3,14 din boema mea: o reunire în mic la Pădureni-Giurgiu, cu Victor Pencu, Mircea Dobrovicescu şi Doina Popa

7 min


Luni, 25 aprilie 2011. A doua zi de Paşti (şi Ziua Sf. Gheorghe; a fost ordin de la Patriarhie în acest an să se strămute azi petrecerea Sf. Gheorghe din Sâmbăta Mare). Am plecat şi azi din Bucureşti (şi am intrat în criză teribilă de timp, abandonând obligaţiile literare). Am vrut să profităm de vremea frumoasă. Am promis de multă vreme să onorez o invitaţie la ţară, nu departe de Bucureşti (35 de kilometri, am fost asigurat), în judeţul Giurgiu, satul Pădureni (fost Gâşteşti), comuna Buturugeni. Se voia neapărat să las şi aici noua mea carte de versuri… Neobişnuit, azi am refăcut la ţară nucleul unui cenaclu din boema mea, cenaclu condus de mine la Bucureşti, din 1972, alături de prozatorul profesionist Corneliu Omescu (membru al USR, dispărut în anonimat demult, uitat complet), la Casa de cultură din strada Mântuleasa. Nucleu – în afară de mine şi Doina Popa, au fost azi la o masă, toţi la o vârstă, poeţii Victor Pencu şi Mircea Dobrovicescu. Cenaclu intitulat „3,14” (Pi), studenţesc… Am plecat azi din Bucureşti cu prozatoarea Doina Popa şi cu poetul Mircea Dobrovicescu, cu care am împărţit boema literară la Bucureşti în anii 1972-1974 (în toamna anului 1974 am plecat cu Doina Popa la Cluj, în 1975 ne-am căsătorit la Focşani, la câteva luni după căsătorie s-a născut fiul, Laurenţiu; din 1975 până în 1990 am avut domiciliu stabil la Focşani). A trebuit să studiez drumul pe hartă, să fiu sigur că nu ajung în alt sat – am ieşit în „drumul Alexandriei”, la Mihăileşti am făcut la dreapta şi la Buturugeni la stânga (în unele locuri sunt gropi în asfalt, dar per general poţi circula în viteză). Poetul Mircea Dobrovicescu (care la evenimentele tragice din 13-15 iunie din Piaţa Universităţii 1990 a fost bătut crunt de mineri şi a fost arestat două luni, alături de cea ce avea să-i devină soţie; soţia lui a primit despăgubiri consistente de la stat pentru arestul aberant de trei luni de atunci, lui i-a fost lene să deschidă un proces; în schimb, datorită torturii din beciurile procuraturii, Mircea Dobrovicescu are probleme fizice, pe fondul unei boli a oaselor; eu eram redactor-şef la săptămânalul Contrapunct în 1990 şi am cerut prin adresă oficială, prin protest semnat de mulţi scriitori, trimis inclusiv lui Virgil Măgureanu, să fie eliberat; şi a fost eliberat imediat, înaintea viitoarei lui soţii; el habar nu are de acest protest public eliberator) a mers azi prima oară cu mine în maşină şi mi-a tot repetat că la orice se aştepta, dar să conduc eu o maşină nu (vă daţi seama că boema nu s-a sfârşit pentru el nici azi, trăieşte în continuare într-o lume paralelă, numai a lui; l-am rugat să nu mă mai deoache atât, că un carnet de conducere poate purta ghinion, bat în lemn). Am mai fost la nunta lui Victor Pencu la ţară (e însurat cu o învăţătoare din Vatra Dornei, cunoscută la Năsăud, acolo unde eu mă hotărâsem să mă sinucid, în noiembrie 1973 şi când Victor Pencu mi-a aruncat sticla de Pepsi plină cu Verde de Paris, pe care o adusesem cu mine; am mai povestit asta aici, el e unul dintre salvatorii mei; în 1973, la 23 de ani, am avut şapte tentative de sinucidere), în vremea primei noastre tinereţi… Cum azi soţia lui Victor Pencu e legată de Sf. Gheorghe (Geta), am luat mici cadouri de acasă, plus cărţi şi reviste literare, o grămadă şi neapărat de băut, că vom fi mulţi (mie, coca-cola)… Am stat în curtea casei părinteşti a poetului Victor Pencu (casă cu trei brazi; în fotografie şi cu două turturele pe fir) o vreme, studiindu-i păsările de curte: raţe leşeşti, găini moţate şi cinci cocoşi; apropo, un cocoş era ţinut închis într-o plasă, fiind străin; cocoş primit la Paşti de la consăteni; Victor Pencu e şi un foarte apreciat dascăl la biserica din sat; cocoşul era ţinut separat, să fie siguri că nu va fi exterminat de ceilalţi cinci cocoşi; vă daţi seama ce bătaie e pe haremul cu găini de aici) şi o gâscă! Neavând şi gâscan, gâsca face ouă „fără prunc”, ni s-a explicat. Câte ouă face o gâscă pe an? 30. Gâsca asta singuratică a fost marea surpriză – ouăle ei au fost înroşite de Paşti şi au fost „fruntea”. N-am mai văzut până acum ou de gâscă înroşit – e uriaş pe lângă ouăle de găină adevărate, de curte. La plecare ni s-a dat un ou înroşit de gâscă de frumuseţe şi nouă şi lui Mircea Dobrovicescu (el a îndrăznit chiar să mănânce un ou de gâscă înroşit la masa festivă)… Am făcut poze la vişinul înflorit din curte. Am aflat că apa freatică e la doi metri numai aici (are hidrofor), în schimb mai la deal e la 30 de metri, şi e la fel de bună. O bătrână, rudă din partea tatălui lui Victor Pencu (ambii lui părinţi au murit) ne spune cum se aleg ouăle pentru cloşcă, te uiţi prin ou într-o lumânare aprinsă, pe întuneric („ouăle trebuie să fie din găină călcată de cucoş”, altfel sunt „fără plod” – toţi spun aici la fel, „ouă fără plod”, aţi reţinut, gâsca n-are mascul lângă ea şi nu face decât ouă fără plod). Azi era reunirea familiei, va fi masă scoasă afară, la soare: Victor Pencu are doi băieţi (amândoi la Mediafax, în Bucureşti; dar unul locuieşte cu părinţii, celălalt stă cu soţia, în comuna Buturugeni, dacă am reţinut bine; au maşină amândoi, fac naveta la Bucureşti), care vor fi prezenţi cu soţia sau prietena lor (prietenă venită cu mama). La masă vor fi şi un văr al lor cu prietena lui şi o rudă din partea tatălui lui Victor Pencu. Vreau să spun că masa a fost „mare şi bogată”… Până la pregătirea acestei mese (şi la grătar, în curte; grătar pus pe doi butuci, cu coceni-ştiulete fără grăunţe, uscaţi, pe post de aprinzător, peste jarul lor se va pune lemn), am plecat la marginea satului, la pădure (i se spune Pădurea de tei; dar nu e numai de tei). Aici am găsit o aglomeraţie de maşini, praf de nu mai vedeai în faţă şi oameni peste oameni, de necrezut – azi a fost inaugurat vechiul stadion refăcut al satului şi jucau fotbal, pentru campionatul judeţean, echipa din sat (Pădureni) cu echipa din comună (Buturugeni). Stadion împrejmuit cu gard şi cu… nocturnă, plus fanfară. Tot stadionul era înconjurat de curioşi. Într-o parte, doi ţigani la acordeon erau înconjuraţi de alţi ţărani, să le asculte jeluirea (toţi aveau sticle de bere într-o mână). Când am ajuns noi aici „era rupere de oase” pe teren, ne uitam îngrijoraţi după Salvare (nu era niciuna), dar jucătorii accidentaţi se ridicau şi jucau şchiopătând mai departe. După ce am trecut pe lângă stadion (mingea nu o dată era trasă în grădina unui vecin), am intrat în pădure, pe o potecă, la întâmplare. Nu se compară cu nimic senzaţia de împăcare sufletească pe care o ai în pădure… În plus, Doina nu se lasă, mănâncă păpădie şi aici (ieri mânca la Mănăstirea Ţigăneşti; mi-e ruşine să vă spun denumirea păpădiei pe aici, alta decât cea din Moldova, dar la fel de licenţioasă; eu sunt pudic) şi cântă din frunză de tei, fără succes… Mircea Dobrovicescu, după ce ne-am afundat serios în pădure, a atras atenţia că o deviere de la cărarea pe care eram ar putea să ne trimită într-o zonă interzisă, din care să nu mai putem să ieşim decât după 300 de ani – ce va fi peste 300 de ani? Va mai fi pădurea asta? Dar casa lui Victor Pencu, unde se pregăteşte masa festivă de Paşti? Ne-am întors pe aceeaşi cărare, nedorind să încurcăm gazdele, care ne aşteptau cu masa de Paşti: meciul de fotbal s-a terminat cu scorul de 2-2, mulţumind pe toată lumea şi acum cânta fanfara de te asurzea (având difuzoare de ultimă generaţie). La masa festivă am ciocnit ouă roşii. Apoi am mâncat mămăligă cu tochitură de porc şi nu mai ştiu ce, plus grătar – pui, în fel şi chip, şi mici. Cozonac şi prăjituri de casă, bomboane de ciocolată, ţuică, vin, bere. Sub masa festivă, mai multe pisici, „au venit şi pisicile vecinilor”, ni s-a atras atenţia, eu am împărţit mâncarea cu pisicile, până ce m-a certat Victor Pencu, că fac risipă… Mircea Dobrovicescu era fericit, el savura toate produsele, ne-a amintit că a fost 14 zile în greva foamei (certându-se