Marți, 30 decembrie 2025. S-a dus pe Apa Sâmbetei și anul 2025 „după Hristos”. Un an trist pentru români, pe pielea cărora „sistemul politic” experimentează (anume, guvernanții trecători), în numele binefacerilor democrației postcomuniste – a anulat, în primul rând, alegerile prezidențiale (fără precedent, uimind o lume întreagă, nu numai Uniunea Europeană, din care România face parte) și și-a ales, pe mâna unui electorat bulversat (Nicușor Dan a fost ales de o treime din electoratul român; exact, de 34,2 % din întregul electorat), o marionetă în fruntea țării, naivă.
Alt experiment: guvernanții regimului Nicușor Dan (cu premier liberal, Ilie Bolojan și miniștri din PSD-PNL-USR-UDMR și celelalte minorități) au subminat brutal nivelul de trai al românului de rând, declanșând starea de urgență de austeritate, din start impunând TVA la 21 %, crescând inflația la 10 % (care ne afectează zi de zi; de la 1 ianuarie 2026 crește și acciza la combustibili, generând automat creșteri ale prețurilor), în speranța că vor crește banii la bugetul țării.
Ieri, un liberal (aflat la guvernare, deci), senator, fost premier și ministru al Finanțelor, Florin Cîțu, atrăgea atenția că, de fapt: Creșterea TVA a SCĂZUT veniturile la buget cu 2 miliarde lei și a condamnat România la inflație de aproximativ 10% pentru următoarele 12+ luni. Ăsta e scenariul pesimist. Scenariul optimist: Creșterea TVA n-a influențat deloc veniturile și a condamnat România la inflație de 10% pentru următoarele 12+ luni. Prin urmare, trage concluzia că, în ambele scenarii, guvernul a ales inflație garantată pentru un câștig zero sau negativ, ceea ce, adaugă Cîțu, este definiția incompetenței economice.
Clar, incompetență și rea-credință la toate nivelurile instituțiilor fundamentale ale statului (puterea legislativă, executivă și judecătorească), începând cu Președinția, cu Parlamentul, cu Guvernul, cu Justiția (inclusiv Curtea Constituțională), Avocatul Poporului, Curtea de Conturi. În condițiile în care componenta socială a guvernării pare să lipsească cu desăvârșire, iar asta nu poate decât să crească ura față de actuala clasă politică. Alt gen de experiment al puterii politice (al treilea pomenit aici) – cel al interzicerii libertății de expresie. Pe 26 noiembrie 2025, Parlamentul României a votat Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2025–2030.
Ce prevede strategia propusă de Nicușor Dan: „1. Manipularea spațiului informațional, dezinformarea și fake-news-ul sunt definite ca amenințări la adresa securității naționale. Definițiile sunt atât de largi și vagi, încât orice critică dură la adresa statului poate fi încadrată în această categorie, fără a explica cine stabilește ce este fals și ce nu. 2. Discursurile radicale, populiste, anti-sistem și criticile la adresa instituțiilor sunt trecute la capitolul risc intern. Practic, pentru prima dată în mod oficial, opoziția civică, protestele, nemulțumirea socială și vocile independente pot fi considerate o amenințare, deschizând calea pentru limitarea libertății de exprimare sub pretextul securității.
3. Polarizarea socială este considerată pericol intern. Termenul este atât de general încât poate acoperi aproape orice, de la dezbateri politice intense până la mobilizări civice sau postări critice pe rețelele sociale. Aceste prevederi permit statului să justifice blocarea paginilor incomode, închiderea unor conturi, monitorizarea persoanelor critice, presiuni asupra presei independente și limitarea opiniilor care nu respectă linia oficială”.
În plus, prin modificări de lege inventate de un minoritar („legea Vexler”, votată zilele trecute de 173 de parlamentari români, care reinstituie cenzura; ajungându-se până acolo încât „evocarea unui personaj istoric în spațiul public se pedepsește cu închisoare”). Modificări de genul: „Se interzice acordarea sau menținerea numelor persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid, contra umanității și de crime de război, precum și al persoanelor care au făcut parte din conducerea organizațiilor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, unor străzi, bulevarde, scuaruri, piețe, parcuri sau altor locuri publice…
Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta prevăzută este comisă prin intermediul unui sistem informatic limitele speciale ale pedepsei se majorează cu jumătate”. Rețin aici o luare de atitudine a scriitorului Gellu Dorian (preluată de pe contul său de pe Facebook, spre laudă lui): „Avem cea mai slabă ramificație a clasei politice, scursuri ideologice de cea mai proastă calitate: foste infirmiere, fete de casă, foste chelnerițe, foști șoferi, toți trecuți prin forme educaționale improvizate, încât ceea ce vedem că ne reprezintă în situații limită, cum a fost legea Wexler, ne face părul maciucă.
Nu ultranaționalismul de tip AUR, nici atitudini extremiste de tip SOS, nimic de acest fel nu poate speria așa cum ne sperie indolența celor 173 de parlamentari care au votat cea mai antiromânească lege de când a revenit democrația în România. Sentimentul acesta, că ești al nimănui în țara ta, este cel mai dureros și face loc celei mai nocive depresii, cea a nesiguranței, sentiment care deschide răni ce induc spre pierzanie. Nimic nu e sigur pentru ziua de mâine. Faptul că singura soluție găsită de noul guvern, cu un om în care și-au pus baza cel puțin 35% dintre românii de bună credință, s-a axat tot pe buzunarul omului sărac și deloc pe depozitele grase ale clasei înavuțite, nu dă nicio speranța că de la anul va fi mai bine. Nu va fi mai bine.
Vom fi sărăciți, cei mulți și deja săraci, cu 50% , cu o putere de cumpărare scăzută, care va diminua cu mult creșterea economică pe care guvernanții o preconizează, vor fi și mai săraci, mai disperați. Nu este deloc o gândire economică, ci una invers haiducească, și anume aceea de a lua de la săraci pentru a le asigura traiul celor bogați. Și peste asta mai vii și cu legi diversioniste, care sluțesc demnitatea națională. Nu, cu astfel de aleși ne gândim la ziua de mâine, nu, mai degrabă nu, la o parte cu ei, să vedem ce altceva a mai rămas din această nație în care toleranța este considerată prostie, iar prostia este considerată elită, clasă aleasă politic. Tu’i neamul nevoii!” Românii își merită soarta, stau cu capul plecat, să nu-l taie sabia.
***
Pentru mine luna decembrie a trecut fără să am parte de evenimente: veche poveste, am citit și recitit, am scris și rescris. O ciudățenie: o reactivare a durerii la o măsea (singura pe care o mai aveam vie și nu știam, un premolar dreapta jos). Din vară, când eram la mare, m-a terorizat, dar întors acasă am uitat de durere, credeam că am avut o „alergie”. Din 16 decembrie însă n-am mai putut să dorm noaptea de durere – așa că pe 19 decembrie m-am dat pe mâna unui stomatolog brașovean, care mi-a curățat caria fără anestezie; el m-a predat în altă zi unei tinere stomatolog (la aceeași clinică), ea mi-a curățat canalele și mi-a scos nervul, după care în altă zi mi-a cimentat un pivot, numai sub anestezie (după ce am făcut două radiografii). Operațiune curată, profesionistă (e drept, scumpă).
Altfel, din partea a doua a lunii am instalat luminițe afară, în bradul argintiu din spatele casei și în copacul cu frunze roșii din fața casei, am împodobit balcoanele la dormitor și la „camera lui Laurențiu” (fiul, venit de la București, de la el de acasă, a stat cu noi de Crăciun; va sta până pe 3 ianuarie); am pus șase coronițe de brad vii, cu flori de crăciuniță în casă. Pe 21 decembrie am instalat Bradul viu cel mare în sufragerie, l-am împodobit în fel și chip cu instalații electrice, globuri, beteală, subliniind litera S (a numelui nostru).
De Crăciun am schimbat cadouri (să nu fie cu deochi) cu Doina și Laurențiu, în fața Bradului. „Mâine anul se-nnoiește”… Căprioarele vin la noi zilnic dincolo de gard (le arunc mere, sfecle roșii, morcovi, banane tăiate mărunt), la fel pițigoii, rotunjiți (de când e ger le dau, în afară de floarea soarelui, și șunculiță, și pâine; pâinea o mănâncă, am observat, gaițele) și mierlele (cu hrană uscată pentru pisici). Rămân cu sufletul împăcat, mi-am făcut datoria față de mine însumi și în acest an „stoic” (tot cu bune și rele, „cum mi-a fost scris”).
Noul An cu sănătate și bucurii! La mulți ani!
***
Până în 18 februarie 2026 rămân în Anul 75-LIS, în interiorul vârstei mele (de-a dreptul neverosimilă pentru mine – 75). Publicam anul acesta, „de ziua mea” (în Expres cultural):
Tot acest zbucium al meu
După o viață de om, cred că pot să-mi permit să trag o concluzie – dacă a meritat.
Nu te poți pune cu Mama Natură, e clar că trebuia să fiu și eu pe aici (născut la trecerea dintre două zodii, Vărsător și Pești, pe 19 februarie 1950, cu noaptea în cap, motiv să stau între două luntrii și să cad mereu, când mă aștept mai puțin, în apă; am avut atâtea cumpene de-a lungul anilor, că am pus mereu sub semnul întrebării protecția astrală; născut la Dumbrava Roșie, la cinci kilometri de Piatra Neamț, într-un canton CFR, unde tata era detașat la șantierul căii ferate spre Bicaz). Nu știu dacă Dumnezeu m-a avut în vedere mai tot timpul, dacă n-am fost până la urmă o mare dezamăgire.
De când aveam un an și patru luni „soarta” (să nu spun Dumnezeu) m-a lăsat fără mamă, din 21 iunie 1951, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248, Halta CFR Adjud Vechi, unde tata avea locuință de serviciu, retras aici, la vatra familiei lor (mama avea casa părintească în comuna Adjudu Vechi, tata avea casa părintească la Adjud), a contat. În condițiile în care și azi consider, în fiecare zi, că am trăit degeaba dacă… n-am scris și citit ceva (scris și citit transformat într-o dependență, un drog „autoreprodus fiziologic, probabil de creier, dacă nu de inimă”). Numai prin scris simt că mi-am făcut datoria față de mine însumi.
M-am deformat intuitiv, în acest sens, din 1964 (aveam 14 ani, licean la Adjud; am fost dat la șase ani la școală, la Adjudu Vechi), de când am început să scriu de mână, cu o regularitate de invidiat, poezie, proză, teatru, publicistică pentru „reviste” ale mele, inițiate din senin (pe file A 3 îndoite), nu-mi pot imagina ce a declanșat această frenezie creatoare, dacă pot să spun așa (nu aveam bibliotecă în casă; e adevărat, venit din clasa a VII-a la oraș de la Cantonul 248, care era la patru kilometri de Adjud și doi kilometri de Adjudu Vechi, izolat în câmpie, am descoperit la biblioteca orășenească și la chioșcuri presa, ziarele și revistele literare, alături de cărțile originale ale scriitorilor români; Adjudul era atunci capitală de raion în cadrul regiunii Bacău).
E interesant să rețin că din start am scris „împotriva curentului”, neținând cont de conformismul epocilor și a modelor literare sau publicistice, nu am avut un mentor, nici un reper, am scris spontan în toate genurile, simțind că numai așa îmi pot păstra ceva din libertatea interioară. Prin fire am fost un răzvrătit împotriva mea, în primul rând, văzând că nu mă pot adapta regulilor societății în care trăiam – am fost tot timpul „oaie neagră”, și în liceu, și în armată, și la mină la Bălan și Petroșani-Dâlja, și la ziarul Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (din 1971-72, aveam 21 de ani), și la facultățile abandonate și la toate locurile de muncă avute în București și în țară până în anul 1975, de-a lungul unei boeme de șapte ani distrugătoare.
Nici nu vreau să-mi mai amintesc, o abordare semnificativă a acelei boeme a fost că în 1973, la 23 de ani am avut șapte tentative de sinucidere, obsedat de ratare pe toate planurile. Ca un blestem, scrisul fără de care nu mai puteam să trăiesc m-a adus pe buza prăpastiei. Curios sau nu, am ieșit din starea de sfârșit de lume numai după ce am definitivat-dactilografiat primul meu volum de versuri, în 1974 (se intitula „Libertatea de a fi”), și azi uitat în sertar, și după ce m-am stabilizat, într-o sărăcie cruntă, prin căsătorie (cu prozatoarea Doina Popa, cunoscută la un cenaclu studențesc pe care l-am condus în acei ani la București), la Focșani, în 1975, și după ce s-a născut un fiu (azi la 50 de ani, vedetă în lumea lui la București), devenind dintr-odată responsabil de ceea ce se mai întâmplă cu mine, lăsat la voia întâmplării.
