Luni, 22 august 2011. Azi am rezistat tentației de a-l auzi pe marele sforar Traian Băsescu (pe TVR 1, postul de televiziune al Palatului Cotroceni și al Palatului Victoria, la ora 21, când începea interviul cu nemaipomenitul președinte al României, o nulitate europeană, care a ajuns să dea lecții țărilor din Uniunea Europeană prin măsurile de austeritate luate împotriva românilor, deși românii au cel mai nedemn nivel de trai; mai nou, vrea cu orice preț să dea drumul la exploatarea minelor de la Roșia Montană, în care statul român primește doar 4 la sută din câștig; disperarea incompetenței la nivel de administrație e dată astfel încă o dată de gol, Guvernul Boc-Băsescu vrea să plătească salariile și pensiile cu o exploatare de pe gard, pe bază de cianuri, a aurului). Am preferat să ies la ora 21 la o preumblare cu Doina, după masa de seară. 
Vă reamintesc, de când m-am întors de la mare (unde ne-am preumblat pe faleză, de la Vila lui Ceaușescu din Neptun la Hotelul Amfiteatru din Olimp), ies pentru jumătate de oră sau trei sferturi de oră la o preumblare – ieri am fost pe Dealul Mitropoliei (și am mâncat o înghețată la întoarcere), azi am fost până la Biserica Mihai Vodă (din cadrul mănăstirii ctitorite în 1594 de Mihai Viteazul, translată în 1985 de Ceaușescu de pe deal, să ridice Palatul Parlamentului, biserică ascunsă în spatele blocurilor), de-a lungul Cheiului Dâmboviței. Încerc astfel să-mi distrag atenția de la actualitatea politică românească, aflată sub orice critică. Paranoia legată de alegerile a doi deputați (în locul lui Victor Surdu, dispărut, la Neamț, și a lui Cătălin Cherecheș, ales primar la Baia Mare, în Maramureș) de duminică m-a scârbit peste măsură, electoratul român își arată încă o dată fața adevărată, o rușine – pentru un kil de zahăr votează cu cine i se cere! Iar primarii USL (PSD și PNL) trădează cauza celor aflați în opoziție, fiind cumpărați cu bani publici de cei aflați la putere, de PDL. 
Nu mai vreau să aud de electoratul român, el e principalul vinovat pentru aspectul României.
***
Am plecat, așa cum scriam ieri aici, din Neptun la ora 14.30 abia, vinerea trecută, la Eforie Nord am luat-o la stânga, spre Techirghiol (centrul se asfalta, parțial, așa că m-a zăpăcit de cap, nemaiștiind pe unde e mănăstirea, intrând pe străzi lăturalnice; am fost îndrumați de localnici). Avem deja un ritual, de câte ori ne întoarcem de la mare venim aici să ne închinăm – e o mănăstire a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei (nu a Arhiepiscopiei Tomisului). Am mai atras atenția aici, Mănăstirea de maici Sf. Maria e și casă de odihnă (cămin arhieresc) și casă de tratament a preoților și angajaților Patriarhiei (are bază de tratament proprie, deschisă și enoriașilor; mănăstirea are posibilități de cazare, 200 de locuri și în timpul verii, la preț de două stele), e chiar pe malul Lacului Techirghiol. După dispariția Părintelui Arsenie Papacioc (i-am aprins o lumânare în grădina din fața Mănăstiri, acolo unde a fost îngropat și unde azi se turna ciment pentru un cavou amplu, în care vor încăpea și stareța mănăstirii și viitorii ieromonahi îmbunătățiți care vor sluji aici), mănăstirea pare a fi intrat în anonimat, „rămasă fără cap”.
Totuși, în grădina din spatele Mănăstirii nu era oprit șantierul impozantei biserici noi… Am intrat în Biserica Veche (după model maramureșean, construită în județul Mureș, de obștea sătească din Maiorești în jurul anului 1750), adusă aici de Patriarhul Justinian, în 1951 de la stâna „Sf. Ana” din Bucegi (unde o dusese Regele Carol II). Biserica Veche era vineri extrem de aglomerată, am stat la coadă să ne închinăm la icoanele naive, făcute în stil inconfundabil maramureșean – sunt atât de ciudate și atât de naturale, cu figurile lui Hristos și ale Maicii Domnului ieșite din toate canoanele bisericești ortodoxe (cu atât mai valoroase sunt aceste picturi pe lemn, cu cât au fost acceptate de Biserica Ortodoxă Română)! Era interzisă fotografierea lor, din păcate. Cât am stat la coadă la icoane și cât a scris Doina pomelnicul (lăsat cu bani, în speranța că va fi cinstit de fețele bisericești), am asistat la o scenă paranormală: un preot, îmbrăcat în straie bisericești, a trecut pe lângă noi și a intrat direct la altar. Dintr-odată am auzit un glas de femeie: nu aveți voie să intrați acolo! M-am mirat, cum să n-aibă voie preotul să intre acolo? Ce o fi având, e pedepsit? Părintele a scos capul de după draperia care acoperea intrarea la altar și a întrebat cine a spus că n-are voie. 
Glasul de femeie a repetat că n-are voie să intre la altar. Părintele a ieșit, s-a dus spre femeia care primea acatistele și pomelnicele cu bani (măicuță) și a șușotit nu știu ce. Atunci am văzut că poartă un brâu roșu, ceea ce înseamnă că era un preot greco-catolic… Abia când am ajuns la Mănăstirea Dervent am înțeles ce s-a întâmplat – revăzând preotul cu brâu roșu. Preotul, tânăr indolent, era venit de la Deva, cu un autocar plin de credincioși, plecați în pelerinaj prin țară (la Dervent au fost cazați, de altfel): la Techirghiol, în Biserica Veche a Mănăstirii Sf. Maria, își permisese să intre la altar, crezând că nu e văzut. Nu e un semn rău? Au voie preoții greco-catolici, în general, să intre în altar la bisericile ortodoxe străine lor, fără să fie invitați? E o întrebare la care nu știu să răspund… În definitiv, nu intrase să pună o bombă, ci să se închine – dar dacă spurca altarul, suduind în stânga și în dreapta (știind că există un conflict mocnit între greco-catolici și ortodocși în Transilvania). Am întârziat apoi la coadă la izvorul fântânii Sf. Pantelimon (care abia țârâia; Sf. Pantelimon are aici o statuie impunătoare, sculptată de Ion Jelea), am băut o gură-două și ne-am udat fruntea cu apa tămăduitoare, făcând semnul crucii. 
Am aprins lumânări la morți și la vii. Noutate, cerșetorii erau amendați de poliție, pentru prima oară nu ne-am mai lovit de ei (erau cerșetori țigani violenți, te obligau să le dai bani, altfel te… blestemau; erau atât de mulți, că nu puteai să dai bani la toți, „dar dă-mi și mie”; noi suntem pățiți, într-un an am refuzat să dăm bani unei țigănci obraznice și ne-a boscorodit în legea ei, urmarea? Coincidență sau nu, n-am mai putut să pornesc mașina, și atunci când am pornit-o am fost la un pas de un accident; îmi amintesc și azi cu groază; de atunci venim cu inima grea la această mănăstire ocupată de țigani cerșetori, femei, copii, bărbați, e o nenorocire; frica de blestemul țiganilor e înnebunitoare; slavă cerului, anul acesta a intervenit poliția și i-a alungat; bineînțeles, după plecarea polițailor, țiganii au revenit la cerșit; ai senzația că vor să-ți dea în cap). Voi reveni.