cu soţia), „eu le apreciez altfel” – natural, dialogurile lui aveau legătură cu filozofia didactică, având de-a dreapta o profesoară de filozofie din Giurgiu… La un moment dat mi-au atras atenţia numeroasele păsări din curte, de dincolo de gardul de sârmă: toate stăteau la gard şi păreau să se minuneze de prezenţa mesei festive – ce credeţi? Aşteptau să li se dea grâu şi grăunţe, aşa fac de fiecare dată înainte de a se culca. În plus, li se pune apă la dispoziţie. La fel fac şi porcii, ţipă după grăunţe seara… Grozav, înainte să plecăm, a sosit şi vaca, sigură, de pe islaz (nu greşeşte niciodată poarta casei, deşi islazul e hăt departe). La despărţire, Geta Pencu nu ne-a lăsat să plecăm până nu primim ouă proaspete şi ouă roşii, în dar de la ea. Slavă cerului, a mai trecut o zi de Paşti cu bine. Doar că, odată întors în spatele blocului din Bucureşti, unde stau, am găsit locul meu de parcare ocupat! M-am enervat la culme, toate celelalte locuri erau libere şi s-a ocupat numai locul meu, de ce sunt eu mereu provocat? De ce nu pot să duc până la capăt o bucurie? Acum trebuie să mă uit în fiecare zi pe geam să văd când se eliberează locul (bineînţeles, e loc de parcare plătit pe un an de mine)…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

One Comment

Dă-i un răspuns lui Liviu Ioan StoiciuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Public eu comentariul domnului Ion Lazu aici, primit şi pe e-mail; dintr-o eroare tehnică dispărând la ziua de azi acestă casetă intitulată „Lasă un comentariu” (cu scuze pentru eroarea tehnică, a fost remediată, sper să nu se mai întâmple).

    Despre “prozatorul profesionist Corneliu Omescu, dispărut în anonimat demult, uitat complet…”, cu care aţi condus cenaclul 3,14 în anii 72-73.
    L-am cunoscut destul de bine în perioada 1965-70, în compania actorului Ludovic Antal (cel mai mare recitator pe care l-am avut noi vreodată şi a sculptorului Constantin Popovici, căruia scriitorimea română îi este îndatorată în cel mai înalt grad), pe când tânărul arădean, venit în Capitală anume ca să rupă gura târgului, chiar avea destul succes (de critică dar şi monden) cu microromanele sale Puştoaica, Aventurile unui timid etc. Colocvial, bine informat într-ale literaturii; pus pe treabă, pe scris, adică, având un program literar nu neapărat extrem de ambiţios, exercitându-se mereu “pe felia lui”, în stil “americănesc” (pe atunci toţi citisem De veghe în lanul de secară…) aşa cum de altfel reiese bine din paragraful pe care i l-a consacrat Marian Popa în vol. II al Istoriei sale (p. 858, un număr de 28 de rânduri, despre cele nu mai puţin de 17 titluri de proză ale sale. I-am pus o placă memorială pe str. Tg. Neamţ nr.15-17, deci în cartierul Drumul Taberei, dincolo de Parcul fost Moghioroş. Tot cam pe-acolo are placă memorială poetul Virgil Mazilescu, dar şi sonetistul Theodor Pâcă, dar şi italienistul Dragoş Vrânceanu. Dar şi filosoful C. Noica. Iar vis-a-vis de Favorit, prozatorul optzecist Ioan Lăcustă, nu departe de Lena Constante şi Harri Brauner, alături de Ion Lăncrănjan (căruia deja i se pusese o placă memorială, cu basorelief, boierie mare, pe care nu ne-am mai putut-o permite…). Mai sunt în cartier plăcile memoriale: Marius Robescu, Al. Dima, Vasile Netea. După cum vedeţi, toţi scriitori demult uitaţi…Şi venind vorba de plăci memoriale, nu departe de Casa de cultură din str. Mântuleasa, unde vă desfăşuraţi cu cenaclul Dvs “3,14…”, la numărul 4, a locuit în tinereţe marele prozator Petru Dumitriu. Placă memorială i-am pus la cealaltă adresă, din str. Victor Eftimiu, lângă Cişmigiu. Imagini cu cca 38o de case de scriitori din Bucureşti (statui, monumente, basoreliefuri), fotografiate de subsemnatul, vor fi postate cât de curând pe site-ul MNLR – pentru cei ce vor să afle prin ce cotloane au vieţuit bieţii noştri scriitori, mai mari sau de toată mâna. Acum “dispăruţi în anonimat, uitaţi complet”. Căci uitaţi sunt toţi, prietene LIS, nu doar prozatorul profesionist Corneliu Omescu.
