Joi, 30 octombrie 2025. A trecut încă o lună de austeritate impusă de dușmanul românilor de rând, premierul Ilie Bolojan (acest „Moise biblic” al lui Gabriel Liiceanu; rău e să îmbătrânești filozof). Românii de rând se roagă la Dumnezeu să scape și de data asta vii de sub robia prostiei guvernanților – au depășit orice imaginație stând la cozi pe frig și ploaie să se închine la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva (la Catedrala Mitropoliei din Iași) și apoi la moaștele Sf. Dimitrie cel Nou (la Catedrala Mitropoliei din București).
Ba chiar s-au bucurat (se bucură și azi, când scriu aceste rânduri), evlavioși, să facă o cruce în plus în altarul noii Catedrale a Mântuirii Neamului (sau Catedralei Naționale), venind de peste tot din țară (e paradoxal că în vremuri de austeritate s-au sfințit picturile la Catedrala Mare din București, în 26 octombrie, cu o cheltuială ieșită din comun; dar așa e la români)… Au ajuns să apară deja primele concluzii după creșterea TVA la 21 la sută, un deputat USR (partid aflat la guvernare), fost ministru al Economiei, Claudiu Năsui, a declarat ieri: Creșterea TVA-ului a adus mai puțini bani la stat, în termeni reali, decât anul trecut. Creșterea încasărilor din TVA este 7.7%, inflația de 10%… Majorarea taxelor a fost o greșeală fatală a guvernului Bolojan. A ales calea ușoară pentru guvern, dar dezastroasă pentru români… Taxele mărite de guvernul Bolojan au scăzut consumul, au crescut evaziunea și au lovit în întreprinderile care încercau să funcționeze la alb.
Acum se vede și mai bine că economia României a crescut în ultimii ani pe seama consumului. Guvernul Bolojan merge înainte cu capul în zid cu măririle de taxe care afectează populația de rând, nu era de ajuns că România era pe ultimul loc la nivel de trai (după Bulgaria), sărăcia ne va apropia de „lumea a treia” (tolerată în cadrul Uniunii Europene, ca membru glorios al ei). Sindicatele nu-i mai pot apăra pe salariați, românul de rând e sacrificat de politicieni.
Altfel, la granița României războiul continuă furibund – marele pacificator Trump a anunțat azi, pe tema Ucraina: „Am convenit că părțile sunt blocate, se luptă și, uneori, trebuie să le lași să se lupte, cred e o nebunie” (să lupte rușii împotriva ucrainenilor, frații lor de sânge), după ce a discutat cu liderul chinez, Xi Jinping (în Coreea de Sud).
Trebuie să-i lași să se omoare, va să zică, teribilă concluzie a marilor puteri militare (SUA și China), cinice, fericite de fapt că altă mare putere militară, a Rusiei, scade după aproape patru ani de război în Ucraina (în interiorul fostelor granițe ale URSS). SUA continuă să alimenteze războiul din Ucraina (alături de țările membre NATO), cu pancarta: o facem în numele păcii. Trump defilează ca om al păcii, ar fi încheiat luna asta conflictele dintre Cambodgia și Thailanda (Cambodgia și Thailanda au încheiat ostilitățile la granița comună printr-un acord de armistițiu semnat pe 26 octombrie 2025. Președintele SUA, Donald Trump, a semnat acordul, care a oprit luptele dintre cele două țări, într-o încercare de a pune capăt conflictului militar; la 24 iulie 2025 au reizbucnit ciocniri între Cambodgia și Thailanda, într-o escaladare a conflictului de frontieră dintre Cambodgia și Thailanda)
și dintre Israel și Hamas (palestinienii din Gaza); o încetare a focului din 10 octombrie, după aproape doi ani de război și peste 67.000 de palestinieni uciși în atacul Israelului asupra Gazei, „lansat după ce militanții conduși de Hamas au luat cu asalt orașele israeliene și un festival de muzică pe 7 octombrie 2023, ucigând 1.200 de persoane și capturând 251 de ostatici”; dimensiunea dezastrului este uriașă, potrivit ONU, peste 78% din clădirile din Gaza sunt distruse sau grav avariate, aproximativ 1,7 milioane de oameni au fost nevoiți să își abandoneze casele, doar 20% din rețelele de apă și electricitate mai funcționează).
Ieri se anunțau „Noi atacuri israeliene în Gaza, soldate cu peste 100 de victime. ONU: Situația este îngrozitoare” (mai mult de 100 de palestinieni ucişi de loviturile aeriene israeliene care au ţintit locuinţe, corturi cu persoane strămutate şi şcoli în Fâşia Gaza, după moartea unui soldat israelian) și că Trump a aprobat atacul Israelului, în pofida acordului de… pace.
***
În ce mă privește, nimic deosebit de consemnat în această lună – continui să nu mai ies din casă (nu particip la manifestări literare, organizate inclusiv la Brașov), scriu pentru sufletul meu și citesc „până amețesc”, nu mai contează viitorul literar pentru mine. Mă bucur, alături de Doina, că intru în acord cu căprioarele, pițigoii și mierlele de la gard (le dau să mănânce în fiecare dimineață; nu știu dacă mai trece ursul, noaptea, pe la noi), cu câinele Ciorăpel cu căsuța la poartă și cu pisicuța și motănelul noștri. Mai colaborez publicistic lunar la revistele Viața Românească și Expres cultural.
Sâmbătă, 25 octombrie am făcut un drum cu mașina la ai mei, la Adjud (am trecut pe acasă la surioara Mela și am dormit o noapte la fratele Marian; m-am întors la Brașov a doua zi seara), să fac aprovizionările de iarnă – am cumpărat miere (de la un adjudean, 10 kile), vin roșu (30 litri, pentru eventuali oaspeți și pentru Doina, care bea un pahar la masa de prânz pe zi) de la poetul Marin Moscu, de la Ploscuțeni, floarea soarelui pentru pițigoi, un sac, făcut rost de fratele Marian. Plus cinci litri de țuică tare de casă (gratis, pentru ocazii) de la Pufești, făcută de Viorel Gavrilă, plus mere, nuci, legume, daruri din familie. Ne-a bucurat revederea cu surioarele Mela și Ita, cu Alina (fiica Itei) și cu soțul Itei, Viorel Gavrilă, cu fratele Marian și soția lui Mariana. Casa părintească abandonată rezistă pe picioare, fratele Marian a tăiat butucii vechi de viță de vie care nu mai rodeau… Sâmbătă am aprins o lumânare la ai noștri (tata Ioan, mama Elena, surioara Sofia), la cimitirul din Adjud, ocazie cu care am verificat starea mormântului nostru (al meu și al Doinei), care ne așteaptă.
***
În numărul din 24 octombrie al României literare, pe ultima pagină sunt pomenit (mulțumesc pentru generozitate Cronicarului) cu un fragment dintr-un text al meu apărut în revista Expres cultural din septembrie, din care nu se înțelege „contextul” (e preluat în parte din comentariul meu la un citat mizerabil copiat dintr-un text al unui poet tânăr). Reiau aici în întregime articolul meu:
Vara scriitorilor
„Vara scriitorilor”… Unii la mare, alții la munte, o săptămână, zece zile în vacanță, plecați de acasă cu mașina lor personală sau cu trenul, sau cu autocare. După posibilități, „cine mai poate” (are bani, sănătate, vârstă, interes literar). Unii în țară, alții în străinătate (desigur, în Grecia sau Turcia sau Bulgaria). Sau plecați în călătorii (în Occidentul euro-atlantic, în principal). Alții stau acasă și scriu, angajați în proiecte care nu suferă amânare (depinde de „talia” scriitorului, de genul în care scrie). Unii scriitori au organizat festivaluri de literatură în această lună fierbinte de august, la care și-au lansat cărți, alții (admirabili) au rămas de serviciu în redacții să editeze „neîncetat” reviste literare.
Înainte să scriu aceste rânduri, în 18 august 2025, am avut ghinionul să citesc o mizerie de text pe Facebook semnată de un poet premiat de Uniunea Scriitorilor la debutul editorial, Stoian G. Bogdan (în care e atacată jignitor Uniunea Scriitorilor, începând cu președintele ei): „Conducerea de 20 de ani a Uniunii Scriitorilor, care e în mare un grup de bătrâni dubioși care efectiv sinecurează Uniunea… care mai organizează una alta în stilul bătrânicios socialist realist care îi caracterizează, duhnind a socialism realist… care la Vila Scriitorilor de la Neptun, Dumnealor, evident, stau acolo cu burse pe care și le dau și sigur nu plătesc nimic… Dar mulți membri sunt foarte bătrâni, media de vârstă în Uniune e 70 de ani, deci e ceva mai mult pentru senectari, fapt care se simte, și cum au sângele stătut, Dumnealor, majoritatea colegilor, în privința cărora nu se respectă prevederile Statutului de asemenea, tac mâlc că își și iau pensiile cu bani în plus, datorită calităților de membri ai Uniunii… Și, se știe că bătrânii patriei noastre România sunt foarte corupți, lipsiți de simțul justiției și de eroism, învinși ca ultimii fraieri. De aia trebuie să suportăm noi, adulții tineri, sistemul ăsta… Pentru mine, ca bărbat, bătrânii ăștia sunt cele mai elocvente modele de Așa Nu! Urâți, diformi, perverși, corupți, moștenesc sigur iadul”.
