Azi Japonia a clasat la ultimul nivel, 7, dezastrul nuclear de la Fukushima. Breban: am fost un contestatar (nu un turnător)

14 min


Marţi, 12 aprilie 2011. Eu iau în continuare de bună avertizarea astroloagelor noastre (mâine voi demonta această afirmaţie, intrând pe teren conspirativ), cu aglomerarea „planetelor” într-o zodie, care provoacă dezastre naturale. Azi a avut loc alt cutremur, de 6,4 grade pe scara Richter în Japonia (soldat cu mai mulţi morţi, alunecând terenul cu tot cu case). Poate „ruperea pisicii” de care pomeneam şi ieri aici nu înseamnă al treilea război mondial (el trebuia să fie declanşat în zilele de 9-12 aprilie, conform astroloagei Mariana Cojocaru), ci înseamnă „clasarea accidentului de la Fukushima azi, marţi, 12 aprilie, de către autorităţile japoneze, la nivelul 7, nivel maxim, pe scara dezastrelor nucleare, la fel ca şi catastrofa de la Cernobîl din 1986”. Atenţie, autorităţile japoneze au crescut de la nivelul 5 direct la nivelul 7, maximum pe scara dezastrelor nucleare! Mai exact: „Autoritatile au stabilit ca numarul de iod radioactiv care este eliberat de reactoarele de la Fukushima Daiichi este de cel putin 15 ori mai mare decat cel considerat suficient pentru ca accidentul sa fie clasat ca fiind de nivel 7 (din 7) pe scara internationala privind dezastrele nucleare”. E vorba de gradul 7, repet, maximum posibil, pe scara evenimentelor nucleare şi radiologice! Nu contează că e considerat azi „un nivel provizoriu”, care ar putea fi anulat în viitor. Vă rog să reţineţi gravitatea situaţiei – pericolul de iradiere e pe termen lung! Auziţi: „Un accident de nivelul 7 reprezinta o scurgere majora de substante radioactive, cu efecte asupra sanatatii oamenilor si asupra mediului, care necesita masuri planificate extinse. Japonia a anuntat de luni ca a inceput evacuarea in mai multe orase in afara zonei de pericol de la Fukushima Daiichi, avertizand ca locuitorii ar putea fi iradiati in urmatoarele luni. Guvernul a anuntat ca in orase s-ar putea inregistra niveluri crescute de radiatii pe termen lung si a avertizat ca situatia este in continuare grava”. Adică nebunia iradierii abia începe, de fapt. Particulele radioactive sunt eliberate continuu, n-au legătură numai cu emisiile din perioada 14-30 martie 2011 de la Fukushima Daiichi – ele sunt purtate de curenţii de aer în toată lumea. Culmea, azi s-a dat o alarmă liniştitoare în România, că n-avem nici un motiv de îngrijorare, că urmele de iod radioactiv din ploi şi din laptele românesc (descoperite acum de Institutul de fizică nucleară de la noi) nu e periculos pentru sănătate („nu reprezintă risc radiologic”; bat în lemn, îmi aminteşte de calmarea populaţiei din vremea Cernobîlului). În condiţiile în care altă ştire atrăgea atenţia asupra norului radioactiv care a ajuns de câteva zile deasupra României. Citiţi ce spun autorităţile japoneze, situaţia e gravă şi „locuitorii ar putea fi iradiaţi în următoarele luni”! Pericolul „e pe termen lung”. Nu e valabil anunţul pentru întreaga omenire? Următoarele luni, nu zile! Pe termen lung! Iar circulaţia maselor de aer e imprevizibilă la nivel global şi va creşte „rata depunerilor de substanţe radioactive”.

***

Rămân în plasa scandalului legat de „Cazul Breban, colaborator al Securităţii?”. Aşa cum îmi doream ieri, s-a întâmplat azi – Nicolae Breban „iese la rampă”, demontează singur acuzaţia CNSAS (îmi scrie Aura Christi: „Liviu, multumesc, ai textul lui NB, trimis ieri mie de Cristina Breban, pe email, de la Paris. La inceputul lunii mai, Nicolae Breban va fi la Alba Iulia, la Colocviul Romanului Romanesc. gand senin, aura”). Acest text a apărut şi pe News.corect.com, cu titlul „Nicolae Breban: Am fost un contestatar al lui Ceauşescu” cu introducerea – „Scriitorul Nicolae Breban declara ca nu a fost „colaborator” si nici macar „victima” a trecutului regim, ci un contestatar al noii dictaturi personale a lui Ceausescu, instalata in vara lui ’72 sub numele de „mica revolutie culturala”, in presa occidentala, iar dovada stau protestele sale in ziarele franceze si germane. Redam mai jos  textul aparut in Revista Contemporanul si datat 9 aprilie). Public ce mi-a trimis Aura Christi, cu titlul ei – repet, e un text scris de Nicolae Breban pe 9 aprilie, care se afla în Spania (unde îşi îngrijea soţia; acum e la Paris):

