Declaraţii pe venituri anuale pe care nu le am. Statul face mişto de mine

7 min


Luni, 17 mai 2010. Azi a fost ultima zi de depunere a declaraţiilor de venit pe anul 2009. N-am să înţeleg niciodată de ce eu sunt obligat să completez asemenea declaraţii, neavând decât un salariu. De când mă ştiu trăiesc de azi pe mâine, n-am alt venit în afara salariului. Din 1991 sunt angajat la o redacţie literară, Viaţa Românească: până în 1993 eram angajat al Uniunii Scriitorilor din România-USR, dar după ce USR a dat faliment pe mâna preşedintelui de atunci, Mircea Dinescu, revista a fost preluată, prin bunăvoinţa unui scriitor care era în guvern, Caius Traian Dragomir, în cadrul unui departament public – şi am devenit bugetar, cu salariu de mizerie, apropiat de salariul minim pe economie (dar am zis mersi că am un salariu şi dreptul la asistenţă medicală „gratuită”). Aţi înţeles, fiindcă am colaborări la reviste literare, sunt obligat să completez aceste declaraţii de venit anuale – în condiţiile în care rare sunt revistele literare plătitoare de drepturi de autor! Dar statul e tare grijuliu cu scriitorii ca mine care trăiesc dintr-un salariu simbolic, să nu cumva să mă îmbogăţesc dintr-o colaborare plătită de vreo revistă literară. Ce nu înţeleg, e de ce mai sunt pus să completez aceste declaraţii pe venit, dacă toate colaborările mele (numai drepturi de autor) au fost impozitate de cei care mi le-au acordat! Practic, mi se impozitează a doua oară, „per global”, ceea ce e jalnic. Să impozitezi 50 de lei colaborare de două ori e chiar bătaie de joc. E o birocraţie înnebunitoare, de fapt – anual sunt chemat să depun copii după adeverinţele colaborărilor (parafate de contabilitatea fiecărei colaborări). Îmi cer să le aduc adeverinţele tuturor colaborărilor, fiindcă ei le au afişate automat în dreptul numelui meu, le spun că revistele în care am publicat sunt în întreaga ţară şi nu trimit toate aceste adeverinţe, nu-i nimic, să le dau telefon să trimită şi apoi să vin cu ele să le depun pe toate. Natural, reacţia ea e de refuz, nu aveţi decât să mă amendaţi că nu vi le-am adus. Fiindcă e absurd, dacă aveţi acolo afişate electronic sumele cu drepturile de autor primite, ce nevoie mai aveţi de adeverinţă? A, nu, că nu intră electronic toate colaborările dumneavoastră, poate unii ascund suma plătită… De câte ori merg la administraţia financiară sunt privit cu milă, sunt sume rizibile de declarat, statul degeaba se chinuieşte să-mi impoziteze global sumele adunate. De altfel, de regulă nu mai am nimic de plătit (într-un singur an, adunate la global, am plătit la stat un impozit suplimentar, când am primit ajutor medical de la USR în bani – operat la un genunchi), ba chiar într-un an mi s-au dat înapoi 50 de lei (dar nu m-am dus să-i ridic de la administraţia financiară; să se spele pe cap cu ei). Ce rost are la unul ca mine să-l chemi anual în trei rânduri să-ţi reglezi această declaraţie de venit „globală”? Statul pierde cu unul ca mine, numai formularele „200” (de proprietate intelectuală) de completat cât costă (aruncate de-a valma pe mesele administraţiilor financiare: până anul trecut se trimiteau în plicuri, administraţiile financiare plăteau poşta; acum se face economie). Sunt un amărât de scriitor, care nu doreşte decât să fie lăsat în pace, să nu mai fie hărţuit de o birocraţie… Bine! Declar public aici colaborările mele plătite – primesc 90 de lei de la redacţia Argeş (acopăr o pagină de revistă lunar; plata se face datorită bunăvoinţei directorului Jean Dumitraşcu, foto, care ştie că trăiesc la limită, fiindcă alte pagini ale revistei nu sunt plătite cu drepturi de autor, nefiind bani) şi 50 de lei de la revista Sud (care apare din acest an la două luni; anual fac parte şi dintr-un juriu de debut de tradiţie, organizat de acelaşi redactor-şef Constantin Carbarău), la care am rubrici! Plus drept de autor de la revista Viaţa Românească (apare şi ea la două luni): 40 de lei. Atât. Colaborez şi la atâtea alte reviste literare, dar nu sunt plătit! Rar se mai întâmplă să apar într-un proiect tip antologie de versuri, la care USR plăteşte drepturi de autor. În rest, bate vântul… Ce caută statul în această ecuaţie? Face mişto de mine, cum se spune? Mă simt penibil, urmărit de fisc să dau socoteală pentru ce n-am făcut. Am o senzaţie ironică de frustrare, încercată numai când am mai fost chemat la Miliţie (acolo era şi Securitatea; bineînţeles că Securitatea coordona totul), înainte de 1989, anual, cu maşina de scris – eram dus într-o sală şi pus să bat la maşină toate caracterele literelor şi pus să semnez, supravegheat. E de înţeles că făceau asta fiindcă se confruntau cu manifeste anticeauşiste lăsate în cutii poştale sau plasate mai ştiu eu pe unde, şi voiau să determine cu lupa caracterul literelor. În următorul an am refuzat să mai vin cu maşina de scris, le-am adus numai caracterele literelor şi le-am spus că n-au decât să vină la mine acasă să vadă maşina de scris dacă nu le convine – şi m-au lăsat în pace, ştiau cu cine au de a face. Azi simt acelaşi îndemn interior: să refuz să mă mai umilesc să completez aceste declaraţii de venit inutile (puse să-mi adune global câştigurile care nu sunt), fiindcă e prea mică miza.

Azi am ezitat să merg la administraţia financiară de care aparţin, deşi ştiam că e ultima zi şi că de mâine intră în vigoare ameninţarea cu amenzile (dacă nu depui aceste declaraţii de venit, primeşti amendă de la 10 la 100 lei la „persoane fizice”, am impresia, dacă nu de la 500 la 1.000 de lei; şi eu am bani de plătit asemenea amenzi?). Ce naiba, dau dovadă de demnitate dacă sfidez nişte birocraţi? Erau 13 grade afară, picura, pe geam vedeam numai lume zgribulită. Ca niciodată, anul ăsta nu mi-au trimis adeverinţele cu drepturile de autor câştigate anul trecut nici cele două reviste pomenite, Argeş şi Sud. Ce să declar? Am primit o adeverinţă de la USR, cu dreptul de autor primit de la Viaţa Românească, mai mare ruşinea, cum să mă prezint cu o sumă atât de insignifiantă, care a mai fost impozitată o dată la USR? Somnoros, că iar a bătut una dintre ţestoase la uşa dormitorului să-i dau de mâncare (ea era trimisă de cealaltă ţestoasă, care stătea cuminte în bazinul cu apă; e zi de luni) şi m-a trezit înainte de vreme, m-am hotărât să mă rad (aveam barbă de patru-cinci zile) şi să merg totuşi până la administraţia financiară, „fac o plimbare, ce mai contează”. M-am ras, le-am dat de mâncare la ţestoase (am spălat filtrul de apă electric), am udat plantele în apartament – nu mai aveam nici un chef să merg trei staţii de metrou până la administraţia financiară (din dealul Parcului Tineretului, acolo unde e Orăşelul Copiilor), picura serios, era frig, asta e plimbare? Nu pot să profit să mă întorc pe jos prin Parcul Tineretului, o staţie de metrou… Am mai stat cu ochii în gol, subconştientul îmi tot amintea: dar amenda? A, amenda dacă nu depun declaraţia de venit… Bine, fie, ce mai contează un prost la rând. M-am îmbrăcat de iarnă, să fiu sigur că nu tremur şi am plecat la drum (sigur, mi-a fost cald îmbrăcat; trebuia să plec dezbrăcat). La ieşirea din scara blocului am găsit în cutia poştală un plic din care am aflat că am fost la Suceava anul trecut şi am câştigat… 35 de lei! Habar nu am la ce se referă, cred că am fost plătit pe hârtie fiindcă am făcut parte dintr-un juriu la un concurs de jurnal (nu numai literar)! Tot e ceva, acum am de depus două adeverinţe… La administraţia financiară, ca la români (care vin în ultima zi să completeze şi declaraţiile de venit), claie peste grămadă. Gata, până aici, mi-am făcut datoria, am venit, dar nu se poate să mă lupt cu femeile care ţipau că de ce bărbaţii au ocupat toate locurile la mese, de ce completează aşa de greu declaraţiile de venit? Am luat două formulare „200” (de proprietate intelectuală), să le completeze Doina acasă, când o veni, în definitiv cred că le pot trimite şi prin poştă, cu întârziere. Înainte să plec înapoi cu coada între picioare la metrou (că ploua mărunt, orice alt plan de plimbare căzuse), văd că se ridică la o masă un bărbat, îi iau locul şi completez pe două formulare numele, prenumele, adresa, codul, mai departe nu ştiu ce să completez. Mă mai uit o dată roată să văd dacă merită să mă aşez la un ghişeu să aştept rândul şi observ că-mi face cu mâna o doamnă „Ana” de la un ghişeu la care era coadă (era coadă la toate ghişeele), am salutat-o politicos de departe, ea e cea care-mi completa acest formular „200” (fiindcă trebuie să mărturisesc spăşit, eu nu ştiu să o completez – sunt atâtea casete şi trimiteri, că mă las păgubaş). M-a chemat la ea, făcând gesturi ferme, m-am gândit că am o problemă la administraţia financiară, am vreo restanţă şi că a pus mâna pe mine, am auzit-o ce le spune celor de la coadă că dânsul (adică eu) era în faţă, cei de la coadă mi-au făcut loc, eram intimidat, ce-am mai făcut rău, Dumnezeule? Doamna Ana (îi e afişat prenumele) mi-a cerut cele două formulare „200” pe care eu îmi scrisesem numele, m-a pus să le semnez, mi-a luat cele două adeverinţe şi gata, mi-a spus surâzătoare: „restul completez eu, adaug şi de pe computer, dacă aveţi şi alte drepturi de autor”! Mare afacere! În fiecare an acestei doamne „Ana” i-am cumpărat „un buchet de flori” (scump, dar face) – în timp ce-mi completa formularele, eu mergeam şi-l cumpăram, era „o atenţie”. Iată ce minuni, peste ani, face un buchet de flori dat unei doamne necunoscute… Să le dau un sfat bărbaţilor, să facă aşa cum am făcut eu? Nu le dau. Apropo de bancul de ieri, cu ce le place femeilor (în afară de flori):
¨ Ieri seara stateam cu nevasta-mea de vorba despre eutanasiere si i-am spus:
– Sa nu ma lasi niciodata sa stau intr-o stare vegetativa, sa fiu dependent de niste masini si alimentat cu lichide. Daca o sa fiu vreodata intr-o astfel de stare, te rog sa ma debransezi de toate APARATELE de îngrijire care ma tin in Viata!
Si atunci ea s-a ridicat, a închis televizorul si Calculatorul si mi-a aruncat berea la chiuveta.
– Proasta dracului! ¨ 


4 Comments

Dă-i un răspuns lui Tudor CicuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Am învăţat multe din acest Jurnal. Să citesc printre rânduri, să le urmăresc gândurile celor care îi răspund lui LIS, dar cel mai mult să visez frumos:”dacă poezie nu e nimic nu e!” ar fi putut să spună cel mai iubit dintre pământeni. Nici nu mai ţinem minte de cât amar de timp tot am nădăjduit cu toţii. Cu toţii, (noi) am fost doar nişte aventurieri ai patriei. În timp ce (ei) lor le sunau încă potcoavele sub copitele cailor cu care jefuiau ţara ca pe vremea fanarioţilor… Nu mă leagă nici o dreaptă rânduială a fructelor date în pârgă, (cum ar fi zis poetul de la Sărăţeanca: Ion Gheorghe). Nici măcar teamă şi îndoială: Simt că nu voi fi ofrandă lor, oaselor, că, să-i învingi pe cei vicleni sângele va trebui să mai curgă. Să curgă pe coala asta de hârtie deasupra căreia îmi fac rugăciunea seară de seară. De ce aş uita cele citite cîndva în cărţile noastre de istorie: o, cum gemea în robie şi ardea stepa în flăcări pe sub streşini de case!. Din snopii cu trestie săreau grauri; de se clătina momâia strânsă pe haraci uitată-n bostană. Bunicul îmi povestea toate astea: văzuse şi trăise cele două războaie. „Să nu uiţi Darie!”, mi s-a transmis mai târziu de cel pe care aveam să mi-l fac zeul câmpiei şi al dorurilor neamului meu călcat de toţi în picioare. Îmi şi închipuiam. Pe coclauri, zdrobind spicul de grâu la umbra ceardacului, în ciuda greierilor, să sară boabele în arie, urmaşii mei, punând stăpânire pe cetatea aceasta. Şi pretutindeni sunau clopote. Pretutindeni sunau potcoave. Şi cai. Ţara mea nu a avut liniştea binecuvântată de Dumnezeu cum i-a prezis Sadoveanu în Baltagul. Murind, bunicul îmi spunea cum a curs precum marele fluviu oastea ţării lângă apa mare a Donului… Mărturie, îi era câmpia şi floarea soarelui înălţând capul şi lanul de rapiţă unde îmi arăta marginile poeziei spre care visam încă de pe atunci. Mai mult de atât, roata morii lângă care am pus noi ştergarul şi pâinea cât un soare scăpătat dintr-o baniţă cât lasă umbră copacul… ca fusul torcea. Lin.Tăcut. Acolo la marginea câmpiei am cunoscut: liniştea, odihna şi mulţumirea că mi l-a dat Dumnezeu pe bunicul să-mi explice istoria scrisă direct pe albastrul de voroneţ al cerului. Şi ne-am rugat împreună în amintirea celui dintâi căzut lângă apa Donului unde el a pierdut doi dintre copii săi! „A meritat bunicule?” – (nu-mi răspundea). Ca o felie din statuia de ceară, cât picioarele podului, fiecare, cât a mierlei pe deasupra câmpiei, bronzul mamei, umbra ei se ridica asemenea mierlei. Deasupra neamului meu călcat în picioare. Eram prea mic să înţeleg eu totul pe atunci. Bunicul însă… El nu! Prin brazda de plug, în holda de ovăz, de secară, când vipiile verii, cuţitele-şi trec pe gresia pietrei de munte, mă lua cu el peste tot. Aşa oştean mă voia. Cel din frunte. Da! „laudele nu ne sunt straie de târg”, îi plăcea să-mi amintească cînd şi cînd. Nu aveam pe atunci de a face cu beteala pe cuşmă, ca a voinicilor răpuşi pe pământuri străine. Şi dintr-o dată (acum) am văzut oştenii scoborâţi la fierăria nepricepuţilor mei fraţi de cruce. Fraţi de cruce cu plodul uitat în cea mai nesimţitoare retragere a poporului meu. Ş-apoi în pustie i-am văzut cum se duce. Şi-n toată câmpia, de dincoace de apa cea vie, până la răsărit, corbii se grămădesc azi pe câmpuri şi îi ciugulesc ochii şi buzele bunicului. Cu lăcomie. Merită el oate astea, vă întreb?! Mă rog cerului să nu-mi vândă pe preţ de argint hrana zilei: lăsaţi-mă să cuget liber în ţara mea! Pe nicovala patriei, toţi suntem oase şi ulcele. Am să urmez sfatul lui LIS: cartea bunicului meu începe să se scrie….

  2. Bravo LIS! Intai ca ai reusit sa depui declaratia, apoi ca te descurci (oarecum de unul singur) la Administratia Financiara… ceea ce e testul suprem al bunei functionari in societate. Unii nu l-au trecut. Anul acesta pe mine a cazut beleaua sa completez faimoasa declaratie 200. Am fugit la o prietena contabila…
    Pagina de azi a meritat „datul cu capul de pereti”de care vorbeai! E o tensiune ce creste vertiginos pe parcursul povestii si in cele din urma, ce usurare, ceva merge bine si in viata ta!

  3. Observ ca scriem împreună la o Carte direct pe Internet – ea se scrie de la sine, aici. Succes la cartea bunicului, domnule Tudor Cicu. Mulţumesc, Andreea, pentru contrapunct.

  4. Faina interventia dl Cicu! Te obliga sa rumegi… mai adânc! Complecteaza tabloul.

    Trebuie sa se întâmple ceva si cu România, prea au mers toate pe dos. Din fericire in Ro mai exista oameni sensibili si nu în ultimul rând întelepti precum acea doamna Ana de la financiara, cât timp mai exista asemena oameni Ro nu este pierduta. Eu merg mai departe decât „banalul” buchet de flori, aparenta ploconie in fata functionarului, mituire. Nu cred ca acel buchet de flori a miscat mintea si sufeltul Anei, ci mai degraba femeia asta înteleapta a constientizat la adevarata dimensiune drama intelectualului român, a unui biet scriitor nevândut pentru 30 de arginti, hartuit de un sistem anapoda dupa chipul si asemanrea neobolsevicilor din România.

    Inevitabil ma duc cu gândul la sublinierea lui Nici Steinhardt care spunea ca cine vroia face bine il putea face, cine nu vroia face raul, a nu-l perpetua deasemeni putea foarte lejer si asta unde? Taman iad. In aceasta categorie o vad pe fucntionara Ana, care poate trage si consecinte in urma celor publicate pe acest blog, in cazul care sefi dânsei vor fi niste nemernici genul Nicolscy, Dragici, or si mai rau niste turcani … deoarece si acestia nu sunt decât niste unelte precum erau gardieni pusi strivi sub cizme pe totii cei care indraznea face un mic bine, de erau prinsi ori se auzea , turna careva.