Aşteptaţi-vă la ce e mai rău: azi mi-am spart capul, după ce mi-am pierdut cunoştinţa. Adrian Alui Gheorghe dă o bere

Marţi, 1 martie 2011. În loc de fire de mărţişor, fire de sânge… N-am ieşit, bineînţeles, nici azi din casă, am barbă de şapte zile şi sunt netuns – i-am telefonat lui Marian Drăghici că nu pot să trec pe la redacţia Viaţa Românească. M-am culcat la ora 2, în speranţa că voi dormi, după patru-cinci zile de nesomn. Am deja senzaţia că sunt ocupat pe dinlăuntru de patru-cinci zile de un duşman al meu de o agresivitate extremă, care-şi doreşte să crăp, şi ar merita să fie distrus. Am ajuns să stârnesc asemenea ură? În condiţiile în care nu fac decât să stau în banca mea. Fiindcă n-am reuşit să dorm peste noapte, la ora 8 m-am îmbrăcat şi i-am spus fiului că mă dau bătut: sunt gata să iau un antibiotic, fiindcă am ajuns la capătul puterilor (îi sărut mâinile Ruxandrei Anton pentru tratamentele naturiste trimise: „Sunt de la un foarte bun terapeut, Mircea Braşoveanu”, profesor primspecialist terapie analitică plantară, genetică energetică şi criminalistică, mi-a specificat ea pe e-mail; când am deschis ataşamentul, m-am lecuit imediat: mi-a trimis o „carte” de 220 de pagini! Textul enorm merită să fie citit în întregime, eu îl las aici în rezervă, sper să găsesc vreodată timp să-l citesc, eu acum trebuie să sufăr, nu să citesc: „Noi considerăm că există indivizi bolnavi şi nu boli. Aparatul de diagnosticare avea să ne confirme că atât materia vie cât şi cea amorfă conţin un câmp electromagnetic propriu. Organismul uman ca întreg emite radiaţii electromagnetice, în jurul fiecărui sistem viu şi nu numai existând un câmp electric propriu care-l înconjoară ca o anvelopă. Am observat, în cadrul măsurătorilor genetico-informaţionale făcute pe zeci de mii de subiecţi, că fiecare organism are un câmp energetic specific cu parametrii proprii, care-l vor distinge de celelalte fiinţe ca şi amprentele. Acest câmp energetic defineşte un cod informaţional, specific fiecărei persoane, determinat de un anume organ mai slab funcţional din organism, moştenit genetic, care ne caracterizează toată viaţa, fiind cauzalitatea tuturor efectelor apărute la un moment dat în economia organismului”; pentru cei interesaţi de această „carte”, să dea click pe tratamente naturiste – şi iar click pe dreptunghiul apărut). Fiul mi-a dat antibioticul numit Augmentin, de care eu aud acum prima oară (va trebui să iau două pastile pe zi, şapte zile la rând). I-am dat prietenei fiului, Mirela, un mărişor cu o lebădă într-o cutie impresionantă (Doinei Popa i-am dat mărţişor de argint din 20 februarie, o cruce tip bijuterie, şi un însemn al zodiei ei – Săgetător) când a plecat la Focşani, ştiind că nu mai vine până pe 1 martie acasă… Îmi amintesc şi azi, melancolic, de mărţişoarele pe care le confecţionam în copilărie. Dar timiditatea mă ţinea departe de sărutul meritat la împărţirea de mărţişoare. De azi începând românii îşi aleg o „zi a unei babe” (până pe 9 martie), v-aţi ales una? Eu nu-mi aleg o zi a babei (îi răspund lui Nicolae Ciobanu, mulţumesc încă o dată pentru comentarii, să fiu iertat că efectiv nu sunt în stare să răspund) fiindcă sunt în stare să-mi stric tot anul dacă ziua aleasă se dovedeşte a fi înnegurată, geroasă, urâtă, mai bine să nu ştiu. După ce am luat antibioticul, m-am întins iar în pat, nici o schimbare. Nu mai pot continua aşa, am şi eu limitele mele. La 12 am venit în faţa computerului, n-am mai avut timp să citesc ştirile: am rămas în urmă şi cu Jurnalul de Vrancea. Nu interesează pe nimeni că eu sunt mort şi că n-ar trebui să mai vin în faţa computerului să stau în serviciul public, să actualizez Jurnalul de Vrancea şi să scriu aici, pe blog… Forţez şi definitivez rubrica de Prim Plan (Cultură) pe Jurnalul de Vrancea dedicată mărţişorului. După care mă întorc în pat, stors. Nu ştiu dacă e efectul antibioticului: acum nu mai pot să stau nici în pat, mă doare coloana vertebrală, nu mă pot aranja nicicum sub plapumă, imposibil să adorm. Gata! Îmi ajunge! Repus pe picioare, am dat drumul la apă fierbinte în cadă. De când mă ştiu, baia fierbinte scoate din mine orice răceală sau gripă sau viroză. Ştiu că e riscant, în ultimii ani am păţit-o cu acest tratament. I-am telefonat Doinei la Focşani: câtă sare grunjoasă să pun în cada plină cu apă fierbinte? Un pumn, trei linguri mari. I-am spus fiului, lui Laurenţiu, să fie atent că s-ar putea să am o mare problemă cu baia asta. Nu m-a crezut, dar a stat atent… I-am subliniat că pe scara noastră de bloc a murit din cauza unei băi fierbinţi poetul şi eseistul Ion Roşu (a fost complet uitat, deşi a publicat o carte despre Eminescu care a fost considerată fără pereche): a ieşit din cadă şi a murit când stătea pe marginea căzii să-şi revină. Am intrat în cada cu apă fierbinte şi sare, apă suportabilă (nu cred însă că e multă lume care suportă apa caldă-fierbinte cum o suport eu). Am intrat şi cu capul în apa fierbinte cu sare, m-am săpunit şi pe cap… Începeam să mă resimt. Am ieşit cu săpunul pe mine din cadă, am deschis larg geamul la baie, degeaba, îmi era rău… Şi gata! S-a tăiat firul. Mi-am pierdut cunoştinţa, am leşinat pentru o clipă. În cădere m-am lovit la cap de cadă şi mi-am spart capul! Curgea sânge, era sânge şi pe cadă… Norocul meu că a auzit fiul prăbuşirea mea, din camera lui. Aşa, plin de săpun, am mers sprijinit de el şi m-am întins în pat în dormitor. E prima oară când îl văd pe fiul meu atent cu ce mi se întâmplă. A adus spirt să spele de sânge locul „julit”, e o rană urâtă, m-a asigurat, am mai apucat să-l rog să mă dea cu Oximed, nu cu spirt pe rană. Şi… am adormit! Vă imaginaţi, am reuşit în sfârşit să adorm! Slavă cerului, dormeam toropit. Din când în când venea fiul şi-mi spăla sângele. Neinspirată la telefon, Doina i-a spus să apese rana să nu se infecteze. Mai mult, Doina atâta a insistat pe lângă Laurenţiu, că până la urmă a chemat, după ce m-am pus pe picioare, un doctor, la „112”. Că trebuie să-mi fie cusută rana. La ora 19 a venit şi medicul trimis de 112, însoţit de alţi doi, cu aparate, mi-au spălat rana şi au făcut suturi superficiale (m-au bandajat la cap, pe frunte, acum arăt ca un indian), mi-au luat tensiunea, mi-au ascultat plămânii. M-au pus să semnez că refuz să merg la spital să mi se facă un control amănunţit la cap… Mi-au dat o listă de medicamente pe care trebuie să le cumpăr (antiinflamator Ketonal e singurul care mă interesează; îl va cumpăra fiul în această seară, plus ACC, pentru afecţiunile respiratorii, că tuşesc urât). Nu-mi vine să cred că m-am căptuşit cu altă problemă, cine se ţine de capul meu în asemenea hal? Întors la computer, am descoperit un banc legat de cadă:

Un jurnalist intreaba directorul unei case de nebuni, care este testul ce se efectueaza pentru a externa un bolnav.

– Umplem cada cu apa, punem alaturi o lingura si o cana. Si ii propunem bolnavului sa goleasca cada de apa. Jurnalistul, zambind, spune:

– Orice om normal ar lua cana…

– Nu, – spune directorul, – un om normal ar scoate dopul de la cada. Doriti pat langa geam sau langa usa?

E un banc trimis pe e-mail de Constantin Arcu, din colecţia lui (că are un tonus de invidiat).

Aţi înţeles de ce am scris la început, aici: în loc de fire de mărţişor, am avut parte de fire de sânge… Uite aşa trece gloria zilei de 1 martie la mine, cu capul spart: nici primăvara nu mă inspiră.

PS. Îmi place că în afara mea, toată lumea se bucură de viaţă. Adrian Alui Gheorghe mi-a trimis noul număr al revistei lui trimestriale premiate Conta în format PDF, cu e-mailul: Dau o bere daca ne faci publicitate! Ce zici? Cu drag, Adrian. Că de bere-mi arde mie acum… Mai plângeţi-mi şi voi pe umeri că mă duc şi nu mă mai întorc! Daţi click pe CONTA 5 (şi iar click pe dreptunghiul apărut).

PS. 2. Ilustrez această pagină de jurnal online a mea cu fotografii publicate de Gabriel Coman pe Facebook.