Sâmbătă, 30 august 2025. August cu caniculă și temperaturi sub zero grade în țară. Caniculă și temperaturi sub zero grade și în regimul guvernanților lui Ilie Bolojan (normal ar fi să spun „regimul Nicușor Dan”, dar președintele țării e tot mai absent): măsurile de austeritate depășesc așteptările la nivel de receptare publică, luna asta au intrat în grevă magistrații cu pensii speciale (pensia specială e între 5.000 euro și 10.000 de euro; inegalată în nici o altă țară membră UE), exact cei ce n-au legal voie să intre în grevă; ei spun că au dreptul să protesteze fiindcă ar putea să aibă pensii la 65 de ani (nu la 48 de ani, cum au acum) și numai conform contribuției lunare la asigurările sociale, ca la toți muritorii de rând.
Curtea Constituțională abia așteaptă să le păstreze privilegiile, deocamdată trebuie să treacă prin Parlament „răspunderea” pe noile pachete guvernamentale de austeritate. Casta justițiară (a treia putere în stat, nu?) se consideră oricum deasupra tuturor. Personal mă mir că nu intervine Curtea Europeană. Altfel, mă amuză la culme că taman Justiția (CCR înainte de toate), care a anulat alegerile prezidențiale, abuziv, anul trecut (anume să-i păstreze la putere pe cei ce au dus România în pragul incapacității de plată), a fost trădată de puterea politică. Cum să îndrăznească guvernanții să impună austeritatea și în rândurile Justiției?
E jale mare acum, avem senzația că România e destabilizată de măsurile de austeritate ale guvernanților (chiar dacă România își permite să trimită Ucrainei și al… 24 „pachet” militar în ajutor; probabil așa se explică de ce rușii bombardează localități din fostul Bugeac românesc de peste Dunăre, „pachet” depozitat și în Odesa, sau localități din Bucovina noastră de Nord, azi ucraineană; acest „pachet” militar trecând granița).
A avut loc și nemaipomenita întâlnire a președinților imperiali Trump și Putin (în Alaska; sigur, Putin n-a fost arestat și trimis Curții Penale Internaționale, pe care SUA n-o mai recunoaște; Putin a fost primit pe covorul roșu, dând o palmă liderilor războinici europeni) – războiul din Ucraina nu s-a încheiat, Zelenski nu vrea să-i lase Rusiei nici o palmă din teritoriul ocupat în ultimii trei ani (20 la sută din teritoriul Ucrainei, o Ucraină independentă cu granițe trasate în interiorul fostei URSS de la Moscova).
Trump înțeleg că visează la Premiul Nobel pentru Pace, se laudă că e pacifist (nu și pentru lumea palestiniană), că a încheiat „şapte războaie” (în stil „tranzacțional”). Casa Albă a publicat lista conflictelor la care se referea preşedintele Trump – şase din timpul celui de-al doilea mandat şi unul din primul mandat, anume a încheiat acorduri de pace între: 1) Armenia – Azerbaidjan (într-un conflict de aproape 40 de ani cu privire la statutul disputat al Nagorno-Karabakh; cel mai recent, lupte violente au izbucnit în septembrie 2023, când Azerbaidjanul a ocupat zona, care a fost locuită de etnici armeni încă din perioada pre-sovietică).
2) Thailanda – Cambodgia (tensiunile privind teritoriile de-a lungul frontierei comune de 500 de mile dintre Thailanda şi Cambodgia au durat mai mult de un secol, ducând la izbucniri sporadice de lupte). 3) Rwanda – RD Congo (tensiunile de lungă durată dintre cele două naţiuni africane au reizbucnit la începutul anului 2025, când un grup de rebeli susţinuţi de guvernul ruandez, M23, a ocupat o zonă bogată în minerale din estul Republicii Democrate Congo-RDC). 4) Israel – Iran (Statele Unite au bombardat trei instalaţii nucleare iraniene după izbucnirea războiului între Republica Islamică şi Israel, la 13 iunie; după atacurile SUA, Trump a declarat: „Oficial, Iranul va înceta focul, iar în a 12-a oră, Israelul va face acelaşi lucru, iar în a 24-a oră, lumea va saluta sfârşitul oficial al războiului de 12 zile”; chiar dacă „nu a existat niciun acord de pace” şi „cele două părţi se află, în esenţă, în război”).
5) Egipt – Etiopia (în ultimii 12 ani, Etiopia şi Egiptul sunt implicate într-un conflict privind Barajul Marii Renaşteri Etiopiene-GERD de pe fluviul Nil, care a început să funcţioneze în 2022; barajul este extrem de important pentru Etiopia, dar Egiptul susţine că acesta îi compromite accesul la apa din Nil). 6) Serbia – Kosovo (Kosovo şi-a declarat independenţa faţă de Serbia în 2008, după ani de tensiuni în urma războaielor din Balcani din anii 1990; nouăzeci şi două de ţări recunosc independenţa Kosovo, dar guvernul sârb încă nu recunoaşte suveranitatea ţării şi, în luna iunie a acestui an, tensiunile au izbucnit din nou).
7) India – Pakistan (India şi Pakistanul se luptă pentru controlul regiunii himalayene Kashmir de la divizarea lor în 1947; tensiunile au izbucnit din nou timp de patru zile în luna mai, în urma unui atac în Kashmirul controlat de India; vecinii înarmaţi nuclear au ajuns la un acord de încetare a focului la 10 mai, pe care Trump l-a calificat drept rezultatul unei „lungi nopţi de negocieri mediate de Statele Unite”)… Deocamdată războiul din Ucraina nu a fost oprit, din contră, SUA au anunțat că trimit armament de sute de milioane de dolari ultraperformant în Ucraina (plătit SUA de către țările Uniunii Europene), să fie atacat teritoriul rus.
***
Dinspre mine. În perioada 1-10 august (zece nopți cazare și masă la Casa Scriitorilor din Neptun, cu Doina Popa) am fost la mare, m-am bronzat, bronz de mare adăugat bronzului de munte (de la Brașov) și am înotat, când n-au fost valuri mari rostogolite cu nisip, crezând în continuare că e sănătoasă apa de mare, nu numai soarele. N-a plouat în nici o zi, n-a fost frig (cum am prins în alți ani în această perioadă). Masa la restaurantul Casei Scriitorilor (e singura proprietate a Uniunii Scriitorilor) a fost bună, „ca la mama acasă”, doar că am pățit-o, fără să știu motivul (m-am ferit de mămăligă și de ciuperci, la care am alergie de la o vârstă), am avut alergie de la nu știu ce, cu herpes pe buze și bubițe dureroase tari pe obraz, plus nevralgie (durându-mă o măsea de care nu știam că e vie; am dinți „vii”, să nu mă deochi, și în locul măselelor, lucrări; mă doare și azi măseaua asta apărută din senin vie, va trebui să merg la un stomatolog, mare supărare, deocamdată nevralgia se mută și acolo unde am lucrări).
Am avut zilnic program „liber”: trei ore pe cearceaf, pe plajă, orele 10-13 (nu suport să stau pe șezlonguri, mă dor toate oasele) dimineața, Doina pleca pe la 12 de pe plajă, și două ore după-amiază, 17-19. Intram la fiecare oră trecută în apa mării, chiar dacă erau valuri mari. E uimitoare schimbarea golfului în care facem plajă (noi, peste drum – aleea falezei de Casa Scriitorilor), plaja a crescut cu o sută de metri, de-a lungul ei nu e ocupată nici pe jumătate. A apărut de anul trecut un zid (dig de stabilopozi noi) în dreptul Vilei Prezidențiale, nu mai poți să vezi nimic dincolo de el, unde erau colonii de pescăruși cât o gâscă (pe ele le admiram cum își luau zborul sau cum cuibăreau dincolo de fostul gard). Au dispărut cu totul vechii stabilopozi, care închideau golful, acum e un dig de o sută de metri care intră în mare.
Creșterea enormă a plajei are un mare inconvenient: e plină de scoici mici mărunțite, nu poți să mergi pe ele decât cu papuci, găsești nisip numai pe buza mării… Seara, după cină, preumblare pe faleza golfului „nostru”, la Amfiteatru-Olimp, cu luminile lor, și în stațiunea Neptun până la parcul de distracții și biserică, inclusiv la cele două lacuri dulci. Sâmbătă, 9 august, e deja un ritual anual, am mers de-a lungul plajelor, doar în slip, cu picioarele în apa mării, de la Neptun pe jos la Olimp și până la 23 August, dincolo de pescari, zece kilometri (Doina a rămas aici, la plaja de la 23 August, unde a înotat, eu am mers mai departe de 23 August, la plajele sălbatice, de-a lungul malurilor uriașe, unde vin inclusiv nudiștii).
Sunt plaje mărite cu o sută de metri peste tot până la 23 August, cu diguri de o sută de metri intrate în mare, de nerecunoscut, pe care nu e nici un turist, pe kilometri, golfuri întregi ale nimănui (cu apa mării curățată de stânci sau pietre; cu nisip fin). În seria mea au fost puțini scriitori prezenți la Casa Scriitorilor cu care am schimbat un salut: Lucia Verona, Aurelian Titu Dumitrescu, Gabriel Burlacu, Bogdan Hrib, Mihail Antonescu și Emilia Dănescu. În ultimele două zile a venit și Varujan Vosganian, președintele Uniunii – o plăcere să-l ai în preajmă, distins, dispus să schimbe o vorbă (vrea să recondiționeze Casa Scriitorilor, de la schimbat țevi și mobilă, lenjerie, prosoape, la refăcut balcoane și zugrăvit în general; anul ăsta a modernizat aparatura de inox a bucătăriei, după ce anul trecut a pus centrale termice noi, pe gaz).
O surpriză de proporții a fost abordarea lui Andrei Stoiciu (fiul vărului meu Constantin Stoiciu, cunoscut prozator și scenarist, dispărut anul trecut), nepot, la 52 de ani, care s-a ținut departe de mine până acum – am încercat să găsim o genealogie a familiei Stoiciu, vrea să scrie un roman, l-a început de câțiva ani. Cu el era și… strănepotul meu, fiul lui Andrei, Alexandru Stoiciu, care scrie versuri de calitate (acum e la masterat la ASE), mi le-a arătat pe mobil; nu e familiarizat cu lumea literară românească (n-a citit nici o revistă literară, nu mai departe; sigur, n-a citit vreo carte de poezie „contemporană”, nu-i curios; așa e generația lui făcută). Altfel, în această perioadă de „vacanță” la mare am fost Cap Limpede online la revista Viața Românească…
Cât am lipsit de acasă, de la Brașov, a locuit surioara Mela (venită de la Adjud), având grijă și de cele două pisici ale noastre și de pițigoi și mierle, și de Ciorăpel (câinele cartierului, cu căsuță la poarta noastră) și de căprioare (am lăsat pentru fiecare mâncare). Mela e pictoriță naivă, a lucrat cu spor, a urcat cu telecabina la Vârful Postăvarul, plecată de la Poiana Brașov, s-a simțit perfect la noi.
În 20 august am tuns iarba cu mașina de tuns – anul ăsta iarba a rămas verde, acolo unde mai poate să răsară (în fața și în spatele casei având copaci și arbuști, sub ei nu crește iarba sau mușchiul).
În 25 august, ursul la gard, îmi notam în jurnal: Grozav, pe la ora 10.30 am dus la cutia cu acoperiș din gard floarea soarelui și un sfert de pain chocolat și am văzut o căprioară apropiindu-se dintre copaci. Am alergat și am aruncat peste gard mere și morcovi, o sfeclă roșie mai mare, tăiate. Înainte de asta aruncasem hrană uscată pentru câini peste gard. Am urcat la etaj să văd dacă s-a speriat căprioara și nu mi-a venit să cred ochilor – mânca tot ce am aruncat, ursul! L-am filmat un pic, voia să se urce pe gard la cutia cu acoperiș, am țipat la el, s-a răzgândit și a plecat mai departe. Îmi părea rău că ursul i-a mâncat ce i-am aruncat, așa că am aruncat iar peste gard mere și morcov și m-am bucurat, a revenit căprioara și a mâncat, am filmat-o și pe ea un minut și ceva cu mobilul…
În 28 august, ce frumoasă vizită, pentru prima oară la noi acasă – Gellu Dorian, mare scriitor, și soția, scriitoare, Mariana Râghilescu. Fuseseră la prânz la Canionul 7 Scări. Gellu are o surioară la Brașov. Am mai aflat de la ei pe ce lume mai trăim, de fapt (noi, eu și Doina preferând izolarea).
***
Apropo de „acasă”, am răspuns la Ancheta revistei România literară (realizată de Cristian Pătrășconiu): „Ce spațiu/ țară/ oraș, dintre cele vizitate de dv. în lumea largă, vi se pare cel mai straniu, cel mai îndepărtat de modul dumneavoastră propriu de locuire? Sau, altfel formulat, vi se pare cel mai îndepărtat de ceea ce înseamnă pentru dv. acasă?”
„Acasă” – numai la extreme
Întâi, să subliniez că, de-a lungul vieții adulte, n-am avut un loc în care să mă simt „acasă”, împăcat cu sine. Doar începutul (copilăria) și sfârșitul vieții (în curs) îmi lasă impresia că am avut / am parte de o înțelegere a propriului destin, în condiții de izolare, un „acasă” – în copilărie am locuit la un canton izolat, în câmpie (Cantonul 248, halta CFR Adjudu Vechi, la doi kilometri de comună și patru kilometri de orașul Adjud), iar după pensionarea de la 65 de ani, locuiesc, retras, la marginea Brașovului, la gard cu pădurea muntelui, departe de centru, la zece kilometri. E clar că sentimentul binefăcător de „acasă” e legat numai de aceste extreme, perceput la începutul și la finalul vieții mele.
Am avut domicilii stabile („acasă”) în locuri unde m-am simțit un intrus, inadaptabil, la Adjud la casa părintească (având un tată sever, intra în conflict cu mine permanent fiindcă pierdeam vremea scriind și citind, de câte ori stăteam o perioadă de timp, fie și în vacanță), la Focșani, după căsătorie (aici am locuit din anul 1975 în 1990; din păcate, am amintiri negative, trăind în sărăcie, la nivelul supraviețuirii umilitoare, nemembru PCR, motiv în plus să fiu desconsiderat de oficialii vremii, inclusiv scriitori locali, mai ales că eram și urmărit strict, „operativ”, de Securitate) și la București (din 1990, unde am avut ghinionul să se deschidă sub apartamentul unde locuiam, de la etajul 1, o cârciumă israeliano-irlandeză cu muzică dată la maximum, cu program non-stop, care zi și noapte mă destabiliza).
În prima tinerețe am locuit flotant în multe orașe din țară, în care am lucrat, unde nici o clipă nu am perceput iluzia unui „acasă”, din contră, eram un străin neavenit, de neacceptat (apropo, tocmai am rememorat „pe deasupra” anul 1974-1975, aveam 24 de ani, la rugămintea unei colaborări publicistice; fiindcă eu nu mai am memorie, am citit în jurnal cu stupefacție că am fost alungat din Cluj-Napoca la finalul anului 1974 și începutul lui 1975; venisem la Cluj Napoca în octombrie 1974 de la București cu viitoarea soție, prozatoarea Doina Popa, să muncim și să studiem, să frecventăm și cenaclul Echinox; depusesem atunci la Editura Dacia din Cluj-Napoca, la concursul ei de debut editorial, prima mea carte de versuri intitulată „Libertatea de a fi”; de necrezut, deși aveam viză de flotant, m-am trezit cu o vizită intempestivă a unui angajat al MAI în civil, care mi-a cerut expres manuscrisul dactilografiat, să-l arate la șefii lui, probabil impresionat de titlu, așa am notat în jurnal; eram în plină boemă; repet, nu-mi mai amintesc nimic; a doua zi mi-a cerut să părăsesc imediat Cluj-Napoca, „conform legilor…”, erau enumerate legile; nu mi-a dat înapoi manuscrisul primului meu volum de versuri dactilografiat, „Libertatea de a fi”, era ultimul exemplar avut; atunci, mă mir, eram suspecți în ochii gazdei unde stăteam, în cartierul Dâmbul Rotund, ea o fi sesizat „autoritățile”, altfel nu-mi explic de ce a venit cel de la MAI la noi; azi iau seama că era un angajat al Securității, dar pe atunci eu, mereu naiv, nu aveam conștiința existenței Securității-represive-a-statului, cea secretă).
Altfel, n-am idee cum e în lumea cea mare, am ieșit rar din țară, invitat pe ici pe colo pe perioade scurte (câteva zile de fiecare dată). În nici un caz nu cred că m-aș simți acasă în străinătate, eventual ca emigrant (chiar nu mă interesează; altă climă, alte obiceiuri, alte viețuitoare, alte restricții naturale sau artificiale). În țară, n-aș mai locui în locurile care mi-au lăsat un gust amar în tinerețe, lucrând în subteran, în două orașe miniere „muncitorești” Bălan-Harghita (exploatare cupru) și Petroșani (exploatare cărbune), întunecate, mizerabile; unde aveam senzația de sfârșit de lume.
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments