0
8 comments

Luni, 13 decembrie 2010. Avertizat de o nouă apariţie minunată pe acest site-blog (sau ce o fi), la Comentarii, apariţie pe nume Nicolae Ciobanu, de la care colecţionez deja o seamă de e-mailuri inconfundabile (neştiind cine e, de fapt; într-o zi am să le public aici, că au un stil aparte), cum spun, avertizat că azi e 13 decembrie şi e musai ziua morţii lui Nichita Stănescu (care ar fi împlinit 77 de ani în acest an, născut la 31 martie 1933; dar el a plecat la 50 de ani), ce descopăr? Un comentariu pe această temă al scriitorului eseist Tudor Cicu din Buzău – mi-a salvat ziua, îl redau aici. Nu înainte de a observa că „neomodernistul” Nichita Stănescu, deşi a cotropit toate manualele şcolare, noile generaţii de poeţi nu l-au asimilat, nici nu-l pomenesc. Preluat de mediile academice (Eugen Simion şi Nicolae Breban, în principal ducându-i steagul), Nichita Stănescu a cam dispărut din literatura română actuală, îşi aminteşte lumea scriitoricească de el când se ţine festivalul ce-i poartă numele de la Ploieşti (organizat de un necunoscut mie, la care sunt invitaţi de regulă prietenii lui Nichita Stănescu din Serbia şi „Republica Moldova” şi discipolii lui de genul lui Laurian Stănchescu sau Aurelian Titu Dumitrescu şi Traian T. Coşovei, plus academicienii de care pomeneam), eventual. Răsfăţat 20 de ani după moarte, având un mit imbatabil, în ultimii ani i s-a mai rărit „actualitatea”, dar n-a dispărut de tot (cum au dispărut ceilalţi prieteni ai lui, de la Cezar Baltag la Grigore Hagiu, Ion Alexandru, Florin Mugur, Petre Stoica, Gh. Tomozei, Dan Laurenţiu, Daniel Turcea), revistele literare îl evocă. Nichita Stănescu poartă nume de străzi şi şcoli, are statui (busturi) publice şi casă memorială. Doar Leonid Dimov, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Cezar Ivănescu şi Mihai Ursachi sau Virgil Mazilescu se mai bucură de atenţie dintre şasezecişti. Oricum, Nichita Stănescu e mai viu şi la 27 de ani de la moarte decât supravieţuitorii lui şasezecişti, de la Gabriela Melinescu (iubită lui) la Constanţa Buzea, Ion Horea şi Ion Gheorghe, sau N. Prelipceanu şi Adrian Popescu. E adevărat, Ana Blandiana e pe cai mari şi azi, asemenea Ileana Mălăncioiu şi Angela Marinescu sau Emil Brumaru şi Mircea Ivănescu. Personal, l-am simpatizat de departe pe Nichita Stănescu (deşi m-a invitat în câteva rânduri la el acasă, în Amzei, la Bucureşti, nu l-am vizitat, din timiditate; locuiam la Focşani când a murit, am fost prost impresionat când am auzit că s-a accidentat în Vrancea, venit la rudele soţiei lui, Dora), i-am luat apărarea după Revoluţie, după ce a fost acuzat că a colaborat cu autorităţile comuniste, cu activiştii PCR (şi, eventual, cu Securitatea) şi un Cristian Tudor Popescu a cerut să i se ardă public opera, fiindcă nu are valoare (îi dau dreptate lui Ştefan Aug. Doinaş, care vorbea din lăuntrul sistemului, ştiţi la ce mă refer: Cât despre gustul său pentru „compromis”, cred sincer că Nichita Stănescu nu prea ştia ce înseamnă acest lucru, tocmai pentru că era un ingenuu). Boema continuă a lui Nichita Stănescu i-a salvat conştiinţa. Nu l-am cunoscut „fizic” niciodată, dar îi admiram statura nepublică, era un poet de succes care-şi pierdea capul adeseori, îmi plăcea transa în care se complăcea, faptul că lăsa impresia primirii de la un mesager din cer a versurilor lui (se ştie că el îşi dicta adeseori poemele, cu ochii în gol, şi alţii din jurul lui le scria), că se înconjurase de legende, era exemplul poetului boem indiferent la confortul din jur (care mi-a legitimat şapte ani din tinereţe petrecuţi în boemă; „Poetul, ca şi soldatul, / nu are viaţă personală”, spunea Nichita). L-am citit, dar nu mi-a fost un model, el era „marele liric”, nu intram pe calapodul lui – în schimb am o scrisoare de la el care m-a copleşit, îmi descoperise poezia, citind primele mele două volume, şi se mira că pot să exist într-o asemenea sintaxă… Când scriu aici, în 13 decembrie, ora 22.30, nicăieri în mass-media n-am auzit să fi fost pomenit Nichita. Vă las mai departe cu comentariul lui Tudor Cicu:

Când Labiş trecea prin poezie cu al său „Cozma Răcoare” răstignit la şa „într-un ameţitor, sonor balans” al cântecelor grele, în locul lui a apărut, de la Ploieşti, blondul Nichita, el însuşi voievod al poeziei: „ni se face toamnă/ bătând înspre iarnă” gata să ne ordone simplu şi concret: „Nu, nu puneţi niciodată mâna pe poet”, pentru că el ştia mai dinainte că „poetul e ca şi soldatul/ nu are viaţă personală”. Cum niciodată lacrima lui, n-a fost a lui, „el a şters lucrurile de lacrimi” şi poezia de cuvintele ei, dar aveam să aflăm asta abia după dispariţia poetului (13 decembrie 1983). De apăsarea acestui gând – „cu mult mai mare” – Fănuş Neagu fusese călit în puşcăria literei să-i facă faţă poetului dinaintea stelei care–i ceruseră pe amândoi şi nu şi-i mai dorea să mai umble prin lume, printre atâţia plopi singurateci şi fără de soţ încercând să ni-i descrie la flacăra feştilelor aprinse în nopţile de iarnă: „deasupra de zarzări, de ţigle, de coşuri/ se înnorează cu păsări”…şi „o tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă. Atât a mai apucat să rostească dragul meu Nichita. La masa de scris unde nimeni nu te învaţă să scrii şi nici nu scrie în locul tău cineva, a fi scriitor înseamnă a te condamna la singurătate. Kafka ne atrăsese atenţia că „nu putem vedea adevărul, dar putem fi adevăr” în lupta sa cu un raţionament care râvneşte să aducă lumină într-o ceaţă de mistere. El ne şi atrăgea atenţia tuturor că „visele nu pot fi interzise”. Tot de la Nichita am învăţat că limbajul poemului este de fapt o privire atât de simplă asupra lumii, că totul devine prin rostire şi neînţeles şi văzut, ca ceva care „se trage–napoia ochilor/ şi nu se mai vede” (a unsprezecea elegie). Chiar mi se pare o fericită potrivire între cuvântul rostit şi pulsaţia interioară a gândului nerostit şi pe care numai suprarealismul a ştiut să-l exploateze. Intuiţia sa poetică – în acest caz – poate fi o artă, un joc, o ştiinţă, o determinare logică? Iată un pol atât de îndepărtat de ceea ce înseamnă cu adevărat poezia. Aventura cunoaşterii şi inspiraţia limbajului, care transformă acest „corp” (trup) al cuvintelor în imagine, pare a fi după Bernard Noël determinant în filozofia scrierii şi înţelegerii ecuaţiei poetice. Dacă ne-am reîntoarce la confesiunea iscusitului cavaler al lui Cervantes, am crede că tot ceea ce se săvârşeşte sub ochii îndeletnicirilor poetului, nu ar trebui să pară neapărat o cutezanţă nemaipomenită. Că doar el ştia bine ce-i vitejia şi înainte de a se ajunge la disperare şi nebunie, cu siguranţă propriile lui vise înregimentate în bătălii, erau dinainte duse cu iscusinţă şi exersate în faţa paginii albe a hârtiei ori dinaintea înfruntării cu marile sale încercări. Aşadar: „dacă te trezeşti,/ iată până unde se poate ajunge:/ Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru/ ca un tunel, privirea,/se face una cu tine./Iată până unde se poate ajunge/privirea, dacă se trezeşte” (a treia elegie). Mă opresc aici, fiindcă „şuieră o qvadrigă pe câmpia/ secundelor mele” …şi „unul e cu ochii în frunze, altul/ cu ochii în lacrămi… unul strânge frâiele cu mâna dreaptă,/ altul tristeţea în braţe”, iar din toate astea mă şi opreşte albastrul de Voroneţ din privirea sa: „fără mine nu se poate, dovadă că sunt”. Nichita a venit după Labiş într-un moment când totul părea a fi spus în poezie, dar a lăsat admiraţiei loc după acel „Eşti atât de frumoasă iarna!”. Fiindcă iarna a venit şi după Coşbuc, şi după Macedonski, Eminescu, Labiş şi Nichita… să ne înveţe sensul şi limbajul iubirii.

Închei cu un poem al lui Nichita Stănescu, ales la întâmplare (din „Măreţia frigului”, 1972):  

Nedreptate                                                                                                                                   

De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?

Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi

să avem

speranţe, pentru frumuseţe

şi pentru duioşie, ochi

şi pentru alergare, picioare?

Atât de nefericiţi să fim noi

încât să trebuiască să ne iubim.

Atât de nestabili să fim noi

încât să trebuiască să ne prelungim

prin naştere

tristeţea noastră urâtă

şi dragostea noastră înfrigurată?

Nichita Stănescu

PS. Pomeneam la început de Nicolae Ciobanu – iată o reacţie instantanee a sa, la Comentariile de aici, de ieri:

Aferim!

Da’ nu chiar toţi (şi de tot) pe Nichita-l iubim…

Cei mai mulţi ne pre(a)facem, din varii motivaţiuni (una şi cea mai ocultată-ntre toate: nepriceputenia). Dar, tare nouă ne place (nu doar la A-n-tenePalace) a ne da că-l iubim und pricepem.

PS 2. Promiteam să vă pun la dispoziţie încă o revistă literară de nişă în format PDF: Fereastra din luna noiembrie 2010 (apare la Râmnicu Sărat, redactor-şef Lucian Mănăilescu) – daţi click pe fereastra noiembrie (şi iar click pe dreptunghiul apărut).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
8 comments

8 Comments

Lasă un răspuns la Constantin Marafet Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mi-a plăcut Teribil (n-am alt epitet)
    bolintină “Fereastra”.
    Cine-o conduce are (bun) geniu.
    Iată, cum Oamenii sfinţesc Locuri!…
    Am depus bucheţel şi acolo.

    (Avertisment: e doar un dicteu,
    asta nu-i poezie,
    vă rog, n-o premiaţi!)

    Şi un timid PSsst: Domnule LIS, deocamdată, ce v-am confesat, rămâie-ntre noi, cu rugăminte!… Prieteneşte – C

  2. Revin la ziua de 13 – a mea, norocită, de LIS; a lui Nichita, tot de LIS şi-ncă un suflet-frate în-norocită…
    Nu, că m-aş fi aşteptat la efluvii ozanaliceşti din partea sârbo-suedo-românilor pe acest sit… Ori la alte, contrarii…
    Cu absolut toate-ale lui magistrale, bune & rele, Marele Blond aparent Ingenuu, în fond foarte Calculat (nu uitaţi: doar el, Numismatul şi vreo alţii doi-trei aveau pasuş oficial de scotocenie prin arheologice gloduri, după parale strămoaşe).
    Spre a de aceste pacate spălare, paraii(i) – de la dinari spre dolari încasaţi de pe varii, sute, premii – a binevoit a-i risipire mai’nainte de re’ntoarcere loco. Dându el şi-n ăst feliu, cu tifla fiscului şi bancorexului bandiţilor de pe-atunci…
    Pentru cei care ştiu deja (prietenii-i, deh!…) cum cheltuia Bătrânul tiner sacu’, traista au desăguţa cu valută stranie, nocivă stupidului pipăl, nu m-aş osteni a rememberare…
    Pentru imberbii de azi, pentru făcăii care fac curte Literelor, Bele(le)lor, dar fără de flori şi licori întru mânuri, să nu mai vorbim de alte – pentru ei stranii – simţiminte…
    Pentru fetele – dealtfel, pudice, de nu cu adevărat ingenui copile – care de plăceri juissează când scriu, când pronunţă express-ive moturi de care bătrâneţile mele ar roşi de le-ar reproduce… Măcar… de i-a mai rămas şi cu ce, da nu şi cu cine… , că d’aia!
    Ei bine, acestora juni copii neştiutori (poate, doar vaaag, fără de in) de Maiorescu, Gherea, Ibrăileanu, Călinescu, Perpessicius, Vianu, Ciopraga, Negoiţescu, Balotă, Vatamaniuc, Croh şi, ooof…, Doamne, câţi mai sunt, încă (dar nu şi de M und S, încă viabili şi de note încă distribuitori, ca şi de alte variabil darnice ofrande)…
    Acestor două categorii de ingenui care ar trebui să-şi defloreze incultura şi cu scrisele unora, precum Florentin Popescu, Fănuş, Mircea (nu ăsta, ăla de-şi spunea Micu) şi alţi anecdoticieni cu şi despre scriitorimea A care ne fu herb şi blazon…
    Lor, le destăinui Secretul: Marele, Incurabilul Iubeţ a de toate, câştigul onorific – deşi străinesc – ce i se acorda drept portofel, îmediat şi mai de tot îl golea pe buchetoaie şi jerboaie de multicolore flori, pe care le târa de cotoare, până dădea peste prima statuă sau piatră votivă a vreunui Român care cinste făcu acelui loc şi-n care străinii se vădiră mai neuituci decât mulţi con-naţionali… Acolo-şi lăsa el, spre pioasă ofilire “valuta”.
    Iar cu ce-i mai rămânea, ca firfirici, nu se lăsa, până nu-şi aduna dimprejur mai mulţi prieteni decât butelci, de mai că n-aveau aciia şi Dânsul, din ce a se îmbătare… Decât, din cuvinte… Cel mai adese, din Necuvinte şi neDogmatice oauă… Trei-patru, cele mai deschise vocale materne.
    Restul, ajungea în lăboaiele vameşilor care, privind cu dispreţ la cei câţiva gârbovi firfirici, nu i-i aruncau în cinstitu-i obraz, nuuu!… Îi poşoleau în buzunări, mârâind a harţag şi cu dispreţ ei privindu-l : dă-l naibii, ăsta-i un ‘telectual, din aceia care umblă lela pe la festivaluri, conferinţe şi congrese, în loc să se aleagă şi ei cu niscai marfă de soi, de prin bazare, talciocuri şi pieţe… S-avem şi noi ce vămui pe măsură… Nişte inculţi, ce mai…

    Ăsta ne-a fost Nichita, blondul văr al şatenilor fraţi Grigorescu: Dan şi Ioan. Nu mai ştiu care din ei, l-a scăpat de la corigenţa la Română pe matematicianul liceist şi atlet, care habar nu avea – pe atunci! – că tocmai de astă Limbă se va amoreza…, definitiv şi irevocabi.
    Da, şi-acesta ne-a fost, încă de june, Nichita-Bătrâne…

    Pentru alte slăbiciuni, spre aflare, urmaţi recomandările de mai sus. Dar, mai ales, cetiţi-i cu nervul palimpsestic produsele (termen la foarte market-nătângă modă) literare. Dacă, până şi doar un sfert vă atrage, poate mai uitaţi de voi, pe el nemaiuitându-l… Măcar din dechemvrie şi până la fine de mart’. În rest, mai ocupaţi-vă şi de voi, puilor, învăţaţi de la alţii Zborul, de vreţi albatroşi să planaţi.