***
M-am lungit, mai las loc pentru un scurt fragment din proza mea scrisă în stil publicistic, partea a IV-a (primele trei părți au apărut în ultimele trei zile, aici):
O încurcătură de minte
(II. Senzaţia de deja vu)
***
Autorul acestor rânduri s-a grăbit şi a dat de gol de la început faptul că personajul lui de “novelă”, Omul-de-ocară a scris şi al doilea articol politic lunar, cerut de Maica Domnului (care avea vocea unei iubite a Omului-de-ocară dispărute în 2002, ştiţi) în vis, drept tratament, să se dezintoxice de scris articole politice pentru ziar… A pierdut autorul şirul poveştii, începând cu sfârşitul? Să fie sincer, iniţial a vrut să-l pună pe personajul său, Omul-de-ocară, într-o postură neplăcută, de schizofrenie – să-l pună să aibă un delir de grandoare sau de persecuţie. Şi-a dat seama însă că ar putea fi confundat de cititor cu personajul lui şi ar putea fi arătat cu degetul, că “a înnebunit Stoiciu, l-au exclus caţavencii care au cumpărat Cotidianul şi se simte nedreptăţit”, sau “Stoiciu are o criză de schizofrenie, săracul, se vede în realitate ca un personaj al lui, frustrat”… 
Fiindcă autorul acestei “novele” l-a urmărit atent pe Omul-de-ocară şi s-a cam speriat, avea modificări reale în sfera emoţională, era când prea rece, când prea înfierbântat, când indiferent faţă de evenimentele care emoţionează un om normal (normal, da, cum e autorul acestor rânduri). Avea mişcări convulsive, incoerenţă, atenţie slăbită, tulburări de memorie. La un moment dat a sărit din pat să se arunce pe fereastră, dar s-a răzgândit la timp, nu ştie de ce, nici nu contează de ce. Omul-de-ocară are impresia că se apără de o nenorocire (nenorocire care vine din interiorul lui) dacă pocneşte din degete sau întoarce scaunul de jur împrejur… Simple superstiţii? Ar vrea el… Totuşi, autorul “novelei” de faţă recunoaşte că personajul lui, Omul-de-ocară, n-a luat-o razna de tot – cel puţin până azi. Mai mult o face pe nebunul, orgolios că a fost înlăturat de la un ziar la care ţinea, căruia i-a dedicat 13 ani din viaţă. Mare fraier! Mai bine să închidă această paranteză. Cum spunea, ă… Omul-de-ocară…
***
(Va urma)
Liviu Ioan Stoiciu
PS. În fotografii, de sus în jos: Podul peste Dâmboviţa ducând la Mănăstirea Mihai Vodă şi la noua Curte domnească (William Watts, după desenul din 1793 al lui Luigi Mayer). 2. Mormântul Părintelui Arsenie Papacioc, din grădina din față a Mănăstirii din Techirghiol. 3. Biserica Veche a Mănăstirii Sf. Marie. 4. Statuia Sf. Pantelimon (la picioarele căreia e o fântână cu apă tămăduitoare). 5. Turlele Bisericii noi, din grădina din spatele Mănăstirii din Techirghiol. 6. Ansamblul mănăstiresc (baza de tratament, complexul de cazare și căminul arhieresc). 7. Sculptură în marmură pentru locul de veci al Părintelui Arsenie Papacioc.
De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (C.10 v. 9). Astfel, dificultatea lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (propusă de Hemingway în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui LIS, cu privire la electoratul român. Spunea Hemingway: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama”. (p.56, în ediţia din 1952). Poetul din „Pe prag (Vale-Deal)”, era şi mai tranşant: „nu te teme, după pâine, ţi se va lua şi apa”. (p.62). Încercând să se arunce pe fereastră, personajul lui LIS, are impresia că se apără de o nenorocire. Probabil păţania cu sandalele cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din povestire şi, ar fi salvat situaţia prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ? Dar, Omului-de-ocară, îi lipseşte trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. (p.57). LIS are însă şi el o replică: „Te-ai ars,/bătrâne, nu se mai poate îndrepta nimic./Miroşi de departe a ars – treci pe/varianta de rezervă, neafectată. Ridică mâinile sus/şi strigă: mă predau”. (Pe prag /Vale-Deal) – p.82. Să sperăm, că în cazul personajului lui LIS, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţat o misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!), rătăcit deocamdată prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă.