0
6 comments

Miercuri, 17 noiembrie 2010. Aseară am primit telefon de la „graţioasa doamnă” (cum am văzut că-i spune colegul de redacţie Emil Buruiană) Georgeta Drăghici – mâine vă aştept la ora 16 să facem o înregistrare pentru emisiunea „Scriitori la microfon”, la Radio România Cultural, să vorbim despre noua carte, „Pe prag (Vale-Deal)”. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt emotiv. Dintr-odată a căzut cerul pe mine, aseară, am intrat în alarmă: ce să spun eu despre noua mea carte? Ce mă fac, nu  mai am timp să reflectez. Seara eu am de scris această pagină de jurnal (după care mănânc şi spăl vasele, fac duş, dacă n-am apucat să-l fac până în ora 19, când mă aşez în faţa televizorului, implacabil, la ştiri, pentru o oră şi jumătate) şi de corectat, îi pun apoi „etichete”. Şi trec imediat pe citit, selecţionat şi publicat ştiri pe rubricile Jurnalului de Vrancea Online (până dimineaţa nu fac altceva). N-am găsit timp să mă gândesc la ce aş putea eu să spun Georgetei Drăghici despre noua mea carte. M-am culcat dimineaţa, după ora 6 (dorm prost de la o vreme, am insomnii din cauza obligaţiilor şi nemulţumirilor personale, că sunt tot suspendat cu locul de muncă, tot sub tensiune, de mâine începe şi Târgul de carte Gaudeamus, altă pedeapsă), împăcat cu gândul că după ce dorm un pic şi mă pun pe picioare, mă gândesc la ce să spun eu despre „Pe prag”. Azi, la ora 9.45 m-a trezit poştaşul – mi-a întins o carte, nu mi-a venit să cred, de la doamna Dorina Grăsoiu, ediţia a doua, revizuită, la „Bătălia” Arghezi (carte intrată în bibliografia şcolară), carte din care eu am citit cu mare interes prin anii ’80, când eram bibliotecar la Biblioteca Judeţeană din Focşani. În această seară i-am telefonat doamnei Dorina Grăsoiu şi i-am mulţumit, am aflat că se împlinesc anul acesta 130 de la naşterea lui Tudor Arghezi şi că a ţinut să-şi facă o pomană, a scos din buzunar 35 de milioane de lei vechi şi a reeditat cartea. Superb şi rar gest scriitoricesc, de respect faţă de trecutul nostru literar. Doamna era exasperată că nu s-a scos nicăieri o vorbă despre cei 130 de ani împliniţi de la naşterea lui Arghezi. Vă daţi seama, dacă nici Arghezi nu mai contează azi pentru literatura română, la ce poţi să te mai aştepţi de la scriitorimea contemporană? N-am mai putut să dorm, după ce a plecat poştaşul, degeaba m-am zvârcolit în pat, deşi îmi era somn, am stat de veghe. La 12 m-am pus pe picioare. Ce să spun eu despre a 13-a mea carte de versuri? A, asta spun, că e a 13-a mea carte originală de versuri… Tot e bine că am de ce să mă leg. (N-o să credeţi, dar exact despre asta n-am vorbit la interviul cu Georgeta Drăghici din această după-amiază! Mi-am amintit că e a 13-a carte după ce s-a încheiat înregistrarea!) M-am învârtit prin apartament, am mâncat alune, nu mi-a mai trecut nimic prin cap, legat de apariţia noii mele cărţi. Azi aveam programat să merg la Piaţa Norilor (la Tineretului, cea mai apropiată piaţă de mine, la o staţie de metrou sau două staţii de maşină) să fac tot felul de cumpărături – că vine Doina Popa (sper să nu se deoache şi să nu mai vină) să facă mâncare acasă! N-a mai venit de trei săptămâni, am cumpărat mâncare gătită de la Carrefour şi Mega Image, am dezgheţat ultima cutie cu ciorbă de la congelator… Nu-i nimic, mă voi gândi la ce voi spune despre cartea mea cât merg până la Piaţa Norilor şi tot timpul cât bifez lista de cumpărături (dacă n-aş avea listă, aş cumpăra pe sărite şi aş uita esenţialul). Ca un făcut, nu mi-a stat mintea nicicum la cartea mea, de care eu m-am despărţit din momentul în care am definitivat-o – nu e de ajuns că am scris-o? Mai trebuie să o şi explic, îmi e imposibil… Cel mai greu îmi e după ce apare o carte a mea că trebuie să spun ceva deosebit despre ea şi eu nu găsesc nimic deosebit de spus. Altă supărare, la apariţia unei cărţi: scrierea autografelor, e un dezastru. Apoi trimiterea exemplarelor din carte (în limita puterilor mele financiare; că trebuie să cumpăr exemplare să le împart) prin poştă, când aflu că n-au ajuns la destinatari – anul acesta am păţit-o în mod aberant, n-au primit prin poştă exemplarul din „Pe prag” mai mulţi ca niciodată dintre destinatari! Cum să nu simţi nevoia să-ţi iei câmpii… Mi-am rupt braţele cu cumpărăturile de la Piaţa Norilor (m-am întors tot cu metroul) până acasă. Imposibil să mă gândesc la cartea mea: ce să spun despre ea, frate, drăguţei doamne Georgeta Drăghici? Era ora 14.30, am venit la birou (după ce am pus cumpărăturile la locurile lor), să mă gândesc, nu? Teribil, mi-a căzut capul în piept! Mă ajunsese oboseala din urmă, picam de somn. N-am