  3. JOCUL DE-A NICHITA
    Cele unsprezece personaje aveau în comun masa care, şi ea, era o improvizaţie: o foaie groasă din stiplex, neagră, aşezată pe trei cuburi din scîndură, vopsite în alb.
    Paharele cu vodcă erau secretul acelor conversaţii în care insistenţa unei idei venea de oriunde, fără să păstreze caracterul realităţii ce i-a fost centru; un mozaic unde fumul de ţigară era rupt de ritmul vîntului de afară, un mic atelier al extazului pentru lumea boemă care se leapădă în felul acesta de himera absolutului.
    În paradisul imediat, patru tineri îşi văd de cărţile lor; ştiu că jocul lor este sincer, atitudinea lor pare o confesiune obiectivă.
    Ei sînt cei care ne-au umplut paharele, ne-au ales muzica pentru a remedia eventualele tăceri şi acum îşi împart cărţile de joc într-un fel interzis nouă – rîsul lor mă întoarce pe dos.
    Dincoace are loc o permanentă exterminare, totul în numele cuvîntului.
    Din fundal sînt privită cu o dulce cruzime, ceea ce mă face să mă îndoiesc de mine însămi, dar orice spectacol este creat pentru a avea succes.
    Primul personaj, deşi are nebunia dezlănţuitului, părea înecat în el însuşi, al doilea personaj era legat cu lanţuri de legile universului şi repeta întruna: eleonora, eveline, eva… şi alte nume supranaturale pentru el, al treilea avea amărăciunea labirintului şi sarcasmul nesincerităţii, al patrulea avea curajul automatismului, ceea ce a dus la cea mai lungă conversaţie, al cincilea personaj avea voioşia suspinului, al şaselea, graţia dualismului, al şaptelea personaj eram eu, derutată de forţa limbajului fără împărtăşire, inspirîndu-mă din tenebrele lui, al optulea avea o intensitate anormală a răbdării ce-i provoca răbufniri delirante ale judecăţii fără valoare, al nouălea personaj era chiar măsura vidului sau partea lui importantă, al zecelea personaj nu venise, eram tot eu, o interpretare a mea, o aventură a eului.
    Al unsprezecelea personaj era Nichita, cel care nu a avut nevoie niciodată de atîţia discipoli; el era doar fascinant şi trebuia să-şi exerseze fascinaţia.
    (din ,,izvorul zidit”).

  4. DORUL DOR

    Don Nichita,
    Don Nichita,
    mina verbului topit-a
    oasele de Înger toate:
    tunet foc singurătate,
    Gogh pictează răsărita
    cu urechea lui tăiată
    pentru-o doamnă ( trei carate)
    ,,pica-neagră’’ fumegată.

    Buzele
    (vuvùzele)
    cată gura de prinţese
    – dulci metafore corese-
    necuvântul
    jurământul
    sună iambul să-l aud
    nordul rătăcit în sud
    răsăritul
    în apus,
    mi-e în inimă (smeritul),
    spune-mi: unde te-ai ajuns?

    Lasă-mi urma lutului
    la poarta sărutului
    uşurelu’ vântului
    şi greu’ pământului
    până vine Nefertita
    moartea grea, rafaelita,
    Don Nichita, Don Nichita

    Constantin Marafet

  5. Domnule Marafet,
    vă rog, nu vă supăraţi pe mine!…
    bolnavul de versificare decantată a la Phpilippide, Pillat, Iosif, Mihai(l) Codreanu (proful de franceză care – doar eu bănuiesc – l-a inspirat la un roman de iubire pe un alt mare ieşean), precum şi Lesnea, superbul tipograf, irevocabil amorezat de Esenin… Dar, şi dânsul Poet pe cont propriu.

    Sincer – şi nu doar pentru că e contraria genului meu, al vostru tij – o prefer pe eleganta Ruxandra Anton!
    E o Meditativissimă, Domnia-sa, chiar şi când crede că scrie poeme… În proză, a la Rimbaud. Sau a la Le Mal Aime… /aşezaţi, s.v.p. domnia-voastră accentele pe unde trebuie /…

  6. Am scris / ha-ha-ha/ mult mai sus -ha- !… “făcăii” în loc de firescul, neaoş “flăcăii”…
    Doaaaammmnnneee!, cum le potriveşte Hazardul pre toateee… Vorba ceie: undi dai şi un’să crapă!
    Nu mă mai scuz, că multu-i cu uz, cui o vrea să priceapă…