Ratez ziua de plajă de dimineață. Neptunul, neschimbat în bine. Pătrund în genunchi într-un tunel din Grota energetică

6 min


Miercuri, 18 august 2010. Ratez dimineața de plajă: cerul e acoperit de nouri. Veniți la ora 10 la locul la care ne întindem în acest an prosopul de două persoane (peste drum de Casa Scriitorilor), nu știam ce să facem, Doina s-a dus să înoate, eu am încercat să dorm (culcat dimineață, la 4.30, n-am putut să dorm din cauza sforăielilor vecinului din camera de alături) dar m-a luat frigul, am vrut să citesc, n-am rezistat mult, am uitat să-mi iau un maiou cu mine, nourii acoperiseră tot, am simțit pe piele și câteva picături de ploaie, așa că am plecat, am venit la cameră și m-am culcat. M-am uitat după Doina să o avertizez că plec, n-am văzut-o. La întoarcerea la prosopul nostru, Doina a așteptat, crezând că sunt în mare, când a văzut că nu mai apar a început să mă caute pe toată plaja, degeaba, dispărusem, nu știa ce să creadă, s-a gândit inclusiv la faptul că m-aș fi putut îneca. Până la urmă a observat că nu sunt papucii mei de plajă și pantalonul scurt și a venit și ea acasă, deja soarele era în curs de apariție și cerul se elibera de nouri. Acasă, Doina a dormit lângă mine. De necrezut, am dormit până la 15.15, cu tot zgomotul de afară, e clar că organismul a încercat să recupereze nopțile nedormite petrecute la… clubul Casei Scriitorilor, unde e wireless și am publicat paginile de jurnal online aici, le-am corectat și le-am pus etichete, apoi am citit știrile la zi și am actualizat rubrici la Jurnalul de Vrancea Online, am răspuns la e-mailuri sau la comentariile de pe blog. Doina s-a plâns mereu rudelor ei la telefon că eu pierd nopțile la… club, după ce ea se culcă, și rudele tresăreau indignate, cum, și pe te tine nu te ia la clubul de noapte? Am ratat ziua de plajă de dimineață, astfel, și mâine la ora 12 maximum plec spre casă (vine fiul meu, Laurențiu cu prietena să stea alte trei nopți la Casa Scriitorilor, i le-am făcut eu cadou). Asta e situația. Altfel, alaltăieri seara am vizitat stațiunea Neptun (care în dreptul plajei e întreruptă de Vila lui Ceaușescu-Iliescu-Constantinescu-Băsescu, cu pază militarizată), nimic nou, la capătul stațiunii, în sud, bazarul (luxos inclusiv anul trecut) avea magazine cu zecile neredeschise în acest an. Biserica stațiunii a rămas tot în șantier, am aprins lumânări. Iar drumul dintre lacurile cu apă dulce, spre plajă, din centru, era pustiu (inclusiv anul trecut abia te strecurai printre turiști), câteva tonete cu înghețată și porumb fiert, câteva locuri de nimerit la coșul de baschet sau de dărâmat, din trei lovituri, cutii puse în piramidă, să câștigi o sticlă de whisky, cu câțiva clienți… Era deprimant, am renunțat să mai ajungem la plajă. Am cumpărat o înghețată mică „Best” cu caramel (n-am avut ce face), m-a costat 8 lei, să tot mănânci înghețată. În rest, trăsuri cu cai (am asistat la negocieri în forță, la coborârea din trăsură, că nu ajung 10 lei, mai dați 10) și mirosul de balegă de cal, biciclete familiale, magazine de îmbrăcăminte și încălțăminte de care Doina a fost dezamăgită. O curiozitate: mulți turiști ruși (care nu sunt legați de Clubul de noapte Kremlin).

+++

Continui rememorarea preumblării mele în Bucegi, în căutarea surselor energetice universale, episodul 9 (va trebui să aveți răbdare, pe alocuri ea se transformă în proză).

Ştiţi, o pereche de scriitori a plecat în vacanţă pe un drum iniţiatic, în Munţii Bucegi, în căutare de „surse energetice universale”, mai în glumă, mai în serios, la care te poţi încărca pe loc — „adică, te bagi în priză, şi gata?” Nici chiar aşa, trebuie să cunoşti practica energetică Reiki, cu „lumina ei albă”. Altfel, dacă nu te încarci aici, în Bucegi, eşti în pericol să te descarci energetic? Mai ştii… El e sceptic de felul lui, nu-şi bate capul. În schimb ea s-a specializat rapid, de curiozitate, în această „autoterapie prin lumină”. Ştiinţific (s-au tot făcut studii geofizice în Munţii Bucegi), în zona „localizată undeva între Peştera Ialomicioarei şi Masivul Doamnele” sunt anomalii magnetice atipice, „cu efecte benefice asupra organismului”. Aici sunt spaţii în care organismul nu oboseşte, iar funcţiile fizico-chimice se revigorează brusc. „Specialiştii spun că avem de a face cu legendarul loc dintre cer şi pământ” — dacă vreţi, aici e o Gură de Rai invocată de românii fericiţi. Bineînţeles, există pe pământ (inclusiv în România) şi zone cu anomalii magnetice malefice… Dar vom reveni în alt episod asupra acestor aspecte, de care sunt conştienţi şi cei doi scriitori. Să-l lăsăm pe personajul principal (altfel, aţi înţeles, personajul e scriitor) să vă povestească mai departe aventura lui, alături de soţie, sau „fosta soţie”. Vă amintiţi, am rămas în episodul trecut în gura unei grote: a Grotei Pustnicului, după călugări, sau a Grotei lui Zamolxe, după cum îi spune Dumitru Hristenco (maestru Reiki; nu mă mai întorc să dau explicaţii despre ce înseamnă Reiki, reţineţi doar că e o captare a energiei universale, care e concentrată ici şi acolo pe pământ; una din aceste concentraţii se găseşte în Munţii Bucegi, dar n-o pot detecta decât iniţiaţii) — în a doua zi de graţie, miercuri, 26 iulie 2006.

 +

Am găsit intuitiv „celebra” (că există un indicator abstract) Grotă, nu departe de Peştera Ialomicioarei (şi a Mănăstirii și Bisericii ei ridicate la intrarea în peşteră, foto), ascunsă însă de brazi, pe o pantă abruptă, trebuie să o cauţi pe o potecă principală înşelătoare, care merge tot înainte, nu spre Grotă (spre Grotă se desprinde din ea, neobservată, o potecă inversă, secundară, care merge înapoi, „în altă direcţie” şi urcă) — să o poţi vedea, trebuie să stai cu ochii lipiţi de muntele Bătrâna, ridicaţi spre cer. Citisem, deci, din acelaşi “maestru în Reiki” Dumitru Hristenco că “Toate reperele acestei zone (se înţelege, încărcate de energie universală) din Bucegi reprezintă calitatea Yin-Yang. Peştera Ialomiţei este Yin. Deasupra peşterii se află Grota lui Zamolxe, care constituie elementul Yang”. Şi observam în episodul anterior că Yin înseamnă puterea feminină, întunecată şi posesivă (amintindu-mi iar de extraordinarul „vagin cu uter”, de-a dreptul posesiv, lasciv, dinlăuntru, de la capătul Peşterii Ialomicioarei, inclusiv cu scurgerile limpezi). Iar Yang – puterea masculină luminoasă şi activă… Dacă mă gândesc bine acum, însă, Dumitru Hristenco se înşeală de dragul demonstraţiei (că bărbatul stă deasupra femeii, nu?), galeria Grotei lui Zamolxe nu e deasupra Peşterii Ialomicioarei, ci e mai jos, la stânga, lateral (sau e la acelaşi nivel) decât Peştera Ialomicioarei! Se vede că maestrul Reiki are alte percepţii… De la distanţă, Peştera Ialomicioarei şi Grota lui Zamolxe ar putea fi paralele (despărţite de vreo sută de metri de calcar, cu siguranţă au legătura una cu alta). Dar ce mai contează.

Intrarea în Grota Pustnicului păstra o cruce de lemn, lumânări arse, icoane. Ne-am închinat. Am descoperit şi sălaşul de iarnă al pustnicului fără nume. Aici, Doina s-a aşezat mulţumită, şi-a desfăcut palmele şi a recurs la practica Reiki, de încărcare cu energie specială, universal-mioritică. Eu mi-am tot căutat de lucru, fără stare. Maestrul Reiki, din cauza căruia eram aici, atrăgea atenţia în cele câteva pagini din nu ştiu ce carte a lui (că soţia mi-a pus la dispoziţie câteva pagini, xeroxate, conştientă de efectele ei ezoterice, cărora eu nu le-aş face faţă) că „multă lume a băut din apa din această Grotă a lui Zamolxe, care a fost ca un medicament miraculos, legenda spunând că vindecă toate bolile. Oricum, are un gust deosebit de bun”. Mare minune — unde e apa tămăduitoare? A secat izvorul? Că nu era nicăieri, degeaba am intrat în Grotă ba într-o direcţie, ba în alta. Fusesem avertizat de Dumitru Hristenco: „Fântâna din Grotă, unde se găseşte această apă, nu este uşor accesibilă. Accesul se dace fără trufie, cu umilinţă, în genunchi sau târâş”. Frumos… Cum aveam la mine în rucsac o lanternă amărâtă (nelipsită când plec pe munte, că nu se ştie niciodată dacă nu mă rătăcesc, sau nu mă accidentez şi nu mai pot să ajung nicăieri până la căderea întunericului, sunt prevăzător), ce credeţi? Intru într-o gaură întunecoasă — şi trăiesc o experienţă ieşită din comun! Pătrund în genunchi într-un tunel fără sfârşit! O galerie subterană… Mă aştept să apară un balaur în faţa ochilor! Sau un animal veninos: ceva care se târăşte, cu sânge rece. Brrr… Neatent, pripit, m-am lovit dur la cap de tavanul colţuros, am văzut stele verzi. Stop! Eu am mai cunoscut acest gen de galerie subterană, în care am mers în genunchi, în mină, în urma unei surpări, la Bălan, în 1970, când aveam 20 de ani şi când… Că s-au amestecat toate. Voi reveni.

PS. O vedere dintr-o cameră a Casei Scriitorilor și scara care coboară de la Casa Scriitorilor la plajă.


3 Comments

Dă-i un răspuns lui Tudor CicuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Pesterea Ialomicioara am facut-o prin 85, pe acea vreme era cunoscuta doar speologilor, nu era electrificata, cel putin asa stiu de la Razvan celc are m-a coprupt sa o facem, este vorba de Razvan Nicolescu (fost marinar) azi este pe la TVR. A fost greu de facut, dar a meritat mi-a ramas in minte si azi traseul facut, obstacolele, misterile ce pare inconjura dar si o forta benefica ce pare a ne linisti sufleteste. Oricum, este o pestera foarte greu de facut. Când am sa vin in Ro am sa ma duc sa o revad, imi este dor de ea…

  2. Doamnei tale soaţe, pe care ai zeificat-o în aceste ultime pagini, dă-mi voie dragă LIS să-i dedic acest poem scris acum pe loc:

    Lâna de aur a vorbei

    Movila de la Teba
    pe care se afla Sfinxul, s-a golit de drumeţi.
    Ultimii care au plecat
    nici n-au avut timp să se întrebe
    unde a plecat Sfinxul;
    şi de ce tocmai plecase înaintea lor?
    Întrebarea nu fusese pusă atunci
    deşi persistă şi-acuma pe la marginea Tebei,
    cele aruncate de lăudărosul meu bunic prin spelunci.

    Era de înţeles
    că bătrâneţele nu-l mai lăsa să sară în şa
    să ierte pământul de la un capăt la altul!
    Degeaba îl certa mumă-sa în pragul casei de ţară!
    El unul se ştia fluierând haiduceşte…
    (Cum mai tărăgâna el lauda. Bunicul îmi turna printre texte
    lumina în aur de literă. Şi apoi în opaiţ de ceară)
    Că până şi caisul unde-şi priponea el murgul
    îşi frângea fără vânt crengile, ca-n poveste.

    Mă întrebaţi pe mine unde eram pe atunci?
    În scorburi de lighioane, pe plaiuri
    precum zeul Pan hăulind
    maicii mele care mă născuse, pe brânci
    să aduc eu acelor ţinuturi mare colind.
    Atât de drag mi-a fost să-i înduplec pe zei,
    asupra mea luându-mi toate ale lumii.
    Până şi vorbele în dodii ale Mamelor-Mumii
    loveau stâncile ca şi apele cu-n oareşicare temei.

    Tot astfel, tu faci acest tur de orizont
    să afli din aproape-n aproape
    în această văgăună lugubră
    unde înţelepciunea s-ar fi arătat cea dintâi.
    Unora însă la urmă.
    Dar fără Iason, în Teba nu s-ar fi vestit
    că lâna de aur ar fi îngropată-n movilă!
    Cine cu mulţi ani în urmă
    lăsându-şi armura şi lancea
    -n cetatea în care pornise scânteia
    din clopot. Mai apoi dezertor,
    nu şi-a pus grumazul pe umerii patriei ca Medeea
    spre a se mai naşte-o Idilă?