0
5 comments

Duminică, 31 octombrie 2010. Sunt supărat, am sufletul negru spre albastru – mâine e 1 noiembrie şi sunt rămas în aer, ministerul la care am fost arondaţi în decembrie 2009 a trimis la plimbare redacţia Viaţa Românească, formată din patru angajaţi (redactorul-şef al revistei de patrimoniu, N. Prelipceanu, e salariat al USR şi pensionar de lux, n-are nici o „treabă” cu acest minister). Trăiesc în plin paranormal, se zvoneşte că vor fi trimişi doi din cei patru din redacţia Viaţa Românească pe statele de plată ale USR, cu salarii minime. E inadmisibil că a venit 1 noiembrie şi n-am fost chemaţi să dăm socoteală la minister şi la USR (dacă e reală trimiterea de la unul la altul; s-ar putea să nu existe nici o soluţie şi să fim trimişi în şomaj), măcar să luăm cunoştinţă de dezastrul personal – fiindcă nu poate fi decât un dezastru să fii bătaia de joc a propriului destin. Nu-mi vine să cred că am ajuns, la 60 de an, să-mi reproşez că am refuzat după Revoluţie să am certificat de revoluţionar (care-mi asigura şi o indemnizaţie lunară, nu numai diverse alte avantaje, nici nu mai ştiu ce mai e valabil azi; am refuzat fiindcă „n-am făcut revoluţie” să am parte de avantaje pe cadavrele celor 1600 de eroi ai Revoluţiei; azi recunosc spăşit că am fost un fraier), azi aş fi avut o pâine asigurată. Bietul Puiu Siru (cu care am făcut revoluţie la Focşani, director la Direcţia de cultură Vrancea) a încercat anul trecut să încropească un dosar de revoluţionar pentru mine, ştiind că trăiesc de azi pe mâine, şi n-a fost crezut de nimeni, n-a primit de nicăieri nici un act care să recunoască participarea mea la Revoluţie, deşi am fost instalat pe 22 decembrie 1989 „preşedinte de judeţ” de către revoluţionari; post din care m-am retras în martie 1990; i s-a spus că nu există acte la arhiva instituţiilor-cheie din Focşani, că aşa e legea, trebuie să fii recunoscut că ai făcut revoluţie de către instituţii; ar fi fost culmea să reuşească să mi se dea certificat de revoluţionar la… 20 de ani de la Revoluţie. Fiindcă mie mi-e scris să mă chinuiesc, să trăiesc la limita de jos a supravieţuirii. Anul trecut Puiu Siru a murit (trec moartea lui în contul nenorocirilor mele personale, „eu le chem”). Am dreptate să fiu supărat. Bucuria apariţiei cărţii de versuri Pe prag (Vale-Deal), în zilele din urmă, este nu umbrită, ci este anulată de ghinionul suspendării locului meu de muncă, începând cu ziua de mâine. Bineînţeles, aşa trebuia să se întâmple, eu nu am dreptul să mă bucur de nimic până la capăt.

***

Astăzi poetul Corneliu Antoniu a împlinit 70 de ani. S-a născut în 1940 la Craiova, a făcut Hidrologie şi Meteorologie la Arad în 1965 şi azi locuieşte la Galaţi (unde editează revista literară Antares şi e preşedinte al Filialei USR Galaţi-Brăila), toată viaţa a fost un aventurier, a schimbat locuri de muncă în întreaga ţară, a fost şi şef de staţie meteo sau director de cinema, a străbătut mările în condiţii dramatice (a publicat un roman-jurnal care dă de gol umilinţele îndurate). În 1987 a declarat greva foamei pentru drepturile omului, a fost arestat şi eliberat condiţionat fără drept de muncă. A cerut azil politic în Belgia, unde a rămas până în 1996. Întors în ţară, a risipit tot ce a adunat în Occident, familia dându-l peste cap. De 12 ani organizează la Galaţi-Brăila Festivalul internaţional „Serile de poezie ale revistei Antares” (în cadrul lui împărţea medalii cu „Ordinul Cavalerilor Danubieni” scriitorilor din întreaga ţară) şi conduce o editură. Nu s-a omorât să scoată multe cărţi de versuri – prima a apărut în 1978 la Editura Cartea Românească (a fost primit regeşte de critică). Deşi are 70 de ani, am debutat în acelaşi an (eu am debutat editorial cu un ciclu de versuri în 1978, în „Caietul debutanţilor – 1977”, la Editura Albatros), doar că el a rămas legat sufleteşte de şaptezecişti (cu ei a împărţit boema, Virgil Mazilescu şi-a trăit veacul la Galaţi acasă la Corneliu Antoniu, mergeau pe Dunăre „cu zilele şi nopţile” şi pescuiau în barcă, acolo beau şi mâncau), eu am fost trecut de critică în rândul optzeciştilor. L-am felicitat de ziua de naştere, azi, pe Corneliu Antoniu, au auzit zgomot de petrecere: cu cine petreci, poete? Cu iubita mea din Adjud, şi nu petrec, muzica pe care o auzi e de la televizorul deschis. Bine, dar credeam că la 70 de ani dai masă mare… Am fost bolnav în ultimele zile, nu-mi mai arde, mi-a răspuns. Las la o parte faptul că trăieşte modest şi „nu-şi permite o petrecere pe cinste”… Dar voi fi în această seară sărbătorit de scriitori din Brăila, că la Galaţi nu sunt iubit, „ştii că am mari duşmani”. E încântat că judeţul Buzău va pune la dispoziţie membrilor Filialei USR Galaţi-Brăila (pe care el o conduce) o vilă, la Năieni, unde vor sta să scrie două săptămâni, vor avea cazare şi masă pe gratis, totul i-a fost oferit prin „Parohia de Buzău”, acum adună mobilă (inclusiv dată de scriitori, mobilă de care nu mai au nevoie). Frumos! Anul acesta Corneliu Antoniu a scos o carte nouă, intitulată fructedemare@yahoo.rom (se poate confunda cu site, el nu există însă, terminaţia îl desfiinţează) tradusă în trei limbi. Nu cuprinde decât zece poeme. (Public fotografii cu Corneliu Antoniu realizate de mine la festivalul lui de poezie, în anii din urmă)

Drumul spre Cherson

Şi crezi că afacerile vor merge bine?

Negustorii vin aici din tot ţinutul

Şi oraşul şi-a întors buzunarele pe dos,

Provincialii vorbesc despre minunata

Activitate a frontierelor şi în lungul străzii

Mişcarea e singura care contează.

Strădanii din toate părţile, dar orice încercare

De a te strecura, iată, îţi strică renumele.

Şi chiar ai avea mare nevoie de el?

Căile fac istoria bogată iar oraşul, cum vezi.

Abia se zăreşte printre grămezile de mere.

Dar poţi să încerci, e posibil.

„El este un mare oraş” –

Şi tu, dragule, ultima mea înfăţişare.

Corneliu Antoniu

PS. Public fotografii (daţi click pe ele să le măriţi) primite de la Dan Iancu, poet constănţean, de la revista Tomis – toate „comise” de el la Recitalul de poezie şi jazz de aseară de la Cafeneaua „La muzeu”. Mi-a făcut cunoscut şi un blog al lui – pentru cei interesaţi: http://uhitto.wordpress.com


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
5 comments

5 Comments

Lasă un răspuns la Tudor Cicu Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Este o rușine pentru Statul Român, pentru Uniunea Scriitorilor, pentru Ministerul Culturii să-și trateze poeții de valoare – așa cum este Liviu Ioan Stoiciu – cu atâta indiferență și cinism!

  2. Mulţumesc, draga Poete – USR “i se rupe” (ea nu gestionează destinul scriitorilor, se spală pe mâini cu aceasta lozincă), Ministerul Culturii e condus de un scriitor maghiar care nu iubeşte scriitorii români, să fim sobri, iar Statul Român, scuza-ma, se confundă azi cu portocalii lui Băsescu, de care eu ma dezic – imi merit soarta, care va sa zica. Marturisirea mea a fost o consemnare de jurnal şi atât, nu aştept de la nimeni nimic.

  3. Oricare ar fi sufletul care piere (la care face referinţă LIS), lumea nu se scufundă odată cu el. Proverb, zicere populară? „Oh, i-am strigat, suflete,/ eu n-am murit!/Însenineză-te cu lună peste mine.” Ei da, acum chiar sună ca un descântec popular aceste versuri ale lui Nichita. Să ne reamintm cum îşi sfătuia Polonius, fiul, pe Laert, cel care îi strecurase Ofeliei, îndoiala că Hamlet „nu mai mult/Decât l-arată vrerea Danemarcei”, ar merita din plin acces la sufletul ei. („Cel mai bun străjer/E frica – tinereţea, orişicâtă/I-ar fi singurătatea, se-ntărâtă” (Hamlet, scena 3-a). Ne lăsăm conduşi de ceea ce ne transmitea nouă LIS în vol. „La plecare”: „condus de suflet, de sufletul/lui bun, la despărţire, prin gări/necunoscute…” Păi să stăm şi să chibzuim: tot omul cumpăneşte o vreme, când trebuie să ia o hotărâre de mare însemnătate ca asta. Păi cum! Să ni-l închipuim numai pe Ulise „în chip de cerşetor bătrân şi jalnic/proptit în băţ şi jerpelit de zdrenţe” faţă în faţă cu soaţa sa Penelopa, căreia îi spune: „Nefericito, mai presus de toate/femeile, te împietriră zeii/cu sufletul”. Aşadar, sufletul (înţelege eroul nostru) dă acele detalii intime pe care numai el le putea şti, îi putea reda Penelopei certitudinea că în faţa ei sta soţul mult iubit. Aşadar, cunoaşterea sufletului omenesc de către Homer este una sublimă, desăvârşit de sublimă. Să revenim la ceea ce ne transmite LIS: „Toamna, când, după o strigătură anume/potrivită, animalele sunt grele şi sufletul oamenilor seamănă cu/cerul albastru…” (din vol. „La plecare”). Parcă suntem acum în pielea lui Ulise cel amintit mai sus, care se simţea „înveselit în suflet” când ultimul său duşman, Eupites, căzu străpuns de lancea-i, şi apoi se opri, ca nu cumva să mânie cu asta „pe zeul care bubuie-n văzduhuri”. Aici (facem o paranteză): alunecăm odată cu LIS prin sibiriene căi „aici unde se vor vinde suflete moarte” – i-a strecurat ceva Gogol în ureche? E posibil. – însă „chemarea lui la luptă nu i-a trezit pe cei adormiţi”. Între Eupites şi Ulise (scuze Homer!), era de pus o întrebare atunci. Acum? Vom repeta la toţi sminteala asta? Să-l ascultăm pe poet: „Domnule, Doamnă, oameni buni, iată – numai până aici: voi fi/un stâlp de foc liber, atât! O văpaie. Pentru/dumneavoastră, numai un minut”. Să nu credeţi că par întristat că nu mă înţelegeţi: „Sufletul ajută trupul şi uneori îl ridică de la pământ. E singura pasăre care îşi poartă colivia” (V.Hugo). De fapt, nu înţelegerea unei astfel de suferinţe, cum că ne-am afla în pragul unui amurg al trecerii prin viaţă ne-ar întrista acum. Codificarea unui astfel de gând; al poetului care cerşeşte – (unul o oră); (altul un minut) – nu face altceva decât să restabilească, încă un lucru de seamă, cu adevărat tămăduitor în ceea ce sinucigaşii (de altfel) numesc asta: pragul de sinceritate învins. Din spaimă, frică, o altfel de îndrăzneală? învingând în cele din urmă moartea care se pregîteşte în individ. Nu ne rămâne decât un lucru, pe care îl tot spunem atunci când sunt şi împrejurări în viaţă când totul este amărăciune. Adică balzacian de simplu: „Omul nu este desăvârşit”. Nu? Poetul chiar a şi venit pe lume pentru a demonstra contrariul. Să recurgem la el: „Noi, locuitorii acestei secunde/suntem un vis de noapte, zvelt,/cu-o mie de picioare alergând oriunde” (N. Stănescu). Şi las acum întristarea nordicei Circe care pe Ulise l-a scos din fire, la îndemnul poetului LIS care mi-a fulgerat aceste rânduri, şi mă las în voia câmpului său arat şi pregătit pentru „grăunţele focului cerului cele peste dovezi” (gând inspirat mie de Ion Gheorghe acum) drept încheiere: „nu de multă vreme: când a/surprins-o/moartea, ea desfăcea nişte păstăi de fasole” (din acelaşi vol. „La plecare”)
    … Şi LA MULŢI ANI lui Corneliu Antoniu, “el este un mare oraş”.

  4. Propun să facem o scrisoare prin care să protestăm şi, mai ales, să solicităm Ministerului Culturii să lase revista Viaţa Românească în pace. Nu s-au legat nici comuniştii de ea, ne-a bucurat tinereţile şi maturităţile, iar acum… la bătrâneţe…?
    De fapt ce vor? Să-i schimbe numele, din “VIAŢA ROMÂNEASCĂ”, în “VIAŢA UNGUREASCĂ” ?

  5. Păcat că n-am auzit până acum de Corneliu Antoniu, îmi pare un poet simpatic și, oricum, se vede că poezia sa se mai ține pe picioare, nu ca alți poeți ai anilor 60-70 care au ajuns propriile lor caricaturi (și aici nu mă refer neapărat la Ana Blandiana, mă gândesc mai degrabă la Dinu Flămând sau la Petre Got sau la Zeno Ghițulescu)…