avut nici o şansă să leg vreun gând. Am venit teleghidat în pat şi am aţipit. Când m-am trezit, am luat seama că nu mai aveam timp decât să mănânc (două sandvişuri şi ceai; că la mine e dimineaţă; masa principală la mine e la ora… 23; e normal să fie aşa, dacă eu mă culc dimineaţa!). Dezamăgit, m-am iluzionat că-mi mai vine vreo idee despre ce vrea să însemne noua mea carte cât mănânc (nu mi-a venit; de altfel nu e recomandat să gândeşti atunci când mănânci, că uiţi) sau în metrou, două staţii până la Eroilor şi apoi în autobuz, o staţie până la Berzei. Groaznic, venit la metrou am luat seama că am uitat să iau cu mine portmoneul (în care aveam abonamentul de metrou) şi telefonul mobil (schimbând scurta), aşa că m-am întors acasă, furios, intrând în criză de timp. Întors la metrou dezumflat, supărat pe mine că pot fi atât de distrat şi de bătut în cap, nu mi-a mai ars să mă gândesc în vagonul comun al metroului la destinul noii mele cărţi. Ieşit cu coada între picioare la Eroilor, conştient de eşecul răspunsurilor mele la întrebările Georgetei Drăghici, am cumpărat o crizantemă cu mai multe inflorescenţe mov (superbă) – să pot să am succes, să fiu scuzat pentru întârziere şi pentru faptul că am venit cu capul golit la întâlnire, dacă baţi în el, auzi cum sună. Ca de obicei, Georgeta Drăghici (e singurul prieten de la Radio România Cultural, mereu solidară cu întreprinderile mele literare; care nu o dată m-a chemat în emisiunile domniei sale extraordinare să-mi mai dea un drept de autor onorabil) m-a primit cordial, frăţeşte, cu o distincţie pe care rar o întâlnesc la doamnele care exercită şi critica literară cu succes. Bineînţeles, n-am îndrăznit să mă plâng de situaţia mea morală catastrofală în care mă aflam, să nu-i stric totuşi cheful. Am mers într-unul din studiourile Radioului public, l-am îmbrăţişat pe veteranul emisiunilor de poezie Emil Buruiană, vrâncean de al meu, care se pregăteşte de pensie (la cum arată, e de invidiat; nu mă mir, aflând că mama lui, la 90 de ani, se simte tânără azi), deşi nici în ruptul capul nu vrea să audă de pensionare, Radioul naţional fiind casa lui. Emil Buruiană a ţinut să profite de revedere şi să mă pună să citesc din „Pe prag” cinci poeme pentru emisiunea lui „Poezia românească”… Am citit fix zece minute. A plecat Emil Buruiană, am rămas cu Georgeta Drăghici, ce mă fac? Trebuie să vorbesc despre cartea mea cea nouă de versuri (apărută luna trecută) şi eu n-am despre ce să vorbesc. Cum să trag de timp? Am întrebat-o pe Georgeta Drăghici de când e la radio România Cultural. Sunt de 20 de ani la Radiodifuziune, mi-a răspuns, eram în anul V la filologie-istorie când am fost angajată, imediat după Revoluţie. Aveam repartiţie la 20 de kilometri de Bucureşti în învăţământ (deşi am terminat cu 9.70) şi am participat la un concurs pe un singur post liber la Radiodifuziune. De 20 de ani, de atunci, îşi face emisiunile cu un devotament ieşit din comun, şefiile schimbate la Departamentul de Literatură şi Artă n-au afectat-o. M-am mirat că nu se hotărăşte să-şi publice cărţile, are un stoc masiv de cronici literare credibile (apărute în revistele România literară şi Viaţa Românească, de exemplu) sau interviurile, adunate cu zecile în fiecare an. E mulţumită cu tot ce i s-a dat, inclusiv în viaţa de familie (are un băiat licean, la 16 ani), nu simte nevoia să pluseze. Deşi are o lucrare de doctorat despre critica din primii zece ani postcomunişti, care ar putea fi şi ea transformată într-o carte. Dar nu se omoară cu firea. Trebuie să fie împinsă de la spate, să treacă în regim editorial, să scoată cărţi. Altfel, azi e incitată de emisiunea de polemici (care ar putea oricând forma o carte) şi de o emisiune dedicată celor 20 de ani trecuţi de la Revoluţie, urmăreşte destinele „decreţeilor” lui Ceauşescu, ale copiilor apăruţi după interzicerea avortului (ea însăşi considerându-se un „decreţel”, deşi părinţii au născut-o din dragoste)… Am tot vorbit până când am înţeles că a trecut ora pe care o aveam la dispoziţie, pentru înregistrare! Degeaba mi-am făcut iluzia că amânăm pentru altădată interviul… La ora 17 (în loc de 16) a început interviul! Ce a ieşit? Cei curioşi pot asculta emisiunea „Scriitori la microfon” a Georgetei Drăghici (e un redactor minunat, te lasă să te dai în spectacol), realizată cu mine, sâmbăta asta, 20 noiembrie, la ora 15.45 şi sâmbăta viitoare, 27 noiembrie, la aceeaşi oră 15.45. Ştiţi că Radio România Cultural poate fi ascultat şi pe Internet, daţi clcik pe http://www.radioromaniacultural.ro/ şi iar click pe butonul de sus “Ascultă RRC live”. Nu vă spun ce a ieşit, că mă ruşinez.