N. Breban – trimis în faţa justiţiei

La sfârşitul lunii Iunie l977, peste întreaga Românie aflată sub dictatura triumfalistă a lui Ceauşescu s-a abătut un val de noroi mediatic ce izvora abundent dintr-o plenară a Comitetului Central al Partidului, în care – un caz unic într-o jumătate de secol de putere comunistă – era atacat grosolan un scriitor şi un roman: N. Breban şi Bunavestire. (Alături de Breban era numit ca „duşman” şi Paul Goma, şi în treacăt erau amintiţi şi I. Negoiţescu şi N. Manolescu, „complici ideologici”!) Atac imund, proferat cu spume la gură de Titus Popovici, preluat aidoma de întreaga presă de partid şi, în bună măsură, de cea literară din întreaga ţară. Şi încă o dată Breban şi întreaga sa literatură  erau ţintuiţi la stâlpul infamiei, autorul era „încă o dată”, după 1972, scos din manualele şcolare şi biblioteci, interzis de a fi citat şi menţionat în articole critice, pe scurt: aruncat încă o dată haitei publice de unde apar aproape totdeauna şacali şi coioţi murdari, literaţi sau nu, bucuroşi de a se arunca asupra „prăzii!”

După treizeci şi ceva de ani, în aceeaşi ţară doritoare de a fi tratată ca o comunitate naţională demnă şi democratică, mândră de data aceasta de a fi „de cealaltă parte”, membră  NATO şi a Uniunii Europene, se întâmplă aproape acelaşi lucru: fără nici o decizie judiciară, fără ca autorul, acelaşi N. Breban, să fie informat şi ascultat, el este aruncat „haitei jurnalistice” naţionale care titrează iute, grăbită şi cam grosolan după părerea noastră, că „Breban a fost colaborator al securităţii”. Fără nici o îndoială, fără nici o probă reală, materială sau de mărturie oculară, după câteva discuţii telefonice cu un general de securitate, în care se aduce vorba despre unii dizidenţi, Goma şi Tudoran, sau despre un inteligent cronicar de radio de la Europa Liberă, Monica Lovinescu. Din nou întreaga presă naţională liberă se revarsă zgomotos şi abundent asupra scriitorului şi asupra operei sale, fără să ţină în nici un fel seama că se pune în discuţie mai mult decât persoana unui creator de prima mărime şi opera sa, voluminoasă, care, orice s-ar spune, a creat o nouă viziune a romanului românesc, dar se incriminează însăşi capacitatea spritului creator naţional apt de a se apăra şi de a crea valoare în momente de mare şi teribilă criză politică şi istorcă. Nemaivorbind de faptul că întregul prestigiu moral al scriitorului, demnitatea şi suportul său psihic sunt terfelite în văzul lumii, oferite unui public larg, doritor de senzaţii şi într-o „nouă lume” în care foamea de colportaj ieftin s-a instalat fără drept de apel şi în care valoarea a devenit pur şi simplu „ceea ce se vinde”!

A fost colaborator” se titrează categoric pe paginile multor ziare şi în titlurile multor Agenţii de „informaţii”, după „surse de la CNSAS”, fără să-i treacă nimănui prin cap că o ştire, de oriunde ar veni, trebuie verificată şi că unele „mari cotidiene”, cu pretenţii de veracitate şi pestigiu ar trebui să proceadă la propriile lor anchete. (E adevărat că, fiind în Spania, în această iarnă, unde o însoţesc, ca de fiecare dată, pe soţia mea, Cristina, care suferă de o boală gravă auto-imună, sclerodermie, şi trebuie să fugă în fiecare an de frigul din Europa centrală, am primit câteva telefoane de la unele ziare şi agenţii de informaţie care au reprodus cam ce am spus eu, în fugă!)

Nu, stimaţi domni şi „anchetatori” sau jurnalişti, nu am fost în nici un fel „colaborator” şi nici măcar „victimă” a trecutului regim, ci pur şi simplu un curajos – şi poate „iresponsabil”, în ochii multora, atunci – contestatar şi, cu adevărat, inamic public şi declarat al noii dictaturi personale a lui Ceauşescu, instalată în vara lui ’72 sub numele de „mica revoluţie culturală” în presa occidentală, dovadă protestele mele în ziarele franceze şi germane şi demisia mea categorică  din „funcţiile” mele ! (Nota bene: eram membru de partid de vreo trei ani, apoi membru supleant CC, funcţie pur onorifică, fără retribuţie bănească şi fără nici un fel de putere executivă, eram redactor şef al revistei România literară, de unde primeam singurul meu salariu! După demisia şi protestul meu politic faţă de şeful politic al României, care în acei ani se bucura de relaţii internaţionale extraordinare şi de o adevărată, ciudată, e drept, stimă politică în lumea liberă, la întoarcerea mea curajoasă în ţară, în anul ’72, Aprilie, la Congresul Scriitorilor unde nu am fost primit – şi nimeni, absolut nimeni nu a protestat, oare în Polonia sau Ungaria s-ar fi întâmplat la fel?! – timp de 18 ani (da, optsprezece ani!) nu am avut nici un fel de venit cât de cât fix, iar timp de trei ani nu am avut nici unde locui, până când, speriaţi de un interviu radical dat de mine într-un mare ziar din Suedia, „tovarăşii” l-au evacuat pe colonelul de securitate care ocupa abuziv apartamentul din str. Luterană, proprietate personală a părinţilor mei!)

Cine citeşte azi acel, succint şi deja „celebru”, dialog al meu cu generalul de securitate Pleşiţă, poate că are impresia că stăteam la taclale relaxaţi la telefon sau la o cafea, cum s-ar întâmpla azi, în libertate socială, un dialog între un scriitor de vârf şi un poliţist. Ei bine, nu era deloc aşa: eram, în ce priveşte „relaţia” mea cu acest general, după două penibile anchete de securitate, care au durat ore întregi, Pleşiţă aflându-se în fruntea unei comisii de colonei, în clădirea ministerului MAI. Anchete prilejuite de neliniştea „organelor” în legătură cu soarta manuscrisului voluminos al romanului meu Bunavestire (ce conţinea circa 2000 de observaţii ale cenzurii!) şi care era, după vreo trei ani de aşteptare, refuzat de două edituri bucureştene: Cartea Românească, director Marin Preda, şi Eminescu, director V. Râpeanu – despre care „tovarăşii” aveau „informaţii” că l-am trimis în Suedia. Manuscris confiscat la graniţă, pe bancheta maşinii prietenului meu, editorul suedez Rene Coeckelberghs; şi, a doua oară, o altă anchetă iscată de „informaţia” reală, e drept, ca aş fi trimis acelaşi manuscris prin „cineva”, tot în Suedia. După prima anchetă, umilitoare şi extrem de incisivă a sus-numiţilor colonei – era prezent şi colonelul, viitorul general, Tăbăcaru, mai trăieşte oare? – mi s-a înapoiat, cu scuze, manuscrisul voluminos al romanului, cu rugămintea să explic pe o singură coală de hârtie „motivele” pentru care l-am încredinţat unui editor străin (?!). Şi, repet a suta oară: această explicaţie sau declaraţie, cum vreţi s-o numiţi – în care declaram că sunt proprietarul acestui text şi l-am dat doar spre consultare unui editor prieten – este singura foaie scrisă de mâna mea, „olografă”, pe care eu, autorul şi omul care sunt, a încredinţat-o vreodată securităţii comuniste în lungile şi furtunoasele decenii pe care le-am trăit, eu, scriitorii şi artiştii români, ca şi întreaga suflare românească.

A, se spune că am „turnat”, verbal bineînţeles, şi am dat „informaţii” despre Goma, Tudoran, Eugen Ionescu şi Monica Lovinescu? Probabil că am vorbit despre aceste persoane publice când eram şicanat sau asaltat la telefon de Pleşiţă (pe care l-am întâlnit de două ori în clădirea ministerului unde funcţiona şi o dată în curtea Uniunii Scriitorilor, când l-am rugat să-l elibereze pe criticul I. Negoiţescu, arestat de două zile!) sau de alţi ofiţeri de poliţie, mai ales la unele întoarceri sau plecări în străinătate, cum li se întâmpla nu puţinor colegi de-ai mei. Şicanaţi şi presaţi, bieţii de ei, cu zecile, să dea declaraţii despre ce au văzut acolo şi cu „cine s-au întâlnit”, fapt pe care, o spun încă o dată, eu nu l-am făcut niciodată: n-am dat niciodată asemenea declaraţii! O spun fără multă mândrie, probabil că mă apăra şi firea mea „arogantă, megalomană”, ca şi statutul meu de scriitor foarte cunoscut şi, nu ignor, poate şi zelul sau „sarcina” unor ofiţeti, în frunte cu acelaşi Pleşiţă, care în unele conversaţii se arată fals amabil pentru a mă „neutraliza”, cât de cât, probabil, sau pentru a mă împiedica să mă aliez făţiş cu Goma – pe care îl primeam în casă (eu şi Nichita, singurii, se pare, scriitori români!) şi pe care l-am dus în două rânduri la secretarul CC, Burtică. După ce acesta, Burtică, mi-a cerut, bărbăteşte, părerea despre „cazul Goma”. Şi care, în prezenţa mea, i-a propus apoi lui P. Goma, când am mers împreună, să scrie un articol despre drama recentă în acele zile, cutremurul din 4 Martie, articol („reportajul” cum apare el în discuţia mea telefonică cu Pleşiţă) care a apărut pe prima pagină a revistei România literară şi care, am aflat ulterior, a făcut o „proastă impresie” vechii emigraţii culturale de la Paris! Tot tov. Burtică i-a promis lui Goma că-i publică un roman, după ce, în prezenţa noastră, a telefonat la o editură unde era oprită o traducere a scriitorului, din Faulkner parcă, şi care a apărut a doua zi, înlesnindu-i traiul scriitorului care în vremea aceea vieţuia muncind mai ales prin unele ateliere de pictori! În acelaşi moment, de faţă cu Goma, mie tov. Burtică mi-a promis că mi se va publica romanul Bunavestire, anulându-se sutele de obiecţii ale cenzurii, iar lui Goma i-a făcut aceeaşi promisiune, de a-i publica o carte – Goma, de fapt, s-a şi prezentat a doua zi cu manuscrisul unui roman – cu condiţia, însă, să nu-l mai atace direct pe şeful statului. Dar Goma, după câteva săptămâni, a dat din nou interviuri critice unor jurnalişti străini, menţionându-l pe Ceauşescu, iar Burtică şi-a retras promisiunea făcută lui. Faţă de mine, însă, el s-a ţinut de cuvânt, mi-a publicat romanul, la sugestia mea la o editură din Iaşi; şi a şi plătit pentru aceasta – ca şi pentru alte insubordonări probabil! –, a fost exclus din aparatul CC, curând după aceasta!

Iată, câteva din „colaborările” lui Breban cu… nu ştiu cine! Oare jurnaliştii năbădăioşi de azi îşi dau seamă că prezintă unele dintre aceste nume şi fapte unor inşi care nu au trăit acele vremuri teribile, înfricate şi umilitoare la extrem, momente şi ani în care unii dintre noi încercam nu numai să supravieţuim, dar şi să reînsufleţim, să dăm o nouă faţă, valoare, precum şi o minimă demnitate literaturii şi culturii române, după anii sufocanţi şi criminali ai stalinismului?! Anii duşmănoşi şi distrugători ai tradiţiei şi valorilor comunităţii noastre, ani ai minciunii şi ai grosolanei propagande bolşevice, în care au fost calomniate, murdărite nume de ctitori ai culturii, ca Titu Maiorescu, Iorga sau Eugen Lovinescu, arestaţi sau excluşi din activitatea lor exemplară, inşi ca V. Voiculescu, Lucian Blaga şi G. Călinescu?! Nume pe care, împreună cu scrierile lor, generaţia noastră, zisă „şaizeci”, i-a repus în drepturi, la loc de cinste!!

Iată, domnii mei, pentru ce „fapte” este trimis Nicolae Breban în judecată! Vi se pare că… s-a schimbat ceva în „noua noastră Românie”? Corupţia grosolană a unor funcţionari publici, plătiţi cu salarii grase, funcţionari care, după ce „votează”, în „consiliu”, se grăbesc să arunce ziarelor şi agenţiilor de presă un nume, un autor, aflat în totală necunoştinţă de cauză, fără să-l invite sau să-l întrebe, aruncându-i numele şi opera de o viaţă (circa 15.000 de pagini din care s-au hrănit nu puţine generaţii de lectori şi mii şi mii de cetăţeni români din toate straturile sociale!) în forfota şi tumultul nu totdeauna foarte curat al vieţii publice şi al presei „de informaţii”. Sau, nu cumva mai degrabă, de „scandal”?! Oare, după două decenii de la revoluţie, mai avem noi nevoie de un scandal pentru a „informa”? Să fie oare visata şi presupusa democraţie şi demnitate a persoanei pe solul nostru românesc încă deziderate de neatins?! Sau e oare acest primitivism civic un „blestem” al istoriei şi al fiinţei noastre, urme ale fanarioţilor şi ale aşa-zisului comunism?