    Un mic detaliu: cu surprindere am constatat că scriitorul prieten CO era un om respectat în blocul său, lumea ştiindu-l şi ca scriitor, dar şi ca fost căpitan în retragere. (Pozele pentru Corneliu Omescu le trimit prin mail, necunoscând procedurile pe blogul Dlui LIS). Ion Lazu

    Despre „prozatorul profesionist Corneliu Omescu, dispărut în anonimat demult, uitat complet…”, cu care aţi condus cenaclul 3,14 în anii 72-73.
    L-am cunoscut destul de bine în perioada 1965-70, în compania actorului Ludovic Antal (cel mai mare recitator pe care l-am avut noi vreodată şi a sculptorului Constantin Popovici, căruia scriitorimea română îi este îndatorată în cel mai înalt grad), pe când tânărul arădean, venit în Capitală anume ca să rupă gura târgului, chiar avea destul succes (de critică dar şi monden) cu microromanele sale Puştoaica, Aventurile unui timid etc. Colocvial, bine informat într-ale literaturii; pus pe treabă, pe scris, adică, având un program literar nu neapărat extrem de ambiţios, exercitându-se mereu „pe felia lui”, în stil „americănesc” (pe atunci toţi citisem De veghe în lanul de secară…) aşa cum de altfel reiese bine din paragraful pe care i l-a consacrat Marian Popa în vol. II al Istoriei sale (p. 858, un număr de 28 de rânduri, despre cele nu mai puţin de 17 titluri de proză ale sale. I-am pus o placă memorială pe str. Tg. Neamţ nr.15-17, deci în cartierul Drumul Taberei, dincolo de Parcul fost Moghioroş. Tot cam pe-acolo are placă memorială poetul Virgil Mazilescu, dar şi sonetistul Theodor Pâcă, dar şi italienistul Dragoş Vrânceanu. Dar şi filosoful C. Noica. Iar vis-a-vis de Favorit, prozatorul optzecist Ioan Lăcustă, nu departe de Lena Constante şi Harri Brauner, alături de Ion Lăncrănjan (căruia deja i se pusese o placă memorială, cu basorelief, boierie mare, pe care nu ne-am mai putut-o permite…). Mai sunt în cartier plăcile memoriale: Marius Robescu, Al. Dima, Vasile Netea. După cum vedeţi, toţi scriitori demult uitaţi…Şi venind vorba de plăci memoriale, nu departe de Casa de cultură din str. Mântuleasa, unde vă desfăşuraţi cu cenaclul Dvs „3,14…”, la numărul 4, a locuit în tinereţe marele prozator Petru Dumitriu. Placă memorială i-am pus la cealaltă adresă, din str. Victor Eftimiu, lângă Cişmigiu. Imagini cu cca 38o de case de scriitori din Bucureşti (statui, monumente, basoreliefuri), fotografiate de subsemnatul, vor fi postate cât de curând pe site-ul MNLR – pentru cei ce vor să afle prin ce cotloane au vieţuit bieţii noştri scriitori, mai mari sau de toată mâna. Acum „dispăruţi în anonimat, uitaţi complet”. Căci uitaţi sunt toţi, prietene LIS, nu doar prozatorul profesionist Corneliu Omescu.
    Un mic detaliu: cu surprindere am constatat că scriitorul prieten CO era un om respectat în blocul său, lumea ştiindu-l şi ca scriitor, dar şi ca fost căpitan în retragere. (Pozele pentru Corneliu Omescu le trimit prin mail, necunoscând procedurile pe blogul Dlui LIS). Ion Lazu
    ion.lazu@gmail.com