Lipsirea de libertate e imprescriptibilă. Pe 13-15 iunie 1990 armata a participat la represiunea sângeroasă. Minerii au fost ţapii ispăşitori

6 min


Luni, 14 iunie 2010. S-a tot subliniat că faptele represiunii sângeroase din 13-15 iunie 1990 asupra protestatarilor din Piaţa Universităţii din Bucureşti s-au prescris în timp, de aceea nu există condamnaţi. Că instituţiile fundamentale ale statului (Ministerul de Interne şi Poliţia sau SRI), atacate de protestatari, trebuiau apărate cu orice preţ, inclusiv cu acela al împuşcării unor protestatari (nu contează că erau doar martori nevinovaţi, că erau atunci acolo gură-cască, pe stradă)… Azi citesc o declaraţie a fostului procuror militar Dan Voinea, foto (care a lucrat la dosarul evenimentelor din 13-15 iunie 1990), că Mineriada în sine, într-un stat civilizat, e un act de terorism din partea instituţiilor statului la adresa cetăţenilor, fie ei şi protestatari, în care s-a implicat activ SRI (SRI a mobilizat şi a adus minerii la Bucureşti, el a condus minerii la sediile partidelor şi la domiciliile liderilor partidelor de opoziţie, sau la sedii ale ziarelor de opoziţie sau la organizaţii anticomuniste, sau la Universitate, care a ţinut „balconul” deschis, distrugând tot ce le-a ieşit în cale şi stâlcindu-i în bătaie pe cei întâlniţi). Că represiunea, în mod diabolic, a fost pusă la cale de aceiaşi generali de armată care au tras la Revoluţie la Timişoara (şi care acum sunt în puşcărie; Chiţac era ministru de Interne şi Stănculescu, ministru al Armatei în 13-15 iunie 1990). Şi că fostul preşedinte Ion Iliescu mai poate fi tras la răspundere, deoarece acuzaţia care este adusă, lipsirea de libertate în mod ilegal, este o infracţiune penală imprescriptibilă… Probabil că vă întrebaţi la ce fel de lipsire de libertate se referă Dan Voinea. În 13-15 iunie 1990 s-au făcut mii de arestări abuzive! Întâi au făcut-o poliţaii, la „curăţarea Pieţei Universităţii” (declanşând violenţele zilei de 13 iunie), apoi au făcut-o militarii în noaptea de 13 spre 14 iunie, şi apoi minerii, toată ziua de 14 iunie (în modul cel mai aberant cu putinţă; minerii le dădeau trecătorilor în cap cu bâta sau toporul sau furtunul cu metal la un capăt). Cei arestaţi au fost aruncaţi în grajduri dezafectate sau în cazărmi miliare, ţinuţi claie peste grămadă, bătuţi crunt, înfometaţi, fără acces la baie şi toalete. O armată de procurori militari amestecaţi cu procurori militari au făcut cercetări, soldaţii fiind puşi să-i lovească. S-a repetat scenariul din timpul Revoluţiei de la Timişoara. Unii dintre cei arestaţi au stat şi trei luni ascunşi, familiile lor habar nu aveau unde sunt, erau căutaţi la cimitir sau în spitale degeaba… Observ şi azi că nimeni nu vorbeşte de intervenţia armatei, de o brutalitate ieşită din comun, din noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. Nimeni nu vrea să acuze armata pentru represiunea din 13-15 iunie 1990! Am subliniat asta la Comisia parlamentară de cercetare a evenimentelor tragice din 13-15 iunie 1990, şi membrii acestei comisii au rămas cu gura căscată când le-am spus că au apărut tancuri în centrul Bucureştiului! Nu mai auziseră… Cum să fie tancuri, poate erau Tab-uri, mi-au replicat. Pe unde să intre tancurile în Bucureşti? Le-am spus că au venit pe Cheiul Dâmboviţei, ce e aşa mare scofală, la Revoluţie pe unde au venit? Nu m-au crezut. Atunci am luat seama că am de a face cu nişte papagali (preşedintele Comisiei, culmea, era un ţărănist) şi că sunt rupţi cu totul de realităţile acelor zile de foc. Am fost martor al acelor zile, ca scriitor şi jurnalist!

Eu priveam de pe margine la asedierea Ministerului de Interne în seara de 13 iunie 1990 – protestatarii (tineri toţi) aruncau cu „sticle Molotov”, le preparau pe loc, aveau sticle de Cico, puneau în gura lor o fâşie de cârpă (îşi rupeau fâşii din cămăşile şi bluzele de pe ei), le umpleau cu benzină luată de la maşinile staţionate (scoasă cu furtunul) şi le aruncau aprinse spre ferestrele ministerului, dar rareori le nimereau. Cei dinăuntrul clădirii ministerului stingeau fără probleme focul. Lupta cea mare se ducea la poarta ministerului (dinspre Calea Victoriei), pe care protestatarii n-au reuşit să o spargă, degeaba au izbit în ea şi un camion mic în viteză. Pe la ora 23 am auzit un huruit înfricoşător şi am văzut, înconjurând ministerul, tancuri uriaşe, opt numărate de mine! Ele au fost însoţite de soldaţi, infanterişti (aduşi cu camioane), care s-au regrupat şi au început să-i vâneze pe protestatari – repet, cu o brutalitate nemaipomenită, îi trânteau la pământ, le puneau bocancii pe cap şi-i loveau. Atunci am avut inspiraţia să intru într-o clădire veche de locatari de vizavi de Ministerul de Interne şi am rămas la ultimul etaj, sub o scară, până dimineaţa. De afară auzeam împuşcături şi urlete. Toate holurile Ministerului de Interne, aveam să aflu mai apoi, aveau să fie umplute cu protestatari arestaţi, plini de sânge, ţinuţi cu mâinile deasupra capului, culcaţi pe burtă, dacă ridicau capul erau loviţi cu patul de armă de soldaţi, au refuzat să le dea apă să bea. Cei care miroseau a benzină au fost bătuţi non-stop. A doua zi au fost căraţi cu camioane la cazărmi militare, ţinuţi prizonieri politici, deşi erau consideraţi puşcăriaşi de drept comun… Calvarul acestor arestaţi (în marea majoritate erau gură-cască, nu făcuseră nici un rău nimănui, asistaseră ca la teatru la lupta protestatarilor) a durat enorm, după triere au urmat cercetările şi procurorii hotărau care rămâne şi care pleacă. Am cules mărturii ale acestor nefericiţi (le-am publicat săptămânal în revista Contrapunct întâi, jumătate de an, în 1990, apoi în cartea de care pomeneam ieri aici, „Jurnalul unui martor. 13-15 iunie 1990, Piaţa Universităţii, Bucureşti”, apărută la Editura Humanitas în 1992, foto). Acestor tineri manifestanţi li s-au furat luni din viaţă, cât au fost arestaţi abuziv. Niciunul dintre ei n-a fost condamnat, până la urmă, dar au fost lipsiţi de libertate în modul cel mai ilegal cu putinţă. Şi pentru asta Ion Iliescu ar trebui să dea socoteală, spune azi procurorul militar Dan Voinea – dacă o spune el, eu ce să mai spun? Între cei nenorociţi în acest prizonierat post-13-15 iunie 1990 (nu mai vorbesc de cei trimişi în comă în arest, loviţi de către mineri), unii, prea puţini, care nu s-au lăsat şi au dat statul în judecată, au obţinut despăgubiri serioase… Câţi dintre dumneavoastră ştiaţi că armata a participat la represiunea din 13-15 iunie 1990? Ea a împuşcat, ea a călcat în picioare protestatarii, ea a făcut arestări toată noaptea – în numele noii democraţii instaurate de „regimul Iliescu” (aşa cum în decembrie 1989 armata a tras în plin în revoluţionari în numele apărării democraţiei populare a lui Ceauşescu). Pentru mine e consternant că armata nu e acuzată de represiune pe 13-15 iunie 1990. În noaptea de 13 spre 14 iunie 1990 armata lui Stănculescu deţinea controlul în Bucureşti, represiunea în sânge a manifestanţilor „Pieţei Universităţii” fusese încununată de succes. De ce-au mai fost chemaţi minerii? În dimineaţa de 14 iunie pe străzile Bucureştiului patrulau militari şi… mineri, sosiţi la ora 5 dimineaţa în Piaţa Universităţii. Atunci s-a întâmplat ceva la nivel politic înalt, Iliescu a ordonat să se retragă armata şi să preia controlul Bucureştiului minerii, sub comanda SRI… În acest fel Iliescu a şters urmele represiunii sângeroase a armatei şi a expus minerii oprobriului istoriei. Minerii au fost ţapii ispăşitori ai represiunii protestatarilor din Piaţa Universităţii, instigaţi la violenţă de SRI şi de Ion Iliescu, care s-a temut că-şi pierde puterea, că e o lovitură de stat a opoziţiei. Ion Iliescu ar merita să fie arestat. 

PS. Cornel Medvedov, profesor universitar la Teatru şi Film, mi-a telefonat, când scriu aceste rânduri, convins că nu ştiu (nici nu bănuiam) – că de ziua morţii lui Mihai Eminescu, pe 15 iunie, pe Radio România Cultural, de la orele 5 la 6 dimineaţa, se retransmite biografia mea poetică „Ochii Arhanghelului din vis”. Am deschis programul la Radio România Cultural şi am văzut confirmarea: 5.00 Biografii, memorii • “Ochii Arhanghelului din vis”. O biografie poetică a lui Eminescu după un ciclu de poeme ale lui Liviu Ioan Stoiciu. Scenariu radiofonic de Felicia şi Gavriil Pinte. Regia artistică: Gavriil Pinte. Producător: Magda Duţu. Dacă e cineva curios şi e treaz la această oră, 5 (când eu mă culc), să dea click pe România Cultural, pe http://www.srr.ro/stream/playlist.shtml?id=2&type=0 şi să aleagă MP 3 sau WMA sau AAC, să asculte „live”.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

3 Comments

Dă-i un răspuns lui TimAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.