Slavă cerului, familist fiind, concentrat asupra condiției mele, m-am mai trezit la realitate – mi-am găsit un loc de muncă prin concurs (pedagog și bibliotecar) și tot prin concurs am debutat editorial (în „Caiete ale debutanților” – 1977 și 1978, la Editura Albatros și premiat la aceeași editură în 1979 cu primul meu volum de versuri, „La fanion”, apărut când aveam 30 de ani). Am avut norocul să nu fiu ignorat de critica literară, să fiu premiat de Uniunea Scriitorilor la debut (alături de Aurel Pantea și Matei Vișniec) și să fiu urcat în trenul „optzeciștilor”, care prindea viteză în anii 80 ai secolului trecut.
Sigur, aveam să mă împiedic singur de dictatura lui Ceaușescu și să-mi tai creanga de sub picioare – al doilea volum de versuri, intitulat „Inima de raze” (dedicat „faraonului” nostru, care avea, pe copertă, manuscrisul unui poem încheiat cu „aici, în / nimica / unde zăcem în propriile noastre / excremente // păcătoși / în utopie”) avea să fie retras de pe piață și trecut la fondul secret al bibliotecilor publice, mie deschizându-mi-se dosar operativ „informativ” la Securitate, care avea să mă transforme în „oaia neagră” a epocii (dosarul fusese deschis de curiozitate în 1981, după ce Virgil Ierunca a citit la Radio Europa Liberă un poem al meu intitulat „Lanțul”, cu aluzii directe la „faraon”).
Pus la index, oficial, am avut iar noroc de un lector de carte de caracter, mare scriitor, Mircea Ciobanu, care n-a ținut cont de dosarul meu la Securitate (cum a ținut cont Uniunea Scriitorilor, care nu m-a primit în rândurile ei, deși primirea asta ar fi putut fi o pavăză împotriva Securității, m-ar fi ajutat) și mi-a scos alte două cărți de versuri până la Revoluție, „Când memoria va reveni” și „O lume paralelă”, la fel de interpretabile, din titlu, pentru Securitate, de necrezut, la editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească… Vârful comediei destinului meu a fost că din oaie neagră, pus pe lista celor ce trebuiau să dispară (după ce am semnat Apelul anticeaușist în octombrie 1989 alături de Doina Cornea și Dan Petrescu, am avut parte și de un proces public în 2 decembrie 1989 la Focșani, care mă lăsa fără loc de muncă), am fost luat pe sus dintre manifestanții pe care îi adusesem de pe platforma industrială din sudul orașului în Piața Unirii din Focșani, în 22 decembrie 1989 și instalat cu forța „președinte de județ Vrancea”.
Aveam 39 de ani. Natural, m-am retras din această „înaltă funcție revoluționară” după 73 de zile, în 5 martie 1990, după preluarea FSN ca partid a puterii (nu am acceptat „certificatul de revoluționar” cu toate avantajele lui nesperate; las la o parte faptul că n-am fost niciodată membru al vreunui partid) și am venit în gura lupilor „optzeciști” la București, ales de ei în fruntea unui săptămânal finanțat de Uniunea Scriitorilor, Contrapunct – un an mai târziu aveam să plec la revista Viața Românească, unde m-am perpetuat până azi. Din anul 1990 mi-am schimbat domiciliul stabil de la Focșani la București…
De la Revoluție încoace trăiesc printre scriitori, particip (în felul meu, solitar) la viața literară a Uniunii Scriitorilor. Și am explodat în publicistică (intrat și în redacția ziarului lui Ion Rațiu, din 1991, Cotidianul), care mi-a scos peri albi, mi-am făcut dușmani de temut inclusiv între scriitori, critici otrăviți. Am publicat cărți de memorii și jurnal. Am publicat și romane, și teatru, nu numai alte volume originale de versuri. Cred că despre ultimii 35 de ani se știu mai multe despre mine, nu e cazul să mai plusez, am intrat și în vederile… internetului (el poate fi consultat, sporadic, să fiu dat de gol). Am primit tot felul de premii (care mi-au mai îmbunat sufletul, mereu asuprit de mine), stârnind invidii. Din 2014 stau retras la marginea de sud a Brașovului. Per total, dacă e să trag o concluzie – dacă a meritat tot acest zbucium al meu, pe altarul literaturii, de la 14 ani? A meritat.
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments