0
6 comments

Luni, 16 august 2010. Casa Scriitorilor din Neptun. La plecarea și la venirea de pe plajă, la masa de la intrare îl găsesc pe Călin Vlasie jucând table, se pare că el e campionul de table, mereu i se schimbă partenerii – de la Ilie Constantin la Marius Ghica și N. Prelipceanu (mai era și Constantin Stan, dar a plecat ieri). Optzecistul Călin Vlasie (milionar în euro, patronul Editurii Paralela 45, cu o tipografie ultraperformantă la care vin comenzi și din străinătate, de la vecini, în principal, nu numai de la marile edituri din România) se respectă, merge cu minunata lui familie (doi copii mici, cu drăguța lui soție tânără, foto) la ora 6 dimineața pe plajă… Altfel, pe plajă sau în apa mării nu văd scriitori, fiecare are alt program, ieri dimineață l-am văzut întâmplător pe Alex Ștefănescu (dușmanul meu de moarte, știți) cu soția lui editoare, Domnița (până în 1989, la Editura Albatros, azi își conduce propria editură, intitulată Mașina de scris) – făcea pluta. L-am mai văzut pe plajă pe Ioan Holban, ne-am salutat de departe. Se pare că toți criticii știu să înoate în apele tulburi ale literaturii române, la plecarea din București Eugen Negrici (mare vânător, altfel, alături de Mircea Dinescu) îmi spunea că s-a întors de la Casa Scriitorilor de la Neptun fericit că a putut să înoate în fiecare zi… Atmosfera, aceeași: copii cu laptopuri peste tot ziua, care nu vor să se culce decât după 2 noaptea, puși pe joacă, infernal de gălăgioși, motiv să mă streseze la maximum la clubul la care eu mă retrag de la ora 22.30 să public pagina mea de jurnal online și să actualizez Jurnalul de Vrancea Online (aici la club am wireless stabil). Nu mă mai plâng de sforăiturile vecinului din dreapta camerei mele, e clar că nu mi s-a dat să mă odihnesc nici în această vacanță. O figură aparte e prezența fiului lui Gheorghe Pituț, cu o voce baritonală (venit cu mama lui). La Casa Scriitorilor domină necunoscuții, rude tinere ale scriitorilor (poate copii ai lor, care au copii la rândul lor, eu nu-i știu) sau prieteni ai lor, care nu dau doi bani pe scriitori, în general, nu-i respectă. Nu mai spun că „înainte vremuri” se venea la Casa Scriitorilor și se mai crea (se scriau chiar cărți originale aici)… Camerele (garsoniere și apartamente) au fiecare televizor și frigider, apă caldă la discreție, ușile și geamurile sunt de termopan (e o investiție făcută în anii in urmă), au mobilă nouă, birou și veioze (paturile lasă de dorit, se rup permanent), au și calorifere, dar nu stă nimeni iarna aici. Anul acesta prețul camerei e 90 de lei noi, concurează cu prețuri la cazare din hotelurile de două stele. Dar e preferată Casa Scriitorilor fiindcă e pe „deal” chiar lângă plajă, a fost construită cu cap (nu spun că e singura proprietate a Uniunii Scriitorilor) de Zaharia Stancu în anii 60… 

+++

Acum o săptămână am început aici rememorarea unei experiențe a unei inițieri, plecat în căutarea a cinci puncte energetice din Bucegi (unde poți să intri în contact cu energia universală). Am ajuns la al 7-lea episod, astfel. Cazat pe Platoul Padina-Peștera, am plecat la primul punct de încărcare energetică, la Peștera Ialomicioarei, cine n-o cunoaște? Până în 2006 eu unul n-am știut că ea are înăuntru un asemenea centru de reabilitare energetică universală…

Refăcând traseul, la întoarcere, ne oprim în Sala Urşilor şi încep să caut: “În Sala Urşilor (spune Dumitru Hristenco) există o stâncă numită Ursul mare, sau Ursoaica, iar aceasta creează în jurul său un spaţiu energetic deosebit. Este locul unde vă recomand să vă opriţi şi să meditaţi cât timp veţi considera necesar, obligatoriu pe întuneric, încercând să vă dezvoltaţi propria sensibilitate mai ales în zona chakrei AJNA, cunoscută şi sub numele «al treilea ochi». Când veţi ieşi din peşteră, veţi remarca sigur o schimbare, ceva deosebit”… Caut în Sala fenomenală a Urşilor, compar stalagmitele mari turtite – şi găsesc Ursoaica după o echilibristică riscantă făcută în clarobscur (reflectoarele n-au putere până aici), sunt semne magice zgâriate pe ea şi chiar lumânări arse în cutiuţe de tablă. E o stalagmită de forma unei ursoaice aşezate în fund, care dă senzaţia că se roagă… Doina e fericită, se aşază pe megalit cu palmele întoarse – numai ea ştie ce spune în gând cu ochii închişi, se concentrează, “se încarcă energetic”: şi ăsta e abia începutul! Întârzie în acea poziţie (asemănătoare cu celebrul “lotus”), nemişcată, iluminată de-a dreptul. Am întrebat-o ce trebuie să faci să primeşti această energie universală şi mi-a răspuns că trebuie să nu te gândeşti la nimic! Am încercat şi am renunţat. E culmea, dar cel mai greu e să nu te gândeşti la nimic. “După care trebuie să te concentrezi la o anumită temă”. Nu, mai bine stau deoparte. Chiar nu vreau să mă complic, îmi ajunge energia lumească pe care o am (oricât ar fi ea de slabă) . Începuse să-mi fie frig, mă pătrunsese umezeala, dar nu mă plângeam. Doina îmi repetă, la coborârea spre ieşirea din peşteră, că a intrat în contact (prin practica Reiki) “cu forţele universale”, e convinsă de asta, are semnele ei: îţi dai seama? O cred, e sinceră, deşi n-o înţeleg: e transfigurată, îi prieşte această experienţă, mă bucur pentru ea. Eu, în schimb, sunt un nesimţit, mă cert, nici măcar o vibraţie mentală nu mi-a tulburat pesimismul: ce energie universală e concentrată aici? De ce trebuie să fiu un iniţiat în practici Reiki să o simt? Dacă ea e în chip natural, ar trebui să mă încarce şi pe mine, automat. Ceva nu e în regulă… Mai degrabă ies din peşteră descărcat şi de amărâta mea de „bioenergie”.

Administratorii Peşterii Ialomicioarei sunt doi călugări ai mănăstirii, sunt tot la intrare: nu ne ceartă că am întârziat (se terminase programul de vizită demult), sting doar lumina electrică în peşteră după noi şi intră în biserică. Eu cumpăr lumânări de la chioşcul mănăstirii, îl întreb pe călugărul care vinde aici dacă a auzit de o peşteră a lui Zamolxe, aici, pe munte, deasupra Peşterii şi cum ajungem la ea. Probabil vă referiţi la Grota Pustnicului, e aproape: cum ieşiţi, o tot luaţi la dreapta, ţineţi cărarea – e după brazi, se vede mai greu de jos… Intrăm şi noi după călugări în biserica nouă, mică, o bijuterie şi ascultăm slujba, sunt cinci călugări de toţi, stareţul e bătrân-bătrân, cu o barbă albă până pe piept, slab, abia reuşeşte să articuleze cuvintele, o fi şi bolnav. Ne închinăm, cuvioşi. Iau lumină din biserică şi aprind lumânări afară pentru morţi şi vii.

E devreme, până să se întunece mai sunt câteva ore. Peştera Ialomicioarei are şi ea pereche inversă, în spiritul “perechii de contrarii” (dialectice, unde e o proprietate pozitivă trebuie să fie şi o proprietate negativă; pythagoreicii îi spuneau perechii de contrarii “doime”; mai exact: “principiul tuturor lucrurilor este unitatea, iar din această unitate provine doimea”). Citisem din acelaşi “maestru în Reiki” Dumitru Hristenco că “Toate reperele acestei zone (se înţelege, încărcate de energie universală) din Bucegi reprezintă calitatea Yin-Yang. Peştera Ialomiţei este Yin. Deasupra peşterii se află Grota lui Zamolxe, care constituie elementul Yang”. Interesant… Yin înseamnă puterea feminină, întunecată şi posesivă (îmi amintesc iar de extraordinarul „vagin cu uter”, de-a dreptul posesiv, lasciv, dinlăuntru, de la capătul Peşterii Ialomicioarei, inclusiv cu scurgerile limpezi). Iar Yang – puterea masculină luminoasă şi activă. Existenţa acestei specificaţii în textul lui Dumitru Hristenco cu “forţele cosmice primordiale opuse şi complementare” Yin şi Yang mi-a determinat subconştientul să accepte până la urmă această preumblare după cai verzi pe pereţi prin platoul Munţilor Bucegi, părându-mi-se a fi credibilă toată povestea. Păcat că mie nu mi-a folosit “captarea energiei universale” la nimic. Pe ziua de azi e de ajuns, mă asigură Doina Popa, lăsăm Grota pe altădată. “Maestrul” Dumitru Hristenko atrăgând atenţia că traseul de iniţiere pe care am intrat are regulile lui. Că locurile în sine şi valoarea lor sunt cunoscute “din vremea dacilor, care parcurgeau acest traseu în cadrul unor ritualuri magice de iniţiere, într-un timp suficient pentru a fi conştienţi de schimbările pe care adevărurile aflate aici le-au produs pe calea transformării lor spirituale. În peşteră stăteau 7 ani înainte de a parcurge etapele următoare. Eu, vă recomand minimum o zi pentru Peşteră şi o zi pentru Grotă. Dacă nu aveţi timp suficient, puteţi relua traseul altă dată, chiar şi peste un an, şi va fi mai bine decât dacă parcurgeţi într-o zi tot traseul”… Bine, lăsăm pe altădată Grota. Voi reveni.

PS. Sunt integrate aici fotografii făcute acum la mare, Casa Scriitorilor și plaja de le Nepun, dintre Vila lui Ceaușescu și Olimp.


Like it? Share with your friends!

0
6 comments

6 Comments

Lasă un răspuns la Miguel Felcher Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Azi 16 august, în aula Bibliotecii V. Voiculescu (martor mi-e însuşi V. Voiculescu care trona într-un portret aflat în stânga noastră), i-am amintit poetului Ion Gheorghe despre rândurile scrise despre el acum o lună şi ceva de LIS în Jurnalul său – şi ridicând fruntea dintre cărţile sale – (era la momentul autografului), mi-a zis: „Să-i spui lui Liviu Stoiciu că-l aştept la Sărăţeanca să-mi facă o vizită, eu l-am susţinut încă de la debut şi mult aş dori să-l mai întâlnesc şi să stăm de vorbă sub dealul pretorian al Istriţei”.
    „Întotdeuna Marile Mume au vorbit în oracole pe care fiii nu le-au luat în seamă” – spune poetul Ion Gheorghe într-un vers din ultima sa carte de poeme „Concluziile senectuţii”. L-am reprodus azi pe poet cu cuvintele lui spuse un pic altfel: „Întotdeauna Marii Bărbaţi vorbesc în oracole pe care fiii lor va trebui – iată a venit vremea – să le ia în seamă. Să ţineţi minte toţi cei de faţă! Astăzi cu toţii am stat o zi, de vorbă cu marele poet Ion Gheorghe! Dacă în Vechiul Testament, (şi mai ales în filmul intitulat „O noapte cu regele” făcut după povestea acesteia), Estera prin credinţa ei a reuşit să-l înduplece pe regele Artaxerxe al Persiei şi astfel să-şi salveze poporul de la pieirea plănuită îndelung de vizirul Haman (Agaghitul), – aşa cum a rânduit Dumnezeu – astăzi 16 august – sărbătorit la 75 de ani în aula Bibliotecii V. Voiculescu de la Buzău în prezenţa acestuia – Dumnezeu a rânduit ca Ion Gheorghe să vină în mijlocul buzoienilor săi şi să le reamintească mesajul poetului care nu şi-a trădat vreodată scopul naşterii: „Numai Cenuşăreasa prinţesă, Poezia, ridică/Lucrurile şi întâmplările oarecare/La simboluri şi fapte fără de frică/Adunând neamurile la divina lucrare”. Alex Ştefănescu în a sa lucrare despre Istoria literaturii… spunea despre poet că este „un monument nevizitat” (vă puteţi închipui un gard de sârmă ghimpată tras ani la rând în jurul poetului de la Sărăţeanca de Buzău şi realiza cum cele spuse de comentatorul unui metru cub de carte sunt precum „veninul ticălos” turnat în urechea regelui Danemarcei, tatăl lui Hamlet uitând astfel că „urechile întregii Danemarce/Au fost jignite şi-nşelate crunt”, atunci). „Cumplit! Cumplit! Cumplit din cale-afară!” Astăzi 16 august maestrul purta cămaşă roşie şi semăna (dumnezeiască asemănare!) cu cel care tronează de-a pururi aula Bibliotecii, într-un portret maiestuos: l-am numit astfel pe V. Voiculescu. Am remarcat cu toţi (dar remarca îi aparţine Passionarei Stoicescu prezentă la manifestare; şi care de altfel ne-a dat la toţi o lecţie de cum va trebui să ne preţuim în literatură profeţii neamului), că însuşi V. Voiculescu coborâse la masa prezentatorilor poetului sărbătorit: (Florentin Popescu, Ghe. Postelnicu, Marin Ifrim şi directorul bibliotecii Sorin Burlacu), pentru a-i şopti poetului Ion Gheorghe la ureche câteva cuvinte profetice, iar acesta să ni le transmită şi nouă: „Divinitatea nu lansează decât trei inşi într-o generaţie (aici cu voia dvs. îl includ şi pe Labiş), dar dacă au norocul să se întâlnească odată, atunci chiar vor schimba lumea”. A fost ziua mărturisirilor lui Ion Gheorghe, cum rar mai găseşti în lumea literelor, când Totul devine Odată ca Niciodată: „Eu am găsit ceea ce alţii caută toată viaţa/Şi nu află decât urmă, zgârietură, pată/De la care înţelesurile şi-au întors faţa” (Ion Gheorghe). Astăzi am văzut un Ion Gheorghe care şi-a pus capul pe umerii patriei batjocorite şi-a plâns tot aşa cum se zdrobesc strugurii aruncaţi din coşurile de nuiele în hârdaiele istoriei: „Adevărul ultim este că Românii ies din Istorie, precum o merită şi li se cuvine” – a încheiat poetul. Deocamdată…

  2. La mulți ani Maestrului Ion Gheorghe, Buzăul e norocos că-l găzduiește. Pe de altă parte, felicitări scriitorilor buzoieni care l-au înconjurat cu atâta dragoste și n-au uitat să-l sărbătorească (la București ar fi fost total ignorat).

  3. Sa avem pardone coane LIS, io nu poci iubi un scriitor ce-l balsfemiaza pe Dumnezeu, probaga murdaria pe post de poezie laudata si de cica un mare critic de pe plaiurile mioritice, ori cica mai multi unsi de stabiliment promova descreierati. Uite dle.. Paunescu este un porc de câine, dar ca Poet nu am greata fata de el, cu exceptia lingeri comunismului si celor doi ce ne mânca ficatei, A.P a mânuit cuvântul si spre viata nu doar spre ucidere…

  4. This weblog seems to recieve a good ammount of visitors. How do you promote it? It gives a nice unique twist on things. I guess having something real or substantial to post about is the most important thing.

  5. I’d be inclined to grant with you here. Which is not something I usually do! I enjoy reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to speak my mind!