Nu pot să cred, încep să mă simt vinovat că sunt la vârsta la care sunt, și să cer iertare. Eu, care credeam că scriitorii și literatura n-au vârstă. Mi-am amintit că fac parte, în ochii tinerilor, dintre cei „expirați” și care nu merită să se bucure că mai e în viață în această lume literară de la noi, de care nu mai au loc „tinerii”. Firește, din ce am citat, trebuie îndreptată prostia penală cu conducerea Uniunii Scriitorilor care stă pe gratis la Vila Scriitorilor de la Neptun. Tarifele cu cazarea și masa la Vila Scriitorilor de la Neptun sunt aprobate anual de Consiliul Uniunii Scriitorilor și nici un scriitor nu merge acolo pe gratis, fie el și președinte al Uniunii. (Altfel, Varujan Vosganian, ales președinte, își merită soarta, el a dat tonul detestării publice a „îmbătrânirii” Uniunii, impunând „întinerirea” membrilor Uniunii cu orice preț, inclusiv cu prețul lipsei de valoare; tineri premiați împotriva operei bătrânilor; a pus tinerii pe baricadă în contra bătrânilor din Uniune.)
În ce mă privește, „bătrân” cum sunt în ochii tinerilor (nu și în ochii mei), „cu vacanță de pensionar”, mă bucur, după o viață de muncă (am vechime de peste 50 de ani în cartea de muncă; le urez tinerilor să apuce atâția ani de muncă pe câți am lucrat efectiv eu; am fost și profesor suplinitor și miner și încărcător-descărcător la export și controlor de calitate în industria grea, și bibliotecar la o bibliotecă județeană și redactor la reviste literare, în întreaga țară) și atâția ani de sărăcie, cum spun, mă bucur să mai urc pe munte, în țară, și să merg la mare la Vila Scriitorilor din Neptun, zece zile. Cât o mai vrea Dumnezeu, încerc în continuare să fac față la toate „vicisitudinile”. Izolat la Brașov, acum, îmi petrec, de fapt, vacanța ultimă… Anul ăsta am urcat singur la vârfuri în Bucegi și m-am bronzat (alături de prozatoarea Doina Popa) pe plajă la Neptun (alături și de Varujan Vosganian, apărut pentru câteva zile la Vila Scriitorilor, modest, prietenos, distins, cum îl știm).
De fiecare dată când urc pe munte sau merg la mare mă trezesc într-o altă conjunctură (pe munte, cu atenția mărită la întâlnirea cu un urs pe traseu sau să nu-mi scrântesc o gleznă; peisajul se schimbă de la anotimp la anotimp și pietrele din cale îți înnegresc unghiile la degetele mari ale picioarelor, cum altfel; la mare, valuri mari rostogolite cu nisip, care te pot îneca dacă încerci să înoți; anul ăsta am avut parte de nevralgie și de alergie ciudate, dureroase, ținând cont că masa la Vila Scriitorilor e „ca la mama acasă, bună” și n-a plouat în nici o zi cât am stat, din 1 în 10 august, să-mi fie frig și să-mi afecteze dantura; lasă că anul ăsta am fost Cap Limpede online la revista Viața Românească în perioada petrecută la Vila Scriitorilor, programat din timp, și că am venit la mare cu dureri cervicale; per total, trebuia să fiu chinuit de o durere sau alta să mă simt bine la mare, mai e vorbă?), deși mă complac în aceleași locuri. Deplasările în natură, la munte sau la mare, ocazionale, au și efecte terapeutice asupra sufletului-care-nu-există-în-știință (mă încarcă spiritual, chiar dacă s-ar putea să fie numai o iluzie).
„Vara scriitorilor”… Unul și altul au plecat în august 2025 „pe lumea cealaltă”, într-o vacanță eternă. Mi se rupe inima, doi critici și eseiști. Unul bine cunoscut, la 61 de ani, o valoare: Gabriel Coșoveanu (redactor-șef al revistei Ramuri, la Craiova; de o rară generozitate). Și altul mai degrabă necunoscut la nivel înalt în literatura română, la 65 de ani, Nicolae Baltă din București (a murit în anonimat, anunțat pe Facebook; „are operă”, în ultimii ani scria proză, roman; am intervenit eu pe lângă Uniune să se încropească un ferpar, neauzindu-se de dispariția lui; scria pe 16 august Mirella Baltă: Pe 19 iulie, cu ultimele puteri, N.B. hotărâse să plece la Predeal. A rezistat cu greu în tren, apoi în taxi, iar cele 5 etaje aproape l-au terminat, dar era fericit că scăpase de dogoarea, mizeria și hărmălaia unui București pe care nu îl mai suporta de mult. Venise în București cu 3 săptămâni în urmă pentru a încerca să obțină un citostatic „miraculos”. După analize și investigații făcute cu greu, istovitoare, aflase că nu se încadra în protocolul terapeutic. Era prea târziu. A hotărât atunci s-o sfârșească așa cum a scris, așa cum dintotdeauna și-a dorit – în locul tămăduitor pe care îl iubea, singur și liber. Trei săptămâni a rezistat, nu știu cum, abia atingându-se de mâncare, pe care în schimb o visa în fiecare noapte. Când s-au împlinit acestea, tot într-o zi de sâmbătă, 9 august, a clacat și m-a rugat să chem salvarea, care l-a dus la Brașov, unde, pentru 36 de ore a cunoscut spitalul cu tot ce însemna pentru el – suferință, umilință, neputință). Dumnezeu să-i odihnească!
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments