Amfiteatrul de la Olimp e deprimant, lăsat în paragină. Pornim viteji spre primul punct energetic din Bucegi

Duminică, 15 august 2010. Neptunul dintre vila lui Ceaușescu și Amfiteatrul din Olimp e neschimbat. Vilele la care își făcea veacul protipendada ceaușistă (îi răspund Andreei Brumaru) au fost cumpărate de „oamenii cu bani”, puși bine cu puterile postcomuniste (de pildă frații miliardari Micula, cei cu apa minerală sau plată și sucurile sau alcoolurile tari produse în numele European Drinks din Oradea, unul dintre ei e parlamentar, au cumpărat vilele superbe de lângă Casa Scriitorilor spre Vila lui Ceaușescu). Aleea falezei e cu asfaltul și cimentul vechi spart pe alocuri, în care îți rupi picioarele dacă nu ești atent, stâlpii de lumină sunt rari (dar au pus trei reflectoare mari cei ce au terase pe plajă și trebuie să le păzească), iarba e necosită, e o încântare să auzi la nesfârșit întrecerea greierilor, cu miile – aflu că prin frecarea aripilor groase, nu a picioarelor, se naște cântecul greierilor (greierele are două perechi de aripi, una subțire, cu care zboară și alta groasă, care protejează aripile subțiri). În fiecare seară mă preumblu cu Doina pe această faleză, după cină (e singura masă cumpărată la Casa Scriitorilor; dimineață mănânc alune și la prânz micul dejun dat în contul cazării, plus ce ne-am mai adus de acasă, hrană rece; venind spre Neptun am cumpărat și pepeni). Dacă până anul acesta stăteam pe o bancă să admirăm nu numai valurile înspumate le mării, ci și stelele pe cer, din acest an am adăugat și masajul pe cap: eu stau întins pe spate pe bancă, derutant, cu capul pus în poala Doinei, care îmi dă cu pumnii în cap la încheierea masajului (vorba vine), să fie sigură că rămân treaz și sunt în stare să scriu la întoarcerea la Casa Scriitorilor această pagină de jurnal online.

Deprimant e Amfiteatrul din Olimp, care dă senzația de final: pe jumătate (partea stângă) e închis, cel deschis e lăsat în paragină, scările pe care urci dinspre plajă la Amfiteatru s-au surpat într-o parte a lor, au crăpat, nu sunt niciodată măturate, depind de ploaie. Nu mai sunt decât câteva magazine deschise, sunt zeci de magazine închise, de la an la an e mai rău, nu sunt turiști, Olimpul e scos din circuit. E aici același portretist pe scaun (stai în fața lui pe un scăunel), la restaurantul neacoperit din centrul Amfiteatrului (unde e un bazin cu o țestoasă), de la parter, cântă aceeași orchestră Cornel Verban (i-am învățat deja repertoriul; ne intrigă la culme că solista nu-și schimbă vestimentația; de la ceilalți nu am pretenții, sunt nouă bărbați), la restaurantele de la etaj rar mai cântă câte un invitat. Luxosul Amfiteatru ceaușist din Olimp trăiește azi din amintiri, piscina neacoperită e închisă (nu are apă), iar marele restaurant Belvedere e pentru prima oară găsit închis (în anii din urmă stătea deschis degeaba, nu avea clienți). Plaja din fața Amfiteatrului e totalmente ocupată de șezlonguri. De câțiva ani dușurile și toaletele plajei, de dinainte de a ajunge în fața Amfiteatrului, au fost transformate într-un hotel de trei stele, cochet. Neplăcut, din acest an plajele sunt ocupate pe margine de mașini mici, șmecherii nu pot decât să coboare direct din mașină și să intre în mare. Ne încheiem de regulă preumblarea de seară stând pe stânci, pe un promontoriu-dig din fața Amfiteatrului și ne uităm la lupta dintre valuri și stânci sau stăm cu ochii în gol privind pe întuneric marea, cerul înstelat și marea unindu-se la Olimp-Neptun. În drum spre acest dig, pe nisip, într-o gaură a aleii de ciment, sunt 9 cățelandri superbi, zilele trecute fătați, cățeaua (slabă) stă și-i veghează de departe…

+++

Am rămas pe Platoul Padina-Peștera, peste munte e Bușteniul. Continui relatarea începută marți legată de experiența unei inițieri, în căutarea celor cinci puncte energetice universale.

Hotelul-restaurant la care ne cazăm are preţuri acceptabile, promoţionale, cu 600.000 lei pe noapte marţi, miercuri, joi şi 800.000 lei vineri şi sâmbătă (cu grup sanitar în cameră, cu duş şi apă caldă non-stop, trei prosoape fiecare, cu televizor cu şapte programe selectate pe antenă proprie şi cu căldură la calorifere; fiindcă e o perioadă ploioasă şi e frig noaptea, deşi suntem în plină vară), în spatele lui e pădurea de brazi şi în faţă curge Ialomiţa, de la izvoare. Hotelul e la intrarea în această poiană de la poalele munţilor, departe de Hotelul Peştera (unde o cameră costă 2 milioane de lei pe noapte), nu însă şi de Cabana Padina. E un fel de a zice “la poalele munţilor”, fiindcă poiana asta e la o altitudine de aproximativ 1500 de metri, de fapt (Cabana Padina e la 1525 de metri). Poiana e ocupată de turişti cu nemiluita, veniţi cu corturile, care ţin continuu focuri aprinse. Suntem avertizaţi din start că pe aici umblă urşii care caută de mâncare, la căderea întunericului, să nu întârziem pe drum după ora 21, pe cât posibil. Am venit cu “hrană rece” şi sticle de băutură răcoritoare de acasă – dar vom mânca şi la restaurantul hotelului unde suntem cazaţi sau la cabanele unde vom ajunge, după ascensiuni în contul încărcării energetice… universale. Vă reamintesc: sunt venit să descopăr zonele energetice de pe platoul Bucegilor, determinate ştiinţific, vizate şi de practicanţii Reiki.

Peste noapte, acasă, la Bucureşti, n-am dormit decât pe sărite. Ajuns în acest platou, dând cu nasul de aerul de munte şi cazat la etajul 2, mansardat (refuzând să stau la etajul 1), la un hotel nou fără nume, dar cu pat apetisant, pic de somn – dar nu se poate, avem un plan iniţiatic de îndeplinit. După ce desfacem bagajele în cameră, ne stricăm foamea cu sandvişuri luate de acasă, intrăm în hainele şi încălţămintea de munte (eu, obişnuiţii blugi şi adidaşi) şi pornim viteji spre primul obiectiv: Peştera Ialomicioarei, nimica toată! „Maestrul Reiki” Dumitru Hristenco, datorită căruia m-am trezit aici, împins de la spate de soţie, scrie în cartea lui (din care Doina, ştiţi, a făcut o copie după câteva pagini, acelea legate de Munţii Bucegi şi de energia universală captată aici): “Energia universală a fost dintotdeauna prezentă pe planeta Pământ, dar locul unde s-au păstrat informaţiile despre ea este Tibetul. De aceea anumite concepte energetice tibetane, de exemplu principiile Yan şi Yang, însoţesc de multe ori conceptul de energie universală. Nu trebuie să mire pe nimeni că în descrierea zonei energetice din Bucegi voi face referiri la concepte tibetane, deoarece acestea demonstrează universalitatea şi unitatea la nivelul energetic cu întregul Pământ şi de ce nu, cu întregul univers… Pe platoul Bucegi există binecunoscuta peşteră a Ialomiţei, amenajată pentru turişti cu podeţe de lemn şi balustrade în zonele periculoase. Peştera este electrificată”… Pentru orice eventualitate am luat cu mine, în rucsac, şi o lanternă mare. Am vizitat această peşteră de patru-cinci ori până azi (vă reamintesc, singurul meu hobby a fost preumblarea pe munte, cel mai adesea singur, cu ascensiuni şi coborâri imposibile, fiind “un tip sportiv”; vorbesc deja la trecut, fiindcă după accidentul la genunchiul stâng, din ianuarie 2007, pot să pun cruce performanţei pe munte; o fi făcând parte din blestemul care mă însoţeşte pretutindeni, de la naştere, să mi se ia tot ce-mi place; sau e un efect întârziat al descoperirii celor cinci puncte “energetice universale” din Bucegi, fiind pedepsit că le-am descoperit intuitiv, pe când pentru soţie ele au fost benefice). Stătea să plouă. Am venit pe jos, încântaţi de brazi şi de cursul cotit al izvoarelor Ialomiţei (un braţ al ei iese din peşteră, din Muntele Bătrâna, are apa extrem de limpede şi liniştită, pe când celălalt braţ e tulbure, vijelios după ploaie). Am ajuns cu jumătate de oră înainte să se închidă peştera (se închide la ora 17) la Mănăstirea Peştera Ialomicioarei, reconstruită chiar în gura uriaşă a peşterii, după Revoluţie (au mai fost două schituri aici, care au ars, lovite de trăsnet), la 1600 de metri. Să poţi să intri în peşteră, trebuie să intri în Mănăstire, să plăteşti o taxă – 100.000 lei amândoi. Suntem singuri (e totuşi zi de marţi, turiştii nu se omoară azi cu firea), aşa cum îşi dorea Doina, fiindcă trebuie să se roage în Sala Urşilor. Mie mi-e familiar locul, Doina e uluită de apariţia mănăstirii noi în gura impresionantă a peşterii. Înaintând în pântecele peşterii, trebuie să fim atenţi la cap şi să nu alunecăm, mergem aplecaţi, urcăm pe trepte de lemn ude, pline de noroi. La Sala Altarului, Doina mă anunţă că simte deja cum se încarcă energetic – mergem înainte, până la capătul peşterii, care se aseamănă unui vagin măreţ (în sensul semnificaţilor date de Mircea Eliade, al misterului renaşterii păgâne; numai o zeiţă precum Geea poate să aibă un asemenea uter, glumesc strâmb; îi admir şi ovarele). Claritatea izvoarelor Ialomiţei şi umezeala de la capătul peşterii capătă o senzualitate nefirească: ar trebui să-mi fie frig, dar îmi e cald. Culmea ar fi fost să mă fi şi excitat la maximum – simţeam că are efect pervers la mine încărcarea asta, aici, cu energie universală… Voi reveni.

PS. Fotografii realizate în după-amiaza de azi: două cu Casa Scriitorilor; una cu aleea falezei spre Olimp și alta spre Vila lui Ceaușescu din dreptul Casei Scriitorilor; și o parte a plajei, unde tragem.