Nu – omul şi autorul – cetăţeanul care sunt nu cred într-un asemenea „blestem” şi, ca şi în ultimele mele texte, în nici un fel de fatalitate care ar apăsa asupra noastră. Şi pentru acest lucru, nu sunt din cale afară de indignat de ce mi se pune, grăbit şi cam grosolan, fără dovezi, în cârcă, încercat după cum se ştie şi „alte dăţi” cu samavolnicii ale puterii. E adevărat că mă simt ispitit să-i chem eu în faţa instanţei judiciare pe aceşti „domni necunoscuţi” (oare vechiul meu amic, poetul Mircea Dinescu a întins şi el o mână?) să explice public ce i-a împins, la sfârşitul carierei mele, să mă aştepte la venirea în ţară, încă o dată, cu aceste „flori otrăvite”, cu aceste „flori ale răului”! Ce câştigă domniile lor, după ce i-au murdărit şi calomniat, post-mortem, pe marii scriitori care s-au numit Ion Caraion, Ştefan Augustin Doinaş sau pe cărturarul ce purta numele lui Adrian Marino, publicat pe trei continente, închis şi umilit un deceniu şi jumătate de românii stalinişti? Ca şi, recent, pe candidul poet şi trubadur moldovean Cezar Ivănescu, care a vrut să se lege „încă o dată” cu lanţuri în clădirea Uniunii Scriitorilor, după ce întreaga lui creaţie şi poezie fuseseră ani lungi legată cu lanţuri de o putere politică!

Da, aş fi ispitit să cer să mi se explice şi mie ce câştigă aceşti domni sau cei care i-au incitat la „această faptă”, care, e drept, în primul ceas, m-a făcut să râd! Ce „câştigă” ei, dar şi  noi, atunci când umilim şi terfelim în ochii mulţimii, numele sacre ale creatorilor de valori, într-un moment în care aspirăm să ieşim încă o dată, după decenii lungi de suferinţă, în lume, recâştigându-ne, cum se spune, dreptul la stimă şi recunoaştere a statelor vecine, europene!

                                                                                Acelaşi, dintotdeauna, senin în spirit,

                                                                                                                 Nicolae  BREBAN

Paris, 9 aprilie 2011

*

Aura Christi dă de gol azi (pe e-mail) şi o intervenţie a ei la incriminatul CNSAS, să afle adevărul. Dosarul Cazului „Breban, colaborator al securităţii?” ia proporţii. Aura Christi scrie:

Cui îi este frică de CNSAS?
Cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare? Nu este o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?

Purtătorul de cuvânt al CNSAS, dna Ancuţa Median, ne-a informat – într-un limbaj departe de a fi civilizat, amabil, departe de a se circumscrie rigorilor comportamentale ale unui funcţionar public – surprinzător, că presa, să auzi şi să nu crezi!… a aflat de la tribunal ştirea, contrazicând astfel – jenant, ca să nu spun penibil! – întreaga presă naţională în care se scrie răspicat că informaţiile provin din surse ale CNSAS; nicăieri, interesant, n-am găsit vreo trimitere la sursele tribunalului. La mijloc, da, e acelaşi CNSAS, transformat – după cum se susţine tot mai convingător, tot mai argumentat, nu-i aşa? – în sursă de intoxicare, poluare, învrăjbire, calomniere, terfelire, distrugere a legendelor vii ale literaturii române: Ştefan Augustin Doinaş, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă, Eugen Uricaru, Augustin Buzura, Ion Caraion, Adrian Marino, Ioan Groşan, Nicolae Breban ş.a. – opera cărora face parte, de bună seamă, din patrimoniul naţional al României.

CNSAS – o fantomă (se zvoneşte că e vorba, de fapt, de… o „nouă poliţie politică”, aşa să fie oare?!) care distruge imaginea unor personalităţi de prim rang, distruge vieţi, destine, instrumentând cazuri, bricolând dosare, în funcţie de interesele unor grupuri aflate în spatele acestei entităţi, nu-i aşa? Cu toţii cunoaştem care anume sunt acele grupuri de interese; multora le este frică să vorbească despre ele din varii motive. Multora le este frică să vorbească onest şi deschis despre CNSAS, GDS – Grupul de Dialog Social, transformat într-o sectă exclusivistă. Despre rolul nefast jucat de aceste entităţi. Pentru prima dată, Breban – în cărţile d-sale Trădarea criticii şi Aventurierii politicii româneşti; şi nu numai în acestea! şi revista Contemporanul a pus în discuţie detaliat, cu francheţe, radicalism, aceste subiecte incomode, ca să nu spun, incendiare – amănunt care, se pare că, evident, contrazice tabieturile în vogă pe malurile vesel-absurde ale Dâmboviţei!

O fantoma malefică, rău intenţionată, bântuie, aşadar, lumea românească post-decembristă: CNSAS – entitate care funcţionează pe bani publici, nota bene – o fantomă care duce, evident, o politică antinaţională, atacând patrimoniul spiritual al României, nu-i aşa? 

Până când? Până unde?

Ce scop se urmăreşte în esenţă?

Şi cine anume are de câştigat din „dezvăluirile” abuzive, grosolane, calomnioase ale acestei entităţi, departe de a fi o instituţie europeană? Chiar este nevoie de această entitate distrugătoare, CARE RECURGE LA DIVERSIUNI ÎNTR-O ŢARĂ FALITA DIN PUNCT DE VEDERE MORAL ŞI ECONOMIC? Nu este CNSAS o povară prea scump plătită din bugetul ţării în vremuri de criză economică, morală?

Cui îi este frică de CNSAS?

Aura Christi

PS. Vă cer iar scuze pentru lungime, dar e vorba de terfelirea destinului unui mare scriitor – mă voi apleca în continuare asupra „dosarului Breban” (poate înţelegem mai bine şi mecanismul secret de funcţionare al CNSAS, aflat în subordinea judecăţilor sumare ale GDS; Nicolae Breban aminteşte că la CNSAS au fost, chiar la nivel de înalţi consilieri, membri ai GDS, care au avut şi au tot interesul să maculeze personalităţi incomode scriitoriceşti). Voi reveni cu alte comentarii. Îi mulţumesc Aurei Christi pentru cele trei poze originale cu Nicolae Breban puse la dispoziţie – le public aici. Public două tablouri ale lui Gimeno şi două tablouri ale lui Grigorescu. Plus un tablou pe albastru intitulat „Gheaţa”…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

9 Comments

Dă-i un răspuns lui ion radusAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. E foarte bine ca se reaminteste oarecum insistent activitatea domnului Nicolae Breban ( mai ales de catre Aura Christi; ce nume frumos!) .
    Banuesc ca-i va scoate din nou din minti pe maruntii sai detractori atunci cand isi vor da seama ca multi vor incerca sa faca o comparatie intre opera si actiunile sale cetatenesti, pline de curaj si atitudine demna si ce au in spate (in afara unor indicatii precise 😉 ( cei care vor sa-i maculeze prezentul printr-un trecut fabricat sau prost interpretat.

  2. Felicitări, domnule Gabi Schuster pentru „film”, e înspăimântător – aşa arată o parte a Apocalipsei. Mulţumesc pentru semnalare (cititorii acestei pagini de jurnal online sunt invitaţi să dea click pe linkul de mai sus).

  3. Acu sa vedem ce va zice si taica Goma, ca sigur le va zice cu foc in ograda dânsului (site-jurnal), iar io voi lua de bun ce zice Goma NU vrajelile tov Breban. Stau si ma intreb; pe cine mai intereseaza azi existenta bre-banului, pe câtiva cititori ramasi pe ici pe colo, in rest.. ma indoiesc ca in rândul tinerei generati sa fie cunoscut, nici sanse sa ajunga vreodata citit de acestia nu cred ca mai sunt. Aparatori infocati ai bre-banului (parafrazez pe dl Cicu), sunt cumplit de jalnici, la fel ca si cei care il linseaza cu sadism mioritic. NU trecutul lui de supus-colaboratot are relevanta ci taman faptul ca sunt mai multi cei care se plâng de el decât cei care pot declara cum ca din pozitia lui ar fi fost benefic confratilor, a tari, ma refer la pozitia lui de intelectual, a rezsitat-opus si asta prin coltora… Nu exista asttfel de dovezi clare ci palavrageli pe care nimeni nu da doi bani, exista; marturi clare ca a jucat odios, a halit ficati multora printre ei fiind insusi Goma, deselat de bunul amic a bre-banului nostru, bestia de Plesita. Mare, mare difierenta mai tovarasi, asa ca ciocul mic, ne-am saturat de papagali astia ce ne baga otrava securist-bolsevica pe gât.

  4. Nu ştiu, dacă să mă amuz (că, de jubilat, n-am de ce), ori să mă dezgustez de acei comentatori care – din momentul în care ai şi tu o altă părere, dar poate că de mai mult bun simţ şi cu mult mai logică -, se oţărăsc, făcându-te… otrăvitor.
    Corespondenţa asta-ntre surzi&chiori nu va servi, niciodată civismului agonizând sub distrugerile provocate de ţu-namele lu’89, cu replici aproape că cinic de cincinale.

    Cutremurătoarele imagini, drama japonezilor, pe cine să mai emoţioneze… Pe cei care doar o mână, oricare, o au ieşită din smârcul cotidianului social? Ce mai speră acea mână şi de la cine să primească ajutor…

  5. Io nu v-am vizat pe dvs dle Culai, mediatizarea pro si contra pute a rahat de Dâmbovita. Io nu l-am condmanat dar nici nu-l voi apara. Imi produce multa sila acest personaj, cu precadere reactia ultim-recenta ptr care ar merita un sut in fund si din partea si-a celor care il apara cu atâta de multa „dragoste” Este lipsit de bun simt, ne sfideaza pe absolut totii. Stati sa vedeti ce suturi îi va trage Goma in urma ultimelor sale „perle”, de maidan plesitean!

  6. În ultima vreme, LIS face tot mai multe referiri la profeţia unui Timp care iată, nu ne mai aparţine. Între dimensiunea cealaltă a Timpului care ne absoarbe lent şi oglinda Prezentului, nu-mi pot lua ochii de la acea „cioară coborâtă din zbor să se odihnească: pe/o piatră. Piatră de încercare/ a tristeţii, care/domină cărăruia zilei de mâine…” , imagine obsedantă revenind când şi când în versurile lui LIS. Nu e corbul lui E.A.Poe, cel care să ne îndemne la a descifra tâlcul semnelor ciudate în făptura-i de tăciune. Să fie cioara asta, profetul cu pană neagră din însemnările versificate ale poetului nostru? „Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine!”, se răzvrătea „irevocabilul poet” al unui Eldorado atât de îndepărtat. „Păcat că… Voi nu auziţi din când în când nişte paşi/îngheţaţi, în urmă? Când întorci capul nu mai e nimeni.” (spune poetul din „craterul platon”). Nu i-am găsit încă acea decriptare cu care să-mi năucesc ascultătorul acestui discurs. Imaginea ei însă revine tot mai insistent şi nu pot scăpa de ceea ce M. Eliade numea complexul nr. 1 în povestirea „Pe strada Mântuleasa…” Între a tăinui şi aparenţe, poetul chiar vede lucruri pe care noi ceştilalţi… Încercaţi cu mine? Păi, întotdeauna în noi sunt două moduri de a gândi existenţa. O insulă mitică aici, în această parabolă ne ţine prizonieri ca pe Robinson Crusoe de nu ne putem încă desprinde? „Mă gândesc dacă insul de geniu poate supravieţui propriei libertăţi”, spunea Ion Gheorghe. Dacă tot ce am cheltuit pe lumea asta investeam în Dumnezeu, ehei, cât de departe eram acum, ar fi spus E. Cioran. „Poate mi se năzăreau numai nişte zori noi”, îşi amintea la un moment dat Mîşkin, eroul lui Dostoievski. Cine nu-l cunoaşte bine, râde de el. Un râset amar ca cel al omului din zilele noastre. Mulţi astăzi, nu suntem cu mintea limpede, sau ceva în genul celor reproşate de Mîşkin. Câteva din reacţiile prinţului Mîşkin şi din împrejurările în care acesta e „uluit” de propria lui descoperire: „O, da sunt vinovat! Probabil că de toate astea numai eu, singur eu sunt vinovat!”, sunt şi reacţiile noastre. Să fi fost Mîşkin un altfel de Rastignac al epocii? Nu, pentru că smerenia şi blândeţea nu-i era caracteristică eoului lui Balzac. Dintre toate personajele lui Dostoievski, Mîşkin a avut de suferit din pricina tezei că oblomoviavismul încă era perceput ca cea mai naturală şi excepţională figură poetică a romanului din a doua jumătate a sec al XVIII-lea. Dacă ar fi avut o puşcă în loc de cuvânt? Ehe! „Una încărcată pe ţeavă, cu vergeaua: o puşcă/pe pereţi. Să/pătrunzi în atmosferă… Cai verzi pe pereţi. Să/pătrunzi în atmosferă, înainte de Hristos,/să te consumi prin ardere” – (tot din „craterul platon”, cartea sus menţionată a poetului amintit). La urma urmei Mîşkin e doar creaţia autorului. După chipul şi asemănarea sa, spune Biblia. Dar ce spune Dostoievski? „Voi oamenii sănătoşi (…) nici măcar nu puteţi bănui ce înseamnă fericirea, acea fericire pe care o încercăm noi, epilepticii cu o secundă înainte de criză”. Poetul vorbeşte (nu de o criză anume) ci de un pitic „de după fiecare uşă/deschisă, (care n.m.) se scălămbăie./Într-o realitate spirituală paralelă” şi unde fumul sobei din hornul casei părinteşti, împrăştiat liber, ară câmpul imaginaţiei unuia ca Dostoievski. Adrian Alui Gheorghe spunea în tinereţe că „muntele tropăie pe plaiuri ca un cal/potcovit cu iarbă şi rouă”. Credea poetul în „această rugă ruşinând durerea”, cum îl provoca confratele său de peste dealurile Istrice, Gheorghe Istrate? Poetul care credea că poate alerga prin „miriştea iubirii”, nici pe departe nu se gândea că un prototip al eroului lui Dostoievski era însuşi Iisus Hristos. A spune că Mîşkin e un memento al lui Crist, e ca şi cum am da timpul înapoi: echivalentul acelor „cinci minute” ale condamnatului la moarte evocat de autorul însuşi condamnat la moarte. Cum de altfel, noi toţi, părem deja condamnaţi în aceste vremuri la moarte. A însemnat pentru noi cititorii lui Dostoievski, un prinţ Mîşkin, echivalent al sfântului Gheorghe? Un sfânt Gheorghe ucigînd balaurul din viziunea lui Ippolit cel înfrânt de boală? Rimbaud nu se vedea prins în concilierile lui Christ; nici în concilierile Seniorilor, – locţuitorii lui Christ. El spunea că are de la strămoşii săi gali, ochiul albastru-alb, creierul îngust şi stângăcia în luptă. I-a fost oare de ajuns? Igor, cneazul Igor din vestitul cînt, părea un leu rănit în cele descrise de cronicarul său. Încântătoarea Iaroslavna era în turn, încă plîngând, când trâmbiţele au sunat dezastrul întoarcerii la ceea ce mai rămăsese din oastea lui Igor. Sosirea lui Ulisse în Ithaca nu s-a făcut defel cu trâmbiţe şi surle. Fluviul rusesc şi marea care sparge stâncile pe care se înalţă semeaţă cetatea Greciei antice, cântă şi acum legenda despre Igor şi oastea lui de viteji, dar şi Odiseea eroului care a construit calul de lemn la sfârşitul războiului troian. Întreag literatură deplânge soarta eroilor noştri. A venit însă vremea întrebărilor. A semnelor. Prin această ultimă trăsătură, tristeţea prinţului Mîşkin se leagă de perspectiva eroului legendar Igor. Pentru că autorul lui este un rus fascinat de Rusia. Pe când un erou fascinat de plaiurile noastre mioritice? „Se face plânsul candelă de nuntă”, până atunci, după cum spunea Ioan Alexandru într-un cântec. Şi nu mai e mult. Nu măreţia Creatorului, ci măreţia Creaţiei ne aşează alături de zeii pe care i-am venerat toată viaţa. Dar pentru asta trebuie să trudim din greu la foalele încinse ale focului unde s-a tot pregătit pe nicovala Timpului cuvintele, singurele certitudini din dicţionarul lui Dumnezeu. „Şi când te gândeşti că tot acest derizoriu grup de luciri/cereşti/o fi datând de dinaintea pământului…” (…?) Eroul lui Dostoievski ca şi versul care ne-a îndemnat a porni a scrie, toate acestea, trăieşte cât o gâză sau un fir de iarbă sau nu vor muri niciodată. Dar „Te îndemn stăruitor înaintea lui Dumnezeu şi a lui Iisus Hristos şi a îngerilor aleşi, ca să păzeşti acestea, fără a lua o hotărâre dinainte, nefăcând nimic cu părtinire” (Epistola Întâi a lui Pavel către Timotei cap. 5 v. 21).

  7. „O portiţă există: aici,/ unde nu te mai ajută mintea”, spunea D-l Cicu mai deunăzi. Excelent comentariul la versurile poetului. Plimbă cetitorul, prin toata literatura universala, ca şi Ulise , de la Troia la Ithaca, sau Moise, cu poporul ales , spre tara fagaduitei! Şi totusi, nu uităm ca suntem ( muritori, ca firul ierbii, în marea imensitatea a Universului dictat de timp si nu de bani), dar prizonieri Robinsoniani faţă de nemarginirea nano si macro existentială atât cât o percepem. Cat despre N Breban ,incerc sa nu fiu nici focul,dar nici nicovala ,ci maretia creatiei ,in fata caruia ma inclin cum frumos ne indeamna dna Aura Christi.De luat aminte.