Coincidenţa legată de poetul Ronald Gasparic, mort la 21 de ani. Dezlegarea definitivă a mamei Elena

5 min


Marţi, 20 iulie 2010. Sunt coincidenţe. De încă una am avut parte azi… La pomana de şapte ani a mamei mele de-a doua, Elena, în dimineaţa de sâmbătă, 17 iulie, la cimitirul din Adjud, la ora 8.30, cât am aşteptat preotul la mormântul alor mei (preotul s-a împărţit şi la alte pomeni, la alte morminte), am mers nu departe pe alee, la mormântul unui poet ucis la Brăila (şi înmormântat aici, mama lui fiind de loc din Adjud; aici are cavou), Ronald Gasparic, şi i-am aprins o lumânare. A fost ucis la 21 de ani, în luna iulie 1991 de fiul unui fost ofiţer de Miliţie-Securitate, în plină stradă, în urma unor altercaţii – o dramă care a dat peste cap destinul întregii familii de intelectuali (mama şi tatăl poetului au emigrat în Canada şi au cultivat memoria fiului lor, au iniţiat în 1997 pe banii lor, în România, Festivalul internaţional de literatură româno-canadian „Ronald Gasparic”, USR condusă de Laurenţiu Ulici şi Uniunea Scriitorilor din Quebec patronându-l oficial). Îi aprind lumânări poetului dispărut la doar 21 de ani (ce destin!) de când i-am descoperit întâmplător mormântul (dar oare chiar întâmplător?). Vorbeam de coincidenţă… Azi, marţi, la trei zile, am fost invitat de scriitorul brăilean Gh. Lupaşcu la ora 17 la un „Centru pentru activităţi recreative şi inovaţie ocupaţională” (habar nu am ce înseamnă; clădire veche renovată, de lux), în Bucureşti, strada Jean Louis Calderon Nr. 39, la o întâlnire cu 20 dintre personalităţile Brăilei, moderată de scriitorul Gh. Anca („indianist”, director la Editura şi Biblioteca Didactică şi Pedagogică). Am călcat pentru prima oară aici. Între cele 20 de personalităţi brăilene invitate era şi fratele Doinei Popa, Valentin (care a publicat o carte de referinţă despre filozoful brăilean Vasile Băncilă; el scrie şi proză, e universitar). Aţi reţinut, cel căruia i-am aprins o lumânare la cimitirul din Adjud, Ronald Gasparic, foto, e brăilean… Surpriză. Coincidenţă. Urcat în sala de conferinţe din podul clădirii, am cunoscut-o pe mama lui Ronald Gasparic – venită special din Canada (Vancouver), o adjudeancă necunoscută mie, măritată la Brăila, să-şi evoce fiul. Era împreună cu Vasile Andru, fostul ei coleg de facultate. Datorită lui Vasile Andru, Ronald Gasparic a devenit un caz scriitoricesc ieşit din comun – a debutat după moarte. Vasile Andru a pus la cale Festivalul internaţional de literatură româno-canadian „Ronald Gasparic” (ajuns anul acesta la a XVIII-a ediţie; de fiecare dată se acorda un premiu unui poet senior român şi unui poet senior canadian şi un premiu pentru un poet debutant, în valută; între premiaţi, la ediţia a III-a, am fost şi eu; la ediţia I a fost premiat Cezar Ivănescu; după ce a fost premiat, Cezar a fost cooptat în juriu). De neimaginat, azi Ronald Gasparic ar fi avut 40 de ani! Acum doi ani a murit tatăl lui Ronald Gasparic (universitar, scria şi el versuri, a fost adus din Canada şi îngropat tot la Adjud, în cavoul familiei Barău). Rămasă singură, mama lui Ronald (care mai are un fiu, scrie şi el versuri) a hotărât să închidă acest festival care poartă numele fiului ei, şi de care se ocupa în principal soţul – dar fiul mort n-a lăsat-o, canadienii i-au trimis cărţi de versuri în contul festivalului (un juriu canadian desemna premiatul), iar anul ăsta brăilenii au invitat-o oficial să-şi evoce fiul. I-am atras atenţia că rămâne binecuvântată, alături de Vasile Andru (care în 2007 i-a publicat lui Ronad Gasparic o antologie de 286 de pagini la Editura Paralela 45) pentru posteritatea asigurată fiului ei ca poet, pentru cultul păstrat. Mărturisind că sunt puţini scriitori români care au acest noroc, să le fie cultivată memoria şi opera, ba chiar că nu cunosc un alt scriitor român care să poarte numele unui festival internaţional… M-a întristat să aflu de la Vasile Andru că de-a lungul celor 18 ediţii ale acestui festival, membri ai juriului care acorda premiile „au plecat la Domnul” – de la Laurenţiu Ulici la Cezar Ivănescu. Am întrebat-o pe mama lui Ronald Gasparic de ce l-a înmormântat pe fiul ei la Adjud, când locuiau la Brăila (Ronald a crescut şi a fost educat la Brăila; când a fost ucis, era student la Politehnică la Iaşi; ucigaşul a fost condamnat la 18 ani şi a făcut mai puţin de 10 ani; azi se feresc de el toţi cei rămaşi în Brăila din familia tatălui lui Ronald), mi-a spus că i-a fost teamă că ucigaşul şi familia colonelului de miliţie-securitate sunt în stare să-i profaneze mormântul, atâta ură era adunată atunci. Fiindcă au urmat ani de coşmar pentru părinţii lui Ronald, până să fie condamnat ucigaşul – de frica răzbunării familiei colonelului de miliţie-securitate, au emigrat în Canada, să-şi salveze al doilea fiu. În ce lume trăim! M-am lungit, las pentru mâine transcrierea unui poem al lui Ronald Gasparic, să aveţi idee.

 ***

Rămăsesem în cimitir, la pomana de şapte ani a mamei Elena, eram la mormântul ei, la Adjud. La intrarea în cimitir mi-am notat de curiozitate preţul afişat: 300 lei o groapă simplă, 350 groapă cu pod. Şi ce-ţi trebuie pentru înhumare: carte de identitate, chitanţă contravaloare concesiune loc înhumare, certificat de deces, adeverinţă de înhumare). Reţin şi taxa întreţinere cimitir: 6 lei (iar concesiunea locului de veci, pe an – 5 lei pe 7 ani, şi 10 lei pe 11 ani). Acum, când scriu aici, cad pe gânduri: de ce am simţit eu nevoia să notez toate aceste lucruri, presimt o înmormântare? Bat în lemn, îmi amintesc iar de puterea gândurilor şi a cuvintelor, îmi fac o cruce, „Doamne fereşte, iartă-mi prostia”. Am revenit de la cavoul poetului Ronald Gasparic după ce i-am aprins cu greu o lumânare (se stingea, era curent, nu ştiu de ce, nu bătea vântul; pe o caniculă infernală, repet), că se stingea. În această zonă a cimitirului era un miros puternic de mort, care mie-mi face rău, efectiv mă simt impregnat de acest miros până în străfund şi mă grăbesc să părăsesc zona, să fiu sigur că nu-mi pierd cunoştinţa. N-am o altă explicaţie a acestui miros de mort persistent, îngrozitor, decât că vine de la cavourile noi (eu aş interzice înhumarea în cavou)… Când a venit preotul, am revenit şi eu la mormântul alor mei, demolat moral din cauza mirosului de mort din acea parte a cimitirului (unde eram noi, nu mirosea). Ne-am regrupat, preotul şi dascălul şi-au ţinut slujba – mereu strălucită, poate şi fiindcă ne simpatizează familia (sper să nu-l deochi): că unde nu e durere, nu e nici întristare şi suspin. Acum, după şapte ani, preotul îi cerea lui Dumnezeu să o dezlege pe mama Elena definitiv „de pământ şi de cer”! Elena Stoiciu: 8 decembrie 1924 – 9 martie 2003. Lumânări aprinse, colac-pască mare din care se taie un sfert, cu care preotul face cruce pe icoana Maicii Domnului (din care toţi vom lua câte o îmbucătură, gândindu-ne la mama Elena, „Dumnezeu să o ocrotească”), vin sfinţit turnat pe mormânt în formă de cruce, veşnica pomenire – ţinem toţi de farfuria cu colivă, legănată, şi cei ce nu ajung la farfurie ţin de cei mai apropiaţi, e un lanţ al rugăciunii, de mare putere simbolică… După plecarea preotului (cu promisiunea că ne întâlnim acasă la mama Elena, la pomană, în familie, la ora 12), nu pot să cred: fratele Marian şi sora Ita îmi dăruiesc mie pilota şi perna, întinse pe mormântul mamei mele de-a doua Elena (pe mormânt era cu costumul de haine femeieşti, cu toate cele necesare şi cu încălţămintea, plus o cuvertură-pătură şi cearşaf): „Fiindcă pe tine te-a iubit mama”. Acum, când scriu aceste rânduri îmi dau lacrimile. La ieşire, nepoata Alina (fiica sorei Ita) a subliniat, arătând teatrală cimitirul: „Ăsta-i viitorul!”. Chiar aşa, moartea e cea mai sigură din viitor – pentru toţi…


8 Comments

Dă-i un răspuns lui Octavian MihaescuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. O pagina horror! Daca se intampla sa mor cumva cat mai tii jurnalul asta (Doamne fereste), te rog sa scrii ceva vesel. A.

  2. Aşa e lumea noastră făcută, cu morţi (care au trecut pe teritoriul vieţii veşnice) şi cu vii (care trăiesc de azi pe mâine, impresionabili de câte ori au de a face cu moartea altora). Nimic nou sub soare, e o temă de jurnal ca oricare alta. Vă asigur că la pomana de acasă s-a râs…

  3. Daca am sti (simti) ca moartea nu este decât o simpla trecere peste granita , iesire din neputinta, integrare in Absolut (Dumnezeu), poate ca am fi mai buni , am sti exploata cu folos viata asta pentru ca in treapta superioara in care vom ajunge sa fim mai destoinici. Fie ca vor uni ori ba, ma refer la hulitori lui Dumnezeu, la diavoli bolsevici ce strica pamântul dar mai ales pe bietul om ce ne fac un mare serviciu, nouo celor care il respectam pe Dumnezeu, macar simplu respect ce -i se cuvine trebuia al da fiecare om. Ferice de morti in Domnul, le-a fost si lor greu, ba as zice mai greu decât generatiei noastre ce se bucura de libertate, confort, o vasta cultura , numa cine nu vrea nu se desteapta prin abundenta de informatie mai ales in directia lui Dumnezeu.

    Am bagat de seama ca mai peste tot numai de moarte se vorbeste in ultima vreme, de sinucidere, hm… nu-i rau daca prin aceasta cugetare ne înteleptim nitelusi mai mult. Daca ar fi sa actionez dupa cele ce le cred eu privitor la moarte, cred ca as fi primul indreptatit sa-mi curm viata, numai ca dupa convingerile mele am vazut ca mai trebuie sta nitelusi aici, nu, nu ptr a schimba lumea, nici ptr a o salva ci ptr a-mi invata lectia cum se cuvine, ptr a primi noul cort ce nu se va mai strica, nici nu va mai fi supus pacatului, neputinelor dar mai ales nu va mai fi departe si razvratit de Dumnezeu din care totii ne tragem, fie ca credem ori ba.

    Dincolo, adica acasa nu-mi va trebui nici o iota din cultura lumi, la nimic nu va folosi, ca bine sublinia Tutea cu baba lui, acolo vor fi valabile doar invatamintele trase in acest trup. Ii fericesc inca odata pe totii cei ce mor in Domnul, îi deplâng pe totii cei departati care mai ales isi curma si zilele. Este bine de tot omul care a înteles ce mare porcarie este viata pe pamânt, o teribila desertaciune si goana dupa vânt, numa ca in acest punct trebuie primi si revelatia, nu a ceda s-au duce dupa duhurile dracilor bolsevici ci revelatia in Dumnezeu, autentica convertire in aceasta experienta,constatare trebuie sa se produca, iar daca se rateaza ori opteaza pentru duhuriile dracilor , Dumnezeu continua bate la usa omului inselat, prin diferite incercari incearca al trezevi, nu stim cât timp, ba stim, cât timp ai suflare de viata, in clipa când nu-o mai ai in acest trup, putem spune ca ti s-a facut judecata, te duci in cortul pe care ti l-ai pregatit tu singur aici pe pamânt. Ai fost bestie fara Dumnezeu, si moartea te-a prins asa, vei primi haina pe masura ta. Si mai zice ceva, ferice de cei morti in Domnul ce vor avea parte de prima inviere. Nu crezi ca va exista o inviere din morti, nu te obliga nimeni sa crezi, ma tem ca multi vor avea ocazia vedea si astfel de minune, fff curând , dar dupa aceia pe cei ramasi moartea nu-i va mai lua. Asa ca inca odata ferice de morti in Domnul, sinucigasi sa nu-si faca iluzi si cada in nebunia pune capat zilelor, ca pâna ce nu-si vor face canonul ce va fi insutit de greu in comparatie cu cel de aici, nu optin dincolo cortu.

  4. Thanks for taking the time to discuss this, I feel strongly about it and love learning more on this topic. If possible, as you gain expertise, would you mind updating your blog with more information? It is extremely helpful for me.

  5. How are you, I was flipping through some sites and I saw your homepage from yahoo. I read a few of your articles and thought they are well written. Thanks, I will try to stop by your webpage again soon.