PS. Mâine, joi, 18 noiembrie, ora 16, dacă aveţi drum prin Târgul de carte Gaudeamus (la Romexpo, pavilionul central; mâine e prima lui zi), vă invit la lansarea volumului bilingv de versuri intitulat „Vitrina cu dimineţi circulare” de Carmen Veronica Steiciuc, la standul Editurii Paralela 45. Voi prezenta acest volum alături de criticul Lucian Chişu şi de autoare. Nu e greu de înţeles că, emotiv cum sunt, deschid un nou capitol de stres afectiv, mai ales că nu e treaba mea să prezint poeţi.

PS.2. Ilustrez pagina de azi de jurnal online cu picturi de Vincent van Gogh şi Hieronymus Bosch.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns la Liviu Ioan Stoiciu Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. M-am amuzat, dar am si apreciat scriitura. Sa stii ca e mai bine ca nu ai avut nimic pregatit. Gandeste-te! te-ai fi blocat asa cum ti s-a intamplat cu amanuntul ca e al 13-lea volum. Si-apoi lucrurile pregatite dinainte suna ca fabricate. O sa ascult si sunt sigura ca ai descoperit prin intrebarile d-nei Draghici si prin raspunsurile tale ca sunt lucruri la care nu te-ai fi gandit ca ar avea vreo importanta. Tare imi doresc sa ajung si eu la lansare, dar…

    1. Sărut mâna, Ruxandra dragă. Mulţumesc pentru gândurile bune. Lasă, nu ai nimic de pierdut dacă nu vii la lansare (ar fi culmea să vii de la Galaţi), toate trec în neant, dar mai ales lansările de carte la acest Târg.

  2. ce pot să spun,n-aş prefera viaţa dumneavoastră tumultuoasă-foarte activă.Poate de aceea aştept în zadar un răspuns.În munţi,la mine,viaţa se percepe altfel.De alffel cred că m-aţi şi uitat!

    1. Până la urmă mă voi retrage şi eu în munţi, cu arme şi bagaje (eu voi deveni un partizan dacă vin în munţi). Nu v-am uitat, domnule D.A. Seul, doar că trebuie să se lege lucrurile între ele.

  3. „- Taci, dragul tatei, zicea împăratul, că ţi-oi da…”, ne depăna mama povestea despre feciorul de împărat, iar noi, copiii, alunecam odată cu ea pe tărâmul interzis, de unde nu ne mai clintea nici calul înaripat. Nici focul ce tocmai se stinsese în sobă şi toţi uitam şi de foamea care ne ghiorlăia maţele, şi de cina promisă; doar că mucul fitilului de la lampa cu gaz mai înghesuia un pic de lumină în odăiţa în care se depăna povestea şi mai ţin minte că eram fericiţi că mama făcea o pauză spre a pune noi ceva ordine în viaţa voinicului ce uitase de ai lui… Vine o vreme când rătăcind printre amintiri, ţi-ajung la ureche vorbele speriate ale acelor muze măiastre: „- Ai trecut, nefericitule, în Valea Plângerii!”. Mă opresc aici, îmi ridic ochii din cartea poetului şi mi-l închipui „căutând într-o parte şi alta, cu barba albă până la genunchi, ridicându-şi pleoapele ochilor cu mâinile şi abia umblând, nu găsi decât un tron hodorogit, îl deschise, dară în el nu găsi pe ai săi; săltă capacul chichiţei şi un glas slăbănogit îi zise: „- Bine ai venit, că de mai întârziai, şi eu mă prăpădeam”. Degeaba (strig) „degeaba, dacă pălăvrăgioaicele alea nu te-a atins/cu văpaia lor…”. Nici nu mai ştiu – cine sunt, unde sunt, dacă mai sunt – las cartea pe genunchi şi privesc în jur, dar „până la orizont sunt păduri de jur/ împrejur, pe urcuşurile şi/ coborâşurile trupului, verdele închis e al bradului,/ verdele deschis e al fagului. Acesta/ e răspunsul: pe unde intrăm, pe acolo ieşim” (din poemul: baţi la porţile celor cinci). Mă gândesc (nu pot să nu mă gândesc) la eroul lui Kafka, mult lăsat în urmă, la cuvintele paznicului care-şi râde şi acum de el: „Dacă ţii atâta, intră, cu toată opreliştea mea. Dar să nu uiţi că eu sunt puternic”. „În ceea ce priveşte intrarea – ne sugerează Kafka – povestea conţine două lămuriri importante ale paznicului porţii, una la început, alta la sfârşit”. Deschid din nou cartea, lăsată deoparte ceva mai devreme şi caut la sfârşit: „am mai fost din copilărie pe/aici, pe unde scormoneam puţin nisipul cu piciorul şi/ dădeam de oase pietrificate: dar numai/ pentru o clipă, căci vântul le acoperea din nou cu/ nisip…” (din poemul: câmp în acţiune). Ce s-o fi făcut între timp (timp de la prima filă până la ultima parcursă de mine), cu viteazul acela din poveste? Reiau povestea: „…şi căzu mort şi îndată se făcu ţărână”. Se făcuse nisip. A început să-mi fie teamă pentru el. Puţine sunt lucrurile care până la urmă nu se află chiar dacă nici măcar poetului nu-i e îngăduit să ajungă până la cer. Răsfoiesc din prima epistola a lui Pavel către Corinteni: „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari”. Poetului i s-au pus în mâini aceste file, spunândui-se să le răspândească „înainte, departe,/până în secolul al XXI- lea” şi … chiar mai departe. Puţini ştiu însă că poetul avea în imagine şi pe bătrânul oştean pornit călare pe mârţoaga sa, încercând să-şi găsească desfătarea în acea vale a lunii „unde sălăşluieşte timpul care a fost risipit de vise” (după J.L.Borges) şi în cele din urmă înfrânt de realitate se va întoarce „ slăbit şi galben, întins pe o mână de fân, într-un car cu boi” spre casă. Casa, (pe prag)–ul căreia visase cândva „isprăvi mereu tot altele”… pentru desfătătoarea zăbavă a cititului, cum îşi încheie cartea şi cel care s-a numit odinioară senor miguel de cervantes saavedra. Da iubite cititorule, cartea despre care îţi vorbesc eu acum îţi va da prilejul ţie, să afli: „lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit” (Pavel către Corinteni). Aşa ne-a transmis nouă discipolul Învăţătorului nostru, aşa ni le-a redat „căpătate de la unul la altul – din vremea Începutului” şi poetul, nouă: „că aici eram/ la marginea lumii” (din poemul: nu-mi amintesc să mă fi trezit)… şi nici eu nu-mi amintesc să-mi fi fost trecute pe dinaintea ochilor, atâtea: „mesaje subtile/ în nopţile cu lună plină/ într-o lume ca asta/ după o crâncenă noapte/ adormit în biserică/ pândit de ceva teribil:/ (o nouă ispită)/ tiptil-tiptil:/ făcătoarea de minuni,/ scamatorul cel vestit,/ (ce lume domnilor!: o destrăbălată)/ îşi dau drumul pe frânghie/ la priveghi… (şi)/ nu-mi amintesc să mă fi trezit” (dintr-un poem închipuit numai de titlurile altor poeme, titluri care şi ele fac cât un poem la un loc… etc…etc…). Şi asta pentru că la începutul literaturii se află mitul, basmul şi întâmplările din trecutul poetului: şi tot astfel şi la sfârşitul ei.
    P.S. Sper că v-am făcut curioşi să citiţi pe mai departe Istoria scrisă „pe prag (Vale–Deal)” aşa cum şi-a imaginat-o şi scris-o chiar el, poetul „sortit să învingă secolele”.