Azi am zburat pe deasupra Bucureştiului, mă credeţi? Nou tip de scriitor emigrat, debutat în 2009 în România: Emil Belu

5 min


Marţi, 13 iulie 2010. Nervozitatea transmisă astral (conform Uraniei, pentru această săptămână) se confirmă în aceste zile, predicţia are legătură şi cu discuţiile legate de locul meu de muncă bugetar (ministerul de care aparţin a dat ieri public de gol măsurile draconice luate, inclusiv la a economisi curent electric, dar abia în zilele care urmează va face cunoscut conţinutul organigramei, cu cei ce vor fi concediaţi). Vă daţi seama, numai de literatură nu-mi mai arde… Apropo de terenul literar pe care se află acest site / blog sau ce o fi. Vă rog să faceţi un efort de admiraţie şi să nu-mi mai cereţi să justific „baza ştiinţifică” a subiectelor literare propuse de mine aici, viziunile sau tâmpeniile care au acoperire estetică. Dacă eu scriu aici că azi am fost la redacţia Viaţa Românească, două staţii de metrou, zburând la suprafaţă la joasă înălţime în viteză, nu ca un pescăruş leneş de Dâmboviţa, şi că lumea care m-a văzut zburând şi-a făcut cruce şi s-a frecat îndelung la ochi, crezând că are vedenii, trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Şi nicidecum să mă contraziceţi cu argumente raţionale, ale oamenilor cu capul pe umeri, că aşa ceva e imposibil „din punct de vedere fizic”! Nu e deloc imposibil! Din punct de vedere metafizic, am zburat, aşa am avut azi chef, să zbor – care e problema? Trebuie să vă dau dumneavoastră socoteală de ce şi cum de a fost posibil? Nu vă convine o asemenea abordare? Mă credeţi nesănătos la cap? Şi ce dacă mă credeţi plecat cu pluta? Azi am zburat! Nu se întâmplă des, fiindcă rar mă descarc energetic într-atât, încât să mă simt „ca un fulg”… Dar de ce trebuie să vă dau eu explicaţii, care să intre în concordanţă cu mentalitatea dumneavoastră de „cititori normali”? Vă rog să nu mai veniţi la comentarii cu argumente „realiste”, că relatarea mea, din punct de vedere al speculaţiei ştiinţifice, nu se poate (cum mi-a scris pe 9 iulie, aici, la Comentarii domnul sau doamna Dragomir, altfel informat, cu întrebări puse printre hohotele de râs ale unui prunc; cititorii n-au decât de câştigat văzând de la „Dragomir” care sunt limitele susţinerii literare a Centurii Fotonice, nemotivate ştiinţific) – totul se poate! Suntem pe teren literar, vă repet. Zborul meu rapid de azi a avut loc, nu m-a costat nimic. O rog acum şi pe „Andreea” (altă cititoare siderată de paginile mele de jurnal online), să nu-mi mai ceară la Comentarii  să public lista cărţilor ştiinţifice care demonstrează povestea apocalipsei Centurii Fotonice (să rămân numai la ea). Iar pe „Ramona” (pardon, „XXX”, cam imprudent numele ales) o invit să nu-mi mai ceară să răspund tuturor provocărilor pozitiviştilor, intrigaţi de subiectele mele literare. Nu mă miră, astfel, că viziunile lui Octavian Mihăescu nu sunt acceptate, neavând acoperire… ştiinţifică – deşi e de la sine înţeles că fiecare îşi duce crucea după cum crede de cuviinţă. Ce e aşa mare scofală să înţelegeţi? Eu tot încerc, scriind aceste pagini de jurnal online să fac legătura între literatura aparent „sărită de pe fix” şi cititorul „normal la cap”, să intermediez un dialog imposibil, sau să deschid bucătăria scriitorului, sau să se vadă cum arată „regele” gol. Practic, eu vă invit să ne dezvoltăm reciproc imaginaţia – aduc pe masă o idee publicistică (un citat, de regulă, accesibil) şi-l pun în scenă literară. E plăcut să judecăm împreună, fiecare pe baricada lui (fără să facem pe deştepţii). Jocul livresc are astfel un sens credibil.

***

Am primit o carte de la un pozitivist: iniţial, cititor cu capul pe umeri, din Canada – între timp a trecut în tabăra scriitorilor-eseişti. Se numeşte Emil Belu, a emigrat în Germania în 1990, iar din 1995 locuieşte la Montreal (unde locuieşte şi vărul meu Constantin Stoiciu, prozator, taţii noştri au fost fraţi), lucrează în domeniul televiziunii de înaltă definiţie şi cel al comunicaţiilor prin satelit. E născut în 8 februarie 1947 în Ciupercenii Vechi-Dolj şi e licenţiat în electronică şi telecomunicaţii (Politehnica Bucureşti). Ne-am cunoscut aici, pe blog / site. Deşi crede în steaua scriitorilor (şi a viziunilor lor), nu l-a crezut pe cuvânt pe Octavian Mihăescu (coincidenţă, emigrat şi el în 1990 în Germania, şi care scrie literatură), la Comentarii, aici, şi a reacţionat… Vreau să salut acum apariţia unui nou tip de scriitor român – care e emigrat de 20 de ani (de 15 ani locuieşte în Canada) şi care publică în România prima lui carte, intitulată „Vămile albastre”, în 2009, sub auspiciile Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (sub aripa lui Horia Gârbea, altfel, inginer), în regie proprie. A ucenicit întâi prin paginile revistei Dilema (Dilema Veche), pe care eu n-o citesc. O carte de proză eseistică, scrisă în stil optzecist… Interesant, continuând discuţia de mai sus, Emil Belu, inginer, nu crede în viziunile lui Octavian Mihăescu (care pot fi trecute în registru literar oricând; eu o fac întotdeauna cu plăcere), dar crede în eseistică: percepţia de cititor îi joacă feste? Sau pur şi simplu e la mijloc exigenţa unui cititor critic (pe care o descopăr şi la cititorii necreatori)? Intrarea în lumea scriitorilor (debutând cu o carte de proză scurtă eseistică la 62 de ani) nu i-a schimbat intransigenţa de cititor… Să aveţi idee, citez dintr-o proză scurtă eseistică („Cartea şi mârţoaga”) semnată Emil Belu, cu un moto din Ion Creangă: Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur prind curaj. Ce ne-am face fără umor românesc?

Iertare, iubite cetitor!

Când nu ai inspiraţie (de talent literar, nici vorbă!), cauţi ceva proptele, dacă nu o pereche de cârje cu care să te târăşti printre ipotetici cititori, cel puţin un arac pe care să urce vrejul „făcăturii” literare, protejându-l de intemperii, în speranţa ca va rodi într-un alt anotimp mai prielnic. Altfel spus, cu umbră de regret,  e asumarea eşecului.

Adagiul lui Grillparzer, pe care îl recitesc pentru a nu ştiu câta oara de pe peticul îngălbenit de hârtie de sub sticla biroului, pare că mie mi-a fost adresat: „Gândind deştept şi acţionând prost, aşa am păşit prin viaţă”. A nimerit-o! Ilustrez perfect aforismul scriitorului austriac! Vulnerabil la provocările haotice ale cotidianului, păstrez, totuşi, o singură constantă: persistenţa în eroare, stigmat înscris pe veci în codul meu genetic. E prea târziu să mă iluzionez că mai pot schimba ceva. Pesimismul ontologic nu lasă loc recursului la argumente optimiste. Nicio speranţă!

Deznădăjduit, cu capul sprijinit în palme şi gândul aiurea, o fulgerare mă cutremură:       de ce nu ar găsi şi cartea mea un cititor mai prost decât autorul?

Vă rog să citiţi şi o scrisoare primită pe e-mail din Canada chiar când scriu aceste rânduri de la Emil Belu (chestie de telepatie) – o ataşez, i-am cerut permisiunea să o public aşa cum e, daţi click pe Stimate domnule LIS (şi iar click pe dreptunghiul apărut), veţi descoperi şi un caracter. Ce mică e lumea!

***

Rămăsesem dator cu un citat din Tudor Cicu (alt inginer – dar ce scriitor şi ce cititor critic; sunt convins că toţi cititorii acestui site i-au remarcat stilul aparte la Comentarii), legat de vizita la un scriitor vizionar, Ion Gheorghe, la el acasă, retras la Sărăţeanca, la ţară, în judeţul Buzău. Marele poet Ion Gheorghe împlineşte, pe 18 august 2010, 75 de ani! Las pe mâine, că iar m-am lungit nepermis.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

9 Comments

Dă-i un răspuns lui Ignacio ZollaAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Fara sa fac un efort de admiratie, mi-au placut fragmentul si scrisoarea semnate Emil Belu. Dupa cum vezi, am ajuns sa citesc jurnalul pe bucatele, si la fel apar comentarille.

  2. Apropo de Marc Chagall si zbor, două strofe dintr-o poezie- Cu Marc Chagall… – semnată: Claudia Ilie.

    „Cu Marc Chagall în zbor fantast
    În aer liber şi în flori
    Uimiri din ochiu-atât de cast
    Alunecaţi peste viori…
    ………………………………………………………

    Memorii dintr-un spaţiu vast
    Fără de ţărmuri, spre candori
    Lumină magică, contrast
    Şi-atâţia îngeri dezertori”

  3. Ceea ce e interesant în Jurnalul LIS (şi nu o spun decât prin prisma cu care el îşi atrage cititorii comentatori), e scenariul utilizat de intuiţia sa literară de al le arăta şi acestora „cerul” gândirii sale – când se apleacă asupra paginii din Jurnalul său – şi-l face plin de semne şi chemări. Iar zborul său trecut de-acum în câmpul ficţiunii, nu-i decât trecerea de pe o planetă pe alta, de pe o stea pe alta (şi ele tărâmuri literare) pentru acele fiinţe care nu s-au văzut niciodată, dar „se caută, se presimt, se cheamă” – cum spunea într-o replică, Profesorul lui M. Sebastian din „Steaua fără nume”. Cât vor exista istorii (care mai de care mai năstruşnice) pe lumea asta, oamenii le vor căuta şi iubi. „Orice s-ar spune, asemenea cazuri sunt rar de întâlnit – spunea Gogol în nuvela Nasul – dar iată că totuşi le întâlneşti” Când LIS îşi descoperă aici, rând pe rând personajele şi le „mustruluieşte” în calitate de părintele lor literar, e ca şi cum generalul din „Caleaşca” gogoliană îl descoperă deodată pe Certokuţki, ascuns de proprii săi musafiri în „faimoasa” caleaşcă „în halat, chircit într-un chip cu totul nefiresc”. Dacă zeii au pus în mâna omului propriul său destin (vezi şi cazul lui Oedip), e şi pentru că Dumnezeu „tatăl ceresc”, l-a vrut să fie sieşi creator. Poate destinul lui Oedip (şi chiar Orfeu) ar fi fost altul dacă nu s-ar fi uitat în urmă. Dacă… „să/nu te mai uiţi în urmă…/În urmă, în copilărie, până la începutul/lumii… Dar parcă poţi: ia/ te uită, înainte e ca şi în urmă, ce nou vis-ospiciu, ce/vechi – cu inundaţii/ catastrofale, cutremure,/ comete, războaie, naşteri de monştri, e/ o întoarcere „spirituală” la haos, cu miracole, ca la Apocalipsă…” (LIS) Iar zeii (nu-i aşa?) iau minţile, doar acelora pe care vor să-i piardă, spunea un filozof antic.

  4. gogol e irelevant si nepotrivit in discutia asta. si in jurnalul asta nu exista personaje, sunt doar persoane reale, care comenteaza si pe care lis le expediaza cu dispret in categoria cititorilor obisnuiti. atat de obisnuiti ca nu se lasa orbiti de viziuni, nici macar literare.

  5. Ei?! Dacă cei care l-au luat în derâdere pe don Quijote, i-ar fi arătat acestuia, pe monştrii adevăraţi cu care trebuia a-şi înfrunta lancea şi înzestrarea războinică, n-ar mai fi confundat morile de vânt cu uriaşii şi giganţii în aventura cervantescă şi, eroul nostru chiar s-ar fi comportat normal. Apoi dacă e chiar aşa, secolul nostru ne-a indus în eroare.