Miercuri, 30 iulie 2025. Guvernanții lui Ilie Bolojan așteaptă cu nerăbdare efectele măsurilor lor de austeritate care intră în pâine din 1 august (creșterea TVA de la 9 la 11 la sută la alimente și la celelalte produse de la 19 la 21 la sută, adică o creștere a tuturor prețurilor, apoi creșterea accizelor la combustibili, care vor duce la o și mai mare creștere a produselor, apoi micșorarea pensiilor care depășesc 3.000 de lei prin introducerea CASS și concedieri; și câte și mai câte): se va umple brusc vistieria țării?
Personal, mă rog la Dumnezeu să nu devalorizeze BNR leul și să țină în frâu prețurile serviciilor, că ar fi chiar o nenorocire pentru „consum” (singurul care asigura până acum economia, creșterea PIB). Firește, cu prețul înmulțirii protestelor muritorilor de rând, care nu mai au din ce trăi (în septembrie sindicatele au anunțat, deocamdată cu jumătate de gură, grevă generală). Trebuie să ne sacrificăm, spun politicienii de la putere (coaliția PSD-PNL-USR-UDMR și grupul minorităților), fiindcă armata noastră din NATO trebuie să cheltuiască 5 la sută din PIB pentru înarmare (o aberație în sine; dar eu mă iluzionez, că așa îi ținem la respect pe revizioniștii unguri, care fac tot posibilul să forțeze „autonomia” Transilvaniei) și, neapărat, trebuie să ajutăm Ucraina să câștige războiul cu agresorul rus (în contul securității europene, cică; fiindcă așa au hotărât șefii Uniunii Europene, în care suntem integrați și de care trebuie să ascultăm).
Banii care lipsesc din bugetul țării (buget ajuns la un deficit „istoric”) sunt și aici, în banii alocați armatei și ajutorului pentru Ucraina. Deficit care e valabil la marile puteri din UE și SUA, care funcționează fără probleme cu datorii publice colosale, nu însă la noi; noi nu mai putem să împrumutăm la dobânzi mici bani să facem plăți (în aprilie 2025, datoria publică a României a depășit pragul de 1.000 de miliarde lei, reprezentând 56,6% din PIB).
Apropo de războiul din Ucraina – se întinde coarda, Donald Trump a micșorat termenul acordat Rusiei (de la 50 la 10 zile) să vină la masa încheierii unui armistițiu cu Ucraina, „în orice condiții”, lumea așteaptă să introducă taxe vamale de 100 la sută pentru petrolul rusesc și să trimită rachete Ucrainei care să lovească la sute de kilometri în interiorul teritoriului rus (cu asistență americană pe satelit). Dacă n-ar fi tragic războiul în sine din Ucraina, ar fi amuzant rolul de tătuc al lumii (cum observa șeful NATO) pe care și-l asumă președintele american, întețind războiul din Ucraina. Repet, e un război dus exclusiv pe teritoriul fostei URSS, care s-a prăbușit lăsând în aer, nerezolvată, legitimitatea granițelor fostelor republici sovietice care și-au declarat independența.
În ce mă privește, în 1 iulie am făcut un drum de două zile la ai mei, însoțit de Doina, bineînțeles, la Adjud, pe teritoriul fostei mele case părintești (având de sărbătorit, ajunse la o vârstă, pe surioarele Mela și Ita și pe soția fratelui Marian, Mariana; născute la distanță una de alta). Fiecare an cotează, adăugat la vârstele noastre, ne-am bucurat de revedere. Am adus de la Adjud un sac de semințe de floarea soarelui pentru pițigoi (cumpărat la preț ridicat; dar nu mă îndur să-i las de izbeliște pe pițigoi).
La întoarcere, am găsit acasă, la Brașov, în spatele casei (cu gardul la pădure), tomberonul cu gunoi răsturnat, lada cu semințe de floarea soarelui răsturnată, un sac mare cu semințe de floarea soarelui rupt, punga mare cu hrana uscată pentru câini ruptă – firește, a venit ursul! Vecinii n-au auzit nimic. Pe 3 iulie ne-am trezit iar cu ursul la noi pe terasă – de data asta l-am alergat cu o coadă de mătură, a sărit gardul cu o viteză de necrezut, slavă cerului că s-a speriat. În una din zilele ce au urmat l-am văzut pe urs (nu știm dacă e același) dincolo de gard, prezența noastră l-a lăsat indiferent (i-am făcut poze). Probabil noaptea ursul sare gardul (dar am retras în marchiză floarea soarelui și hrana uscată pentru câini), mai nou am găsit pungile cu pământ de flori rupte. Ce să fac?
Pe 25 iulie fiul, Laurențiu-Ion a împlinit 50 de ani. Nu-mi vine să cred că are atâția ani, să nu-l deochi! Și-a serbat ziua cu prietena lui prin nordul Italiei, Slovenia, Croația. Are un stil de viață ieșit cu totul din tipare (în care include locuri pentru meditație originale; în țară preferă să urce pe munte).
În 13 iulie am urcat / coborât singur pe munte – pe un traseu „în circuit” dificil rău, am scris pe telefonul mobil jurnalul acestei noi preumblări (pe contul meu Facebook am postat zeci de poze):
Duminică, 13 iulie 2025. Pe munte, singur, la peste 2000 de metri, în circuit, urcat din Bușteni pe Jepii Mici la Cabana Caraiman (2050 de metri) și mai departe urcat la Babele (2292 metri) și Sfinx (2216 metri), venit pe Platoul Bucegilor la Cabana Piatra Arsă și de aici coborât pe Jepii Mari la Bușteni, magnifică zi! Soare și nouri. La Brașov la ora 8 erau 12 grade. Cu mașina până la Bușteni (40 kilometri dus). Parcare la intrarea în pădure. Urcuș, deci, pe Jepii Mici.
Plecare pe traseul cu cruce albastră (plin de lanțuri) la ora 8.40. Traseul e plin de noroi la început, sunt izvoare, nu văd semnul, mă tem că am greșit traseul, îmi taie calea un mistreț, inițial am crezut că e pui de urs, mă întorc, văd crucea albastră, revin pe același traseu. Mi se usucă gura pe traseu, beau apă minerală mai des (am doi litri cu mine). La 10.45 mă opresc, mănânc un baton de ciocolată. De aici încolo începe urcușul abrupt, mă opresc mai des să-mi trag sufletul (nu mă mai învăț minte, e un traseu dificil, numai lanțuri în piatră). Ajung la 12.15 la Cabana Caraiman, prea repede (cu o oră mai devreme, de neînțeles), comand o cană mare de ceai. Mănânc două sandvișuri pe terasa cabanei (le împart cu o pisică dolofană) și un baton de ciocolată, e înnourat, am încurcat-o dacă plouă. Sunt 14 grade aici, pe traseu a fost cald.
La ora 13.15 plec spre Babele, numai urcuș. La ora 14 la Sfinx. Plecare de la Babele-Telecabina la 14.15 la Cabana Piatra Arsă (1950 metri). Sunt sute și sute de mașini cu turiști, parcate (de aici se merge la Babele și la Sfinx; turism de munte cu mașina, orășenesc). Beau o cafea la ora 15.15 la cabană, plec spre Jepii Mari la 15.30 (pe triunghi albastru), va fi greu și la coborâre, cum altfel. Un tânăr ciudat, ajuns la clădirea Salvamont, mă întreabă ce vârstă am și-mi spune serios că peste zece ani ne vom reîntâlni aici! Doamne ferește, aș avea 85 de ani atunci, imposibil…
E înnourat în continuare, sper să nu mă prindă ploaia, totuși (nu va ploua). Cărarea pe Jepii Mari e acoperita de tot felul de arbuști și plante mari, abia o văd, mă strecor. Mii și mii de musculițe pe tot traseul. Alunec pe piatră (pe un conglomerat de piatră abrupt din cărare), cad pe spate, îmi curge sânge de la unghia degetului mic al mâinii drepte, scap ușor, am căzut pe buza unei prăpastii, e ora 16.50! Am ajuns la fix ora 18 la mașină, în Bușteni (prea repede). N-am întâlnit nici un urs (pe acest traseu sunt mereu urși), slavă cerului. Am mers pe jos azi 27 de kilometri (conform pedometrului de pe mobil, 34.125 pași), incredibil. Frumoasă zi.
Altfel, din 25 iulie încoace mi-au revenit durerile cervicale, care mă indispun la maximum, nu sunt bun de nimic nici la masa de scris și de citit. Sunt chinuit prostește, așa mă bucur eu de viață…
+
Trăim vremuri grele, atrăgeam atenția la începutul acestui jurnal lunar (al lunii iulie). Am publicat în Expres cultural Nr. 6-7 / 2025 un text legat de aceste vremuri, în context „gazetăresc-literar”:
În vremuri grele apar moraliștii publici oportuniști
Au reapărut moraliștii publici, conformiști (susținători ai sistemului politic postcomunist- democrat), care-i vorbesc de rău pe cei ce nu gândesc asemenea lor. Ba chiar îi consideră extremiști pe toți cei puși pe altă baricadă politică decât a lor, radicalizați. Activismul civic e infestat și el de ideologie.
În ultimii ani, de când cu aflarea rupturii în două a preferințelor electorului adus la urne la alegeri prezidențiale, au luat-o razna principiile etice-moralizatoare. În occidentul european continuă să fie la putere „liberalismul” (de stânga-democrat, neomarxist, cu pancarta „Diversitate, egalitate și incluziune socială”), nu și în occidentul transatlantic (în SUA, care dau tonul schimbărilor în lume, conservatorii aflați azi la putere sunt în contra „valorilor comune” europene, atacând „libertățile societății deschise Soros-iste” și comunitățile LGBTQ, imigrația ilegală, corectitudinea politică, woke și cancel culture; ceea ce, pentru moraliști noștri publici, ar trebui să fie de bun augur).
Azi, la noi, conduita morală trebuie să fie corespunzătoare ideologiei dominante, a „valorilor europene”. Stânga politică și dreapta politică europene / democrații și conservatorii americani au fiecare reguli etice publice care se bat cap în cap. „Centriștii” politici nu mai sunt credibili. La noi, care avem o nefericită democrație politică „originală” de la Revoluție încoace, experimentală, stânga și dreapta sunt împreună la putere, doctrinele lor, egale cu zero pentru electorat, poartă titlul de „pro-europene” (în timp ce opoziția e naționalist-suveranistă).
Etica e legată de culoarea politică, în opoziție pentru fiecare membru de partid și simpatizant. E imoral numai adversarul tău politic, membru de partid sau activist civic sau simplu simpatizant, o dată ce nu te poziționezi pe aceeași baricadă cu el. Nu spun că s-a ajuns să fie condamnat moral și cel ce „gândește negativ” de felul lui, nu pozitiv. Astfel, etica pro și contra e disputată de pe poziții de forță, are dreptate cel ce are putere și e mai obraznic public.
E imposibil să găsești o „dreaptă cumpănă”, când știi că fiecare e altceva lăsat de la mama natură și fiecare are dreptate în felul lui de a fi. Chiar dacă facem diferența între caractere și de felul cum te folosești de liberul arbitru înnăscut.
Personal, pun bază pe caracterul omului – mai ales în lumea literară, în condițiile în care se crede că „scriitorul e conștiința neamului” (și identitatea, mai ales „identitatea de limbă și de factură psihică manifestată în cultură”, moștenită, e perpetuată prin ce scrie și publică în limba română, original, un scriitor). Istoria recentă a României a pus și ea la grele încercări morale și caracterul scriitorului – în majoritate, el a cedat în fața dictaturilor (negre și roșii). Compromisurile scriitorilor cu puternicii zilei de ieri și de azi deranjează. Revizuirile postcomuniste, nu mai departe, au ecouri neplăcute.
Aud și azi indignări gen: îi desființăm pe marii noștri scriitori șaizeciști (să rămân doar la exemplul lor, dar și șaptezeciștii au fost în aceeași oală; mai puțin-deloc optzeciștii, ei erau considerați dușmanii regimului), numai fiindcă au ridicat în slăvi „comunismul”, cu partidul lui unic și pe dictatorul de rigoare din fruntea țării? Ce ne facem? Cu ce mai rămânem în literatura noastră dacă dăm de gol lipsa de caracter a marilor scriitori impuși înainte de Revoluție? Cui folosește, etic, arătarea cu degetul și condamnarea că au colaborat cu Securitatea atâția scriitori, vreți să-i scoată noile generații de scriitori din istoriile noastre literare? Nu este de ajuns că noile generații îi consideră „expirați” pe scriitorii veniți din regimul comunist și că nu-i mai citesc? Așa!
Mai are vreo importanță criteriul moral al manifestării publice a scriitorului român? Pentru mine, „ca scriitor”, are, cum să nu. Caracterul scriitorului dă coloană vertebrală operei lui. Firește, eu pot fi considerat depășit de vremuri, o dată ce nu pot să trec senin cu vederea compromisurile publice regretabile ale scriitorilor mari (ieri, compromisuri legate de totalitarism, azi legate de democrație). Scăderile morale trebuie reținute în biografia scriitorilor, normal, „suntem oameni, supuși greșelii”, cu slăbiciuni și distincții sufletești. Punerea lor în scenă îi pot umbri sau lumina opera, dar așa este corect și sănătos pentru metabolismul unei literaturi, omul-scriitor să fie perceput public așa cum e.
Sigur, critic, numai valoarea estetică a operei unui scriitor contează întâi și întâi, nu atitudinea lui publică ideologizată (comportament corect politic, militant sau civic, de „propagandist al puterii”; sau neangajat social) și lipsa de caracter. Totuși, spiritul critic e îndreptățit să țină cont și de criteriul moral, o dată ce marele scriitor e persoană publică și poate fi luat drept model și „ca om”. Am tot observat că azi toleranța față de compromisurile publice scriitoricești din trecutul comunist e dusă la extrem (la nivel instituțional literar), nu mai sunt „înfierate”, ci din contră, sunt apărate, că au fost un atu al autorilor răsfățați de soartă, „care s-au descurcat cum au putut, așa erau vremurile, ce a fost a fost”, probabil în numele politicii respectului pentru… „diversitate, egalitate și incluziune socială”.
În vremuri grele (cu spectrul declanșării unui nou război mondial, trăind într-o țară datoare-vândută, cu politici falimentare), apar moraliștii publici oportuniști, care te judecă dacă nu gândești ca ei, te consideră a fi fără discernământ. Ei exclud în cadrul „identității cu sine însuși”, în societate, existența contradicțiilor interne care determină starea de continuă schimbare și dezvoltare, naturală.
9 iunie 2025. BV
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments