Bătaia cu fulgi de îngeri! Mulțumesc pentru votul de pe Agentiadecarte.ro. Literatura care ne pregătește pentru război

8 min


Duminică, 18 septembrie 2011. Frumoasă surpriză în această seară, după ora 21 (când am ieșit la preumblare cu Doina, știți; e obligatoriu, să văd când vor începe ploile și vor veni gerurile și viscolul cum vom mai ieși), în Piața Constituției, la care era trecut în program (de Zilele Bucureștiului): 20.30 – 21.30 „Piata ingerilor” – Spectacol inedit adus din Franta de Compania de teatru de strada Les Studios de Cirque. Când am sosit noi am găsit piața din fața Palatului Parlamentului inundată de fulgi de… îngeri! În difuzoare, muzică franceză plăcută, îngerească. Peste tot, un strat gros de fulgi, putea fi îngropat în acest strat de fulgi un copil. Erau aruncate brațe de fulgi la întâmplare, în capul tuturor. Printre spectatori circulau ”îngeri francezi” (tineri machiați superb, cu aripi din pene uriașe și pietre Swarovski, care aveau la brâu două coșuri mari pline cu fulgi, golite și reumplute), acum se pozau cu doritorii. Spectatorii erau antrenați în spectacol, se plecau, luau un braț de fulgi și-l aruncau în capul oricui sau îl aruncau în sus. Totul era nefiresc, straniu: așa o fi în ceruri, printre îngeri – unde îngerii sunt jumuliți de fulgi? Uite că la asta nu m-am gândit până acum. Doina îmi spunea că în copilăria ei veneau la poartă, la casa bunicilor, samsari (la Ciușea, un sat din Vrancea, pe malul Siretului) și ”noi îi lăsam să ia fulgii de pe gâștele din ogradă (pe care le jumuleau pe loc) și ne dădeau în schimb materiale de rochii sau farfurii”… Ce frumos e să dai în mintea copiilor. Ne-am bătut cu fulgi de îngeri! Am venit acasă cu fulgi în sandale, pe bluze, în păr, deși am tot mers – am refăcut traseul de ieri seară pe jos pe Strada Franceză: pe scenă, la Folk You erau cei de la Zdob și Zdub, cu căciuli de blană ascuțite pe cap. Aceeași aglomerație incredibilă și azi și bună dispoziție la cei ieșiți în stradă (care mă cam sperie; sper să nu fie de rău augur, prefer să nu mă mai gândesc la semnele apocalipsei locale).

Apropo de ceruri și fulgi de… îngeri, dar și de modul prăpăstios de a interpreta evenimentele acestei lumi, mi-am amintit de o știre apărută în jurul unei fotografii făcute din întâmplare și care ascundea apariția lui Iisus pe cer (semn de apocalipsă), cu mâinile larg desfăcute. Priviți fotografia întâi: «Luc Perrot, fotograf amator, căuta unghiuri interesante să fotografieze frumoşii nori de deasupra vulcanului Cirque of Mafete, din insula Reunion, când a văzut minunea. Din jocul de lumini şi umbre de pe cer, format sub un curcubeu, se conturează un Isus cu mâinile ridicate a binecuvântare, iar lumina îi străluceşte deasupra capului. Luc Perrot a făcut fotografia pe 10 iulie… Fotografia a fost facuta intr-o dimineata, iar in departare, pe un nor apare proiectata o figura care pare a fi a unei persoane ce sta cu mainile intinse. Asemanarea este izbitoare cu cea a figurii biblice a Mantuitorului. Pentru a completa peisajul, imaginea este incadrata de un halou luminos perfect. „Am observat o umbra care plutea pe nori, inconjurata de un curcubeu. M-a luat prin surprindere. Cand am privit inregistrarea, mi-a dat senzatia unei aparitii divine”, spune Luc pentru DailyMail.»

***

Totul e literatură, și bătaia cu fulgi de… îngeri, și apariția lui Iisus, și apocalipsa în general? Acum câteva zile am primit o sesizare pe e-mail: Cele mai bune cărţi pentru premiile ASB 2010! Pe http://www.agentiadecarte.ro/cele-mai-bune-carti-pentru-premiile-asb-2010/. Dați click să vedeți despre ce e vorba, măcar la secția Poezie, unde e nominalizată și cartea mea, „Pe prag (Vale-Deal)”. Le mulțumesc (sincer, cu inima strânsă) celor ce m-au votat sau mă votează (că se tot votează până pe 13 octombrie, am înțeles). Le strâng mâna lui Dan Mircea Cipariu și Andra Rotaru că nu m-au uitat, am acum ocazia să înregistrez un nou eșec public, fără să mișc un deget. M-am învățat deja cu caii verzi pe pereți ai unui asemenea gen de clasament electronic (fals, manipulabil fără probleme). În privința premiatului la Poezie al ASB, eu îi cunosc numele de când am aflat componența juriului…

***

Pe de altă parte, literatura asta atotprezentă ar putea să ne iasă pe nas. Octavian Mihăescu observa în comentariul său de ieri, aici, că avem parte de o criză mondială (de care făceam caz ieri din titlul paginii mele de jurnal online) care deocamdată numai tatonează terenul, ea se va declanșa de aici înainte și nu se poate termina decât printr-un război. E un punct de vedere apocaliptic? Auziți:

„Ei da, aceasta criza provocata de stabilimentul bolsevic este in prima faza si anume, pregatirea psihologica a maselor pentru zilele când in adevar criza va atinge dur si global natiunile ce vor fi duse la sapa de lemn. Fata acestei crize pare a fi si ea una unica in istoria crizelor economice ce vin pe cale naturala (ciclica), cunoscuta specialistilor, care are drept finalitate provocarea unui nou inceput, ce va fi si mai benefic natiunilor.  Particularitatea acestei crize mondiale ne arata deslusit faptul ca este sub controlul stabilimentului ce are ca scop a scoate la iveala noile superputeri mondiale, care vor impune noi reguli pe calpod bolsevic, atrocitatile care vor avea loc vor intrece stalinismul. Ramâne de vazut intrarea in razboi pentru ca iesirea din criza se face doar prin razbel, care se pare va fi si el sub strict control la fel ca prezenta criza. Ce nu se prea vorbeste de aceasta criza.

1) Ea are rolul de a reaseza pe noi criterii asigurarile sociale din tarile westice, precum si veniturile (salariile) acestora.

2) Alt rol este cel al intaririi  bancilor care au incheiat procesul fuzionarii (la timp), acestea vor stabili regula jocului in noua formula ce va fi impusa la nivel global, spre exemplu: o banca nationala precum cea româna, va deveni filiala sa spunem a celei care va fi stăpânul zonei (U.E.), sa zicem Deutsche Bank!  Existenta bancilor nationale, mai multor banci private independente creeaza serioase probleme monedei unice (globale), ce va fi si ea tot virtuala. Banii vor disparea foarte curând, ei sunt deja o plaga ce creeaza crize in noua formula globala”. (Citiți întregul comentariu la ziua de ieri a paginii mele de jurnal online).

Avem, indiscutabil, motive de îngrijorare. Nu poate fi totul literatură – chiar dacă și această criză mondială (fixată pe asigurările sociale și bănci) anunță apocalipsa și… apocalipsa e literatură.

***

Buzoianul Tudor Cicu își continuă aici aventura (susținut de ieșeanca Andreea), pentru el totul e literatură, putem băga mâna în foc, ai senzația că numai pentru ea trăiește, ea îi ține de foame și de sete. Probabil că și la apocalipsă (provocată de un război mondial) numai literatura se va salva:

«Cititorul, cel căruia îi tot pun întrebările mele, e vocea de departe pe care o aud uneori bătând în poarta cetăţii zămislită în mintea mea. O cetate ferecată cu lacătul copilăriei, undeva în gândul meu. Gând care, acuma, mă trimite la poemul lui LIS „Într-o lume ca asta” din volumul „Pe prag (Vale-Deal)”: „El e cel ce vede acum/într-ascuns. Iaca, aşa vine focul”. Niciodată poarta cetăţii nu se va deschide. Cetatea rămâne veşnic cufundată într-o vrăjită tăcere de moarte. Niciun ţipăt de pasăre, niciun fluierat de ţiclean nu se auzeau de nicăieri. Pe cerul rece, plumbuit, nu se învârteau corbii şi vulturii. Te aflai acolo în mijlocul unei tăceri adânci şi triste, şi numai foşnetul ciulinilor rostogoliţi pe câmpurile din jur îţi aminteau că nu erai departe de marginea zărilor, de unde începea marea nesfârşită. E imaginea pregnantă a copilăriei mele mult lăsate în urmă după desprinderea aceea de care vorbeam anterior. Poate, fiindcă mă născusem într-o casă la marginea satului; un sat terminat cu cimitirul… şi dincolo de el începea, nesfârşită, stepa dobrogeană. În cetatea aceea, află tu, cititorule, că mi-am închis copilăria printre cărţi. Era sigurul mod de a nu-mi fura cineva visele. Dar a venit vremea evadării din cetatea în care de unul singur mă ferecasem. „Tu eşti sigur că suntem la noi acasă?” – îşi încheie poetul sus amintit poemul său, şi visul se destramă precum cel al lui Grigori din „Donul liniştit” care spunea: „Mă, ce drăcovenii nu mai visează omul! N-am avut parte de luptă!” (partea 8-a, cap. 6). Se visa alergând călare spre câmpul bătăliei, dar chingile de la şa fiind nestrânse, tot aluneca de pe cal. Mi-aţi putea reproşa că trăiesc prea multe fiinţe în mine (chiar eu mă simt uneori cam aglomerat de vocile lor), că încă nu sunt pe deplin liber după această presupusă evadare. In fine! E vrerea cititorului, trecător şi el peste aceste rânduri, să poată să spună ceva, cam în genul celor răstălmăcite nouă de Paul Valery. Adică: de tine, cititorule, depinde de voi fi eu pentru tine „comoară sau mormânt”. Citez: „Depinde de-s comoară sau mormânt/De tac sau spun cuvinte vorbitorului/Şi totul, doar de tine ţine!”. Hildegard din „La ţigănci” a lui M. Eliade avea dreptate să spună, Andreea: „– Toţi visăm… Aşa începe. Ca într-un vis…”. Mircea Cărtărescu spunea că „totul se construieşte pe suferinţa de a nu şti cine eşti de fapt” şi înţelegea durerea vieţii ca pe o poartă care ne aşteaptă pentru a ne introduce şi mai apoi pregăti pentru lumea ce va urma după noi. LIS spune asta cam în toate poemele sale suprarealiste. Aşadar, nu e singurul care să se arate speriat atunci când… „când nu se poate obţine nimic decât prin înălţare” (Semn rău). Cititorul meu a înţeles deja că acest dialog în tăcere, purtat cu dânsul, e singurul meu prilej de spovedanie lăuntrică, că poate şi eu sunt ca şi el un om dezamăgit. Dezamăgit (am vrut să spun) ca un om pe care nu-l crede nimeni că a văzut (în vis) lacrimi în ochii sfinţilor din icoană. Pentru că (şi eu), asemeni lui Ismail Kadare, în ploile de afară „nu am descoperit decât muţenia nesfârşită a cerului”. De aceea mă adresez ţie, cititorule, cu îngrijorarea Ilinişnei (mama lui Grigori din „Donul liniştit”) pentru viaţa ei şi mai mult, a fiului ei: „Of, eu n-o să mai ajung să-l văd… Of, n-am să ajung!” Vedeţi?  Pornisem la drumul acesta, de la calea ce trebuia urmată de fiecare dintre noi spre Adevăr. Câteodată, apare în fiecare dintre noi nevoia imperioasă de a spune adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui. Şi nici ascunde în noi la nesfârşit. De aici şi eroarea în care a căzut Mara din acel comentariu mult discutat. Uneori, cred că necunoscuţii mei cititori sunt lebede mai convingătoare decât cea în care Lucian Blaga ni se înfăţişa nouă, iar gloria va fi a celui ce ţine în mâna lui cele două chei de la cetatea în care Cel-de-sus a ferecat lumea cărţilor: pe a nemărginitei Judecăţi şi pe a binefăcătoarei Biruinţe. Care dintre cele două chei mi-ar da mie de înţeles, acum, că alegând-o pe una dintre ele şi lăsând-o deoparte pe cealaltă, nu am ales Resemnarea din faţa destinului? Şi, puteţi constata, că i-a venit rândul şi celei de a patra întrebări. »

PS. Însoțesc pagina mea de jurnal online cu fotografii făcute în această seară cu telefonul mobil în „Piața Îngerilor” (Piața Constituției, de Zilele Bucureștiului).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

14 Comments

Dă-i un răspuns lui Radu HumorAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Am ris cu lacrimi la descrierea „bataii cu fulgi de ingeri”.
    Dind filmul inapoi nu stiu de ce m-am comportat ca un elefant intr-un magazin cu lucruri pretioase, fragile.
    M-au pus insa pe ginduri relatarile de acum citeva zile despre felul cum s-a sters memoria unui om valoros, premiat Nobel.
    Este regretabil. Dar ma intreb daca inafara de perplexitate nu se poate face totusi ceva care sa aduca echilibru si corectitudine, respectarea valorilor umaniste?

    Ma gindesc la o stire TV aparent informativa prin care aflam despre Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca (pentru mine acea ciudata cladire banala pe care o intilneam zilnic in drumul spre liceu…) ei bine, acea banala cladire adaposteste o adevarata comoara culturala de patrimoniu. Puplicul a retinut poate numai evaluarea in bani, dar numai oamenii de cultura, cunoscatorii stiu ca sint valori inestimabile.
    Am facut aceasta paralela gindindu-ma ca multe din aceste erori se produc din ignoranta. Trebuie ca mediile culturale occidentale sa vina in intimpinarea macar a tinerilor din aceste comunitati si sa le largeasca orizontul cultural. Perplexitatea este o atitudine, trage niste semnale de alarma (am citit cite ceva si din parerile d-nului Djuvara), dar nu este suficient, ba exista chiar riscul de a fi preluati nedorit de alti ignoranti. Sa ne amintim numai cazul incredibil al recentului masacru din Norvegia. Eu cred ca Internetul este o oportunitate, sper ca tinerii sa caute sa se informeze corect si sa invete sa fie toleranti, sa se deprinda cu normalitatea, cu civilizatia.
    Sanatate si toate cele bune.

  2. Cred ca bataia cu ”fulgi de inger” a fost cel mai frumos lucru care se putea intimpla intr-un cadru organizat. De te loveau fulgii, atingerea era atit de blinda si de pufoasa ca parea a fi ireala. Totul era sa lasi inhibitia la marginea pietii si sa pasesti ca pe un alt tarim, gata sa te copilaresti.

  3. N-a vrut sa apara !

    ” Votul meu :
    Liviu Ioan Stoiciu- poezie
    Ioan Grosan – proza
    Alex Stefanescu – eseu,memorialistica, jurnal (cam mare oala!)
    George Sipos – traduceri ( pentru subiectul cartii !)”

  4. Mulțumesc pentru vot, domnule Radu Humor – e interesant ce se întâmplă, nu sunteți singurul care mi-a atras atenția că nu pot vota pe Agentiadecarte.ro. E o șmecherie cu ghivent la mijloc…

  5. Ştiu că nu e prea firesc să spui cuiva ce sau cu cine ai votat. Totuşi, uneori, parcă ne furnică măruntaiele conştiinţei. Şi eu am votat cartea lui Stoiciu. Am votat şi la celelalte categorii. N-am votat „elita” . Din motive de performanţă adevărată. Asta nu înseamnă că Stoiciu ne e un scriitor de elită. Dimpotrivă. Totuşi, sper să nu fi votat degeaba. Cu bine, tuturor.

  6. Pai macar eu sa spun ce-am votat, daca ei nu spun cum a rezultat ! Si serios vorbind, de cand e rusinos, nefiresc sau nelalocul lui sa-ti afirmi/afisezi sincer niste convingeri sau pareri personale ?!
    Cel mult poti suporta/isca niste vorbe cu subinteles (ca ai vrut sa re pui bine cu vreunul dintre ei 😉 ), ceea ce nu-i cazul in ce ma priveste !

    P.S. La o alta sectiune in care l-am vazut pe domnul Liviu Ioan Stoiciu terminand pe un loc imediat sub podium, am vazut un comentariu semnat de @ mara, dar probabil dupa ce a citit mai sus ca nu-i frumos sa spui cu cine votezi, n-o sa recunoasca nici ca-i vorba de ea , cea care a facut ceva valuri si aici ( in sensul bun al curgerii ) 🙄

  7. Mulțumesc, draga poete Marin Ifrim pentru vot (și pentru vorbele bune; din păcate, eu nu am cotă publică). Personal, nu trebuie să demonstrez nimic aici cu voturile primite (dacă aș avea 18 prieteni care mi-au citit și apreciat cartea, câte voturi văd că sunt afișate acum în dreptul cărții mele, aș fi cineva; altfel, e penibilă și regretabilă maniera de vot electronic, ușor de pus la cale, în spiritul gregar al găștilor care, mai nou, se mobilizează și fac ravagii pe Internet; corect e să ignori asemenea întreprinderi literare, îmi pare rău că le-am făcut aici cunoscute, băgat fiind la mijloc).

  8. Voi mă alegeţi, mă răsturnaţi între umbrele şi întrebările mele, în vreme ce disputa aceasta ţinută pe tărâm literar, mă târâie ca pe o barcă în larg; sunt ca un şoim în mâna voastră – nu mai zăresc nici lacăte grele, tainiţe ori mlaştini în calea mea. Poate că nu ăstai cuvântul cu care să-ţi mulţumesc cititorule, şi să te întreb totodată: invizibila pasăre a dialogului nostru, oare unde s-a dus? Nu am limba atât de vicleană, încât să nu-ţi mărturisesc cinstit, că, încă de copil mă minuna întinderea aceea de la marginea satului de unde începea cimitirul de care v-am vorbit, unde păşteau cârduri de gâşte amestecate printre picioarele măgarilor lăsaţi slobozi, apoi maidanul plin de gropi şi moviliţe; iar şuviţa plumburie din zare, de unde credeam că năvăleşte vântul, îmi sfredelea prin creier atâtea închipuiri. Toate astea îmi spuneau că niciodată nu poţi să ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, în viaţa asta, încât să fii nevoit să înjuri pe de-a dreptul temniţa în care te-a azvârlit destinul. Esenin, pe care-l citesc ori de câte ori mi-l aduce memoria dinainte, spunea: „N-am să răspund vorbelor lor îngâmfate/ n-am să las pe nime-n, tăinuita cetate”. Eu vă vorbeam despre suflet, nu despre arderea mea în lumea cărţilor. Pesemne, oamenii vor răsăritul şi apusul soarelui ca pe o ipoteză învârtindu-se în jurul teoremei lansate cu mult aplomb de Galilei. Îţi dau dreptate Andreea: atâta timp cât nu încetezi să urci în scrisul tău, treptele nu se vor termina niciodată. Kafka spunea că „sub paşii tăi care urcă necontenit, treptele se vor înmulţi la nesfârşit”. Într-o frumoasă poezie dedicată lui Emil Brumaru, Florin Mugur se mărturisea în taină: „şi despre poezie ce crezi?/ mă-ntreabă cineva. Nu ştiu. Uite/ mănânc tot mai rar vişine/ urc anevoie scările – şi nici măcar/ nu-s alte scări… dar să nu-mi spui mie/ că aerul le sărută -/ nu le sărută nici dracul/ nici măcar dracul cel frumos/ nu le mai sărută/ nici mama dracului./ Săraca” (Glumă de vară). Pascal spunea că omul e o trestie gânditoare. Ce fel de trestie, iar fi răspuns Matei în sfânta Evanghelie (încercând să-l atragă şi pe R. Humor în disputa asta): „Trestia strivită nu va frânge şi feştila fumegândă nu va stinge, până ce nu va scoate, spre biruinţă, judecata” (Matei, cap. 7.2). Dar, eu rămân la pildele lui Solomon, aşa cum mă îndemna bunica, stupchindu-mă a noroc cu busuiocul limbii: „când drepţii (ca ei) biruiesc, e mare sărbătoare, iar când cei fără de lege (ca noi) ies la iveală, oamenii se ascund”. Nu spune LIS, în toate trimiterile sale, că: azi oamenii fără de lege au ieşit la iveală şi ne judecă? Atunci, cum cugetaţi voi să faceţi judecată vorbelor? Să ne resemnăm ca Iov – cel care spunea: „ducă-se în vânt cuvintele unui desnădăjduit”? Eu spuneam că-s doar dezamăgit. Şi atunci, mi se pare firesc, să merg pe calea poveştilor. Siingurele care-mi ţin trează conştiinţa şi optimismul, ca să nu spun: energie pozitivă.. Indienii au înţeles că singura modalitate de a scăpa de mânia lui Gonzalo Pizzaro, care-i supunea la tortură şi dacă nu-i spunea tot despre acel ţinut fabulos El Dorado, îi arunca hrana la câini, era să inventeze poveşti despre El Dorado şi să-i trimită la dracu în praznic, cât mai departe cu putinţă. Asemeni minunilor Şeherezadei, miracolul povştilor inventate de indieni, au făcut ca spaniolii să se cufunde tot mai adânc în jungla amazoanelor, unde nici scăpare nu prea e, dar nici urmă de vreun El Dorado unde să dai la tot pasul de pepite de aur. Are, deci, dreptate, cartea cărţilor, să ne transmită tainic prin Amos (cap. 6.12): „Oare pot caii să fugă pe stâncă? Se va ara marea cu boii? Căci voi prefaceţi judecata în otravă şi rodul biruinţei în pelin”. La ce-s bune atunci bucuriile, se întreba LIS, în poemul „Afurisit”? Ca tot el să-şi răspundă: „constat în fiecare zi că rămân mult în/ urma mea”. De ce veneau până la el acele amintiri şi, mai ales, cum de puteau veni fără amărăciune, când pe noi ne exasperează poporul acesta colcăind de bătrâni şi infirmi, şi fără voinţă, dar responsabili, încât nu ştiu de ce, dar parcă i-am vrea fierţi în apă clocotită pentru că au cedat diavolului atât de uşor. Ce minciună trebuie să ridicăm în continuu pe crucea ridicată din vânzarea lui Iuda? Întrebarea cu numărul cinci, seamănă, cu saltul surd al fiarei asupra oricărei bucurii ale mele.

  9. Vă mulțumesc, domnule Octavian Mihăescu și dumneavoastră pentru bunăvoința arătată. N-are rost să-mi mai bat capul. Acum mă simt în secret în siguranță, mă consider retras din competiția asta caraghioasă. Descopăr (și nu pot să cred) că am mai mulți prieteni dezinteresați (necunoscuți) decât mi-am imaginat, îmi e de învățăminte – îmi scot pălăria în fața lor.

  10. Cer scuze: corect (Evanghelia după Matei, cap. 12.20) şi nu 7.2
    P.S. Ce i s-a întâmplat lui R. Humor mi s-a întâmplat şi mie. Pe un oarecare calculator… asta nu a însemnat că nu am ales votarea la alt calculator, unde de data asta a mers. Dar, am înţeles că nu-i nici o „şmecherie cu ghivent la mijloc”, ci doar o eroare de comunicare pe net, asta bse întâmplă când altcineva mai dă şi el tot de acolo (de pe acel calculator) un email sub alt nume decât cel obişnuit. Explicaţia e simplă şi firească. Dar LIS nu stă în numărul votului pentru ca cineva să-i aprecieze valoarea; mai bine, acel cineva i-ar citi cărţile!