Reapare poeta Minerva Chira, are numai bătături în palme – e fericită, pleacă iar în lume

6 min


Marţi, 22 iunie 2010. Fiecăruia-i e dat să-şi trăiască destinul „ce i s-a dat”, are un culoar al lui, „o felie”, unii sunt mai norocoşi, alţii mai ghinionişti. Unele locuri sunt binecuvântate, altele atrag nenorociri. Nu ne putem controla decât cuvintele (dar şi pe ele relativ, când ne exprimăm), în rest totul avem impresia „că ne-a fost scris”, ne-a fost pus la dispoziţie, dat de-a gata, înscris într-un cod, în bine sau în rău. Tot ce trebuie să facem e să alegem inspiraţi partea pe care evoluăm, sau să nu călcăm pe de lături… De ce suntem părtaşi la această epocă nenorocită şi nu în alta, de ce ne-am născut în secolul 20 şi nu în evul mediu? Totul e întâmplare sau nimic nu e întâmplător? În această seară mă uitam la ştiri, la televizor, la inundaţiile din judeţul Cluj (dar inundaţii sunt mai peste tot acum în ţară; bat în lemn, sper să nu se reverse Mureşul), am aflat că o biată femeie în vârstă a ieşit din casă, s-a speriat când s-a trezit cu apa până la gât din curtea inundată, s-a împiedicat de cine ştie ce şi s-a înecat – acesta să-i fi fost destinul? E iraţional. Mi-am amintit, privind la inundaţiile din judeţul Cluj (la cât s-a putut filma, fiindcă dramele reale nu se produc atunci când filmezi) şi mi-am amintit că mi-a telefonat azi la prânz, din judeţul Cluj, poeta Minerva Chira (îmi pace să scriu despre ea aici, fiindcă e o singuratică, îşi provoacă permanent destinul, nu-l lasă să curgă de capul lui; îmi plac în general poeţii izolaţi, cu o personalitate accentuată, care nu dau doi bani pe găştile literare, n-au parte de onoruri), ce faci? Minerva Chira habar nu avea de inundaţii. Deşi trece şi pe acolo Crişul Repede, ieşit din albie în alte locuri. Acolo, la Negreni, unde stă de o viaţă ea, nu sunt asemenea probleme… „N-am putut să nu te sun, trecând pe lângă telefonul public” (vă reamintesc, ea nu are telefon fix sau mobil, nu are computer şi deci nici Internet, nu stă la televizor; sta acasă la ea ca la mănăstire; îmi telefonează cu cartelă, nici nu ştiam că mai există cartelă, de fiecare dată stă cu ochii pe cont, „mai am câţiva lei, spune-mi ceva despre tine”, şi convorbirea se încheie brusc, mă bucur că am aflat ce mai face ea, ce mai fac eu ştiu că nu interesează pe nimeni). Minerva Chira mi-a telefonat să mă anunţe că se pregăteşte să plece iar în lume, acum în Scoţia, Ţara Galilor şi Irlanda („şi în Anglia, dar în Anglia am mai fost”), iar „la iarnă plec în America de Sud, dacă nu se întâmplă nimic deosebit”. Teribilă poetă (născută în aceeaşi zi ca mine, 19 februarie, dar e mai mică decât mine cu trei ani; ştiţi că şi anii de naştere sunt norocoşi şi ghinionişti?), nu pot să nu-i admir tenacitatea. Dar de unde Dumnezeu faci rost de atâţia bani de drum, Minerva? Muncesc, LIS, dacă mi-ai vedea palmele aspre, sunt numai bătături, eu îmi lucrez singură grădina, mănânc numai din ce semăn şi culeg, tot salariul de pedagog (1.700 de lei noi) îl pun deoparte, cu aceşti bani adunaţi plec. Şi mai dau o meditaţie unui băiat care nu-mi dă bani, dar îmi taie lemnele şi-mi aduce lapte, că eu trăiesc tot cu legume, fructe şi cu lapte. Era fericită la telefon, e secretul ei că se poate echilibra acolo, singură.

Fericită, am scris? Minerva Chira scria în România literară (mi-a trimis un xerox), în „Amintiri despre mama” că vara păştea vaca pe zona căii ferate de la Negreni – şi am luat seama că avem acelaşi gen de amintiri (de vină e ziua noastră de naştere?). Şi eu am păscut vaca pe zona căii ferate dintre Cantonul 248 (Halta CFR Adjudu Vechi) şi Şişcani. „Aveam emoţii că sare vaca înaintea trenului”, scrie ea. Eu am uitat aceste emoţii, dar sunt sigur că le-am trăit la fel. „Adio fericire inventată de mine! Mă locuiau fiinţe din epoca potopului”, scrie ea – la fel ca mine, vedeam peste tot în copilărie numai balauri, locomotiva cu abur era un zmeu, care scotea flăcări (la mine se regăsesc în versuri)… Fascinaţia mamei ei mă impresionează. E curios că deşi am fost crescuţi într-un regim comunist ateu, generaţia noastră (cel puţin a celor ce am crescut şi am fost educaţi, în primii şapte ani, la ţară) a avut parte de părinţi credincioşi. N-aş sublinia asta dacă n-aş fi conştient că e esenţială educaţia intuitivă religioasă din familie, în primii şapte ani de acasă, ea formează viitoarele caractere. Citiţi amintirea Minervei Chira (foto) despre mama ei: Când spunea Tatăl nostru, rostea partea de început „Tatăl nostru Care eşti în ceruri” apoi făcea o pauză, repeta încă o dată, nu pentru că se temea că nu va fi auzită, ci se jena neştiind că e demnă să ceară ceva, chiar şi ce era în rugăciune. Şi, pentru a treia oară, spunea aceeaşi formulă cu un patos ce făcea valul să se răzgândească, continuând până la sfârşit, fără oprire, cu o smerenie şi o blândeţe… N-ar fi mai înţelept să-l rugăm pe Dumnezeu să ne dea ce crede El că e bine? Reţin în casa noastră o Carte de Rugăciuni, mică, subţire. Când eram la şcoală, la Cluj, i-am adus alta nouă. În scurt timp nu se mai ţinea filă cu filă. Le-a lipit cu făină şi apă, le-a cusut. Pe margine însemna cu linii zilele în care postise. Se ruga întotdeauna cu coatele pe hainele mele pe care le atingea din când în când cu degetele ce păreau fluturi pe care pădurea i-a lăsat liberi. Respecta legi nescrise. A avut lumina adâncului, a singurătăţii, a nopţii, a disperării. Nu cunoştea semnificaţia unor gesturi. Când o întrebam ce simbolizează, singurul argument era că aşa le-a aflat de la străbuni. (Nu arunca părul în foc sau la gunoi; nu-şi tăia unghiile şi nu-şi spăla capul în zi de sărbătoare; nu arunca afară apa din lighean în serile de marţi, vineri, sâmbătă; când auzea cucul prima oară se bucura dacă avea bani; nu ieşea cu găleata goală înaintea nimănui; nu arunca florile în foc, roua florilor fiind sudoare divină; nu era voie să intre femeie în casă la Anul Nou; când tuna şi fulgera îşi făcea cruce întruna, rugându-se; cerea preotului la Bobotează, când venea cu crucea, apă din cofă pe masă pregătind o farfurie cu sare.) Era de-o puritate şi gingăşie că ar fi fost în stare să salveze fulgii căzuţi pe gunoaie…

M-a furat iar Minerva Chira cu singurătatea ei melancolică. Mi se pare atât de curios că ea scrie azi despre locurile pe care le vizitează în întreaga lume, nu despre cele natale. „Am un carnet cu mine şi-mi notez versuri din mers”, mi-a spus la telefon. Azi eu voiam să termin de scris, de fapt, ce am promis, despre poetul-călugăr Ignatie Grecu (alt singuratic; pe el singurătatea l-a trimis la mănăstire; nu s-a liniştit decât după ce a ajuns aici şi şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu la Mănăstirea Cernica), îl amân. Închei cu versuri ale Minervei Chira (ştiu că e în vacanţă şi că nu va mai avea elevi care stau pe Internet să o avertizeze că eu iar am scris despre ea aici, să-i fac şi să-mi fac o bucurie):

Vântul
Bocet de apă disperată –
marea aprinde ruguri în adîncuri
întind mîna după o rază
Păianjenul crede că e pentru urzire
Se-aude respiraţia oglinzilor
înfiorate de nori purtaţi
cu privirile tale
Peste Panorama Borodino
Mă atinge cineva care a stors seve
în Piaţa Roşie
sau sînt instalaţiile electrice
care au folosit firele de păr
în locul sîrmei?

Minerva Chira

PS. Cele două fotografii cuprinse aici sunt cu Panorama Borodino (muzeul panoramic Borodino), pomenită de Minerva Chira în versuri: Muzeul a fost deschis in 1962 intru comemorarea faimoasei batalii de la Borodino dintre trupele lui Napoleon Bonaparte si cele rusesti, sub comanda generalului Kutuzov, al carui bust se afla la intrarea in muzeu, adapostind o pictura circulara fantastica de o lungime de peste 100 de metri si o inaltime de 15 metri – a pictorului Franz Roubaud, ce infatiseaza momente din timpul bataliei. Aruncaţi de curiozitate o privire pe http://www.youtube.com/watch?v=gwmNOYPsRjE&feature=player_embedded sau http://www.youtube.com/watch?v=xH_j7VnRTQE


22 Comments

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Foarte interesant, dar la un moment dat te si saturi sa tot calatoresti singur. Poeta nu are copii?

  2. Cât de curând ne vom lungi gâturile după plecările Chirei. Şi ne vom bucura pentru ea. Noi vom rămâne tot aici, să ne întrebăm pe unde mai rătăcim cu visele noastre. Condamnaţi de la început de destin. Şi credeţi-mă nu o spun cu tristeţe. Timpul însă va spulbera una câte una zilele şi se va furişa precum nisipul pe toate cărările. Imaginea poetei, frumos zugrăvită de LIS, cuvintele cu care îi aureolează tabloul (pe drept), îmi amintesc de vorbele comisarului dosoievskian Porfiri: „Caută să ajungi un soare şi atunci are să te vadă toată lumea”. Un vers al lui William Blake vorbeşte despre fete de argint suav şi aur sclipitor. Eu cred că poeta din Cluj are şi un suflet aşijderea, pentru care, vedeţi? „marea aprinde ruguri în adâncuri”. Şi dacă e vorba de amintirile asemănătoare, atât de la cantonul 248 cât şi emoţiile poetei „că sare vaca înaintea trenului”, vă reţin atenţia cu o superbă amintire-imagine, de care LIS nu vorbeşte decât în poeme: „A, dar să vezi cum o alerga pe cantoniereasă, în plină glorie, un/zeu cu liră. Cantoniereasă/care păzea bariera peste calea ferată, în halta Adjudu/ Vechi: ea care/tocmai rupea, pe linie, din terasament, iarba (fermecată)”.

  3. Dragă Ramona, am scris „dar inundaţii sunt mai peste tot acum în ţară” în pagina mea de jurnal de azi, se subînţelege că îngrijorarea mea e legată de inundaţii în general (în 1970 am partcipat la salvarea sinistraţilor, eram militar la Bârlad), mă sperie îndeosebi Mureşul, fiindcă el a făcut ravagii în 1977. Am insistat pe Cluj fiindcă subiectul meu (poeta) este din judeţul Cluj.
    Dragă Andreea, am scris că e singură-cuc Minerva Chira (la doamne nu e cazul să spui că e sau nu măritată sau divorţată) şi că profită la maximum de faptul că nu e legată de nici o gelozie bărbătească (ştii doar că dragostea lumească la atât se reduce, la gelozie).

  4. Domnule Tudor Cicu, sunteţi sarea şi piperul acestor pagini ale mele de jurnal online. Mulţumesc încă o dată pentru generozitatea de care daţi dovadă. Să fiu sincer, mă cam intimidaţi.

  5. DAR ala ne trimite direct in anonimat. pe mine si restul. adica marchezi un punct, unul singur pe harta tarisoarei noastre-careia, apropo, chira tocmai se pregateste sa-i dea cu tifla- dupa care zici ingaduitor-dar si pe la ailalti s-ar putea produce inundatii. da nu mai bati in lemn!!!

  6. Voi, Ramona şi Andreea, sunteţi muzele şi înger-îngeraşii mei păzitori, fară voi lumea mea duhovnicească n-ar avea nici un haz. Sigur, bat în lemn – şi mă rog să nu mai avem ploi catastrofale, că numai de inundaţii mai ducea lipsă România.

  7. bate n lemn. ca dup-atatia ingerasi numa ce apare om cu diavolii bolsevici prin universul tau duhovnicesc.

  8. Ce-i drept, si voi doi, LIS si dl Cicu, sunteti un cuplu deja, un binom! Sa nu se supere dl OM…

  9. Gata, v-aţi scos ghearele ascunse sub penele de îngeraşe. Drăgălaşelor, de ce nu plecaţi voi la munte şi la mare, să vă mai răcoriţi? Bolşevicii vin din partea întunecată a acestei lumi minunate şi domnul O.M. îmi atrage atenţia să fiu mereu treaz, să nu le cad victimă. Văd acum că mă feresc de cine nu trebuie.

  10. Vai, Ramona, se poate – tocmai tu, care profesezi critică literară, să vorbeşti de rău criticii? Din contră, criticii au impresia că poeţii şi prozatorii sunt ciuperci saprofite pe spatele lor, că fără judecata lor ei n-ar exista.

  11. LIS, e racoare, nu plecam nicaieri, nu ne mai lua cu dragalasenii ca nu ne pacalesti. Ai grija la bolsevici si bolsevice.

  12. acum generalizezi. nu toti criticii au impresia asta. or fi existand si cazuri. tu de care ziceai?

  13. Scriitorii cu scriitorii şi criticii cu criticii (şi bolşevicii cu bolşevicele, aşa e) – dar ce te faci când criticii sunt şi scriitori şi invers, când scriitorii sunt şi critici? De fapt, sunt legaţi de vase comunicante, unii îşi revarsă fierea, alţii mierea… Surioarelor dragi, trebuie să mă apuc de treabă la ora asta, am de actualizat Jurnalul de Vrancea. Fac o plecăciune. Noapte buna.

  14. dupa experienta mea din „paradisul” bolsevic, absolut toate bolsevicele sunt pocitani, urâte ca noapte, si cumplit de rele, sadice, bat oponenti la ovule, , le mai lipsea coarnele si ciocul de tap… dar se pare ca sunt mustacioase…. paroase de nici dracu nu se culca cu ele, nici macar tovarasi bolsevici.

    Asa ca ingeraselor.. aveti grija pe unde calcati ca cu bolsevismul nu-i de joaca

  15. Tocmai de aceea nici nu prea avem treaba cu bolsevismul, doar in treacat, ca tot veni vorba, ci mai degraba cu bovarismul (si dl Cicu sigur ar sti sa dea citate si sa faca trimiteri potrivite).

  16. Domnule O.M. Se spune că ceea ce oamenii îşi amintesc din relaţionarea cu noi ne determină reputaţia… Cineva îmi spunea odată că femeile ar trebui să fie în primul rând frumoase şi abia după aceea convingătoare, pentru că bărbaţii oricum văd mult mai bine decât înţeleg. Sau cum spunea Nicole Hollander: „ O lume fără bărbaţi? Fără crime şi cu o mulţime de femei grase fericite”. Noroc însă cu timpul asupra căruia Einstein s-a pronunţat decisiv. El va face astfel încât să împiedice ca lucrurile să nu se întâmple toate odată: inundaţii, cutremure, pârjol, naştere şi moarte etc… „Cum ar putea bărbatul şi femeia să se înţeleagă? În fond, amândoi doresc lucruri diferite: bărbatul, femeia şi femeia, bărbatul (F. Karinthy). Cât adevăr şi cât neadevăr în toate astea, nu-i decât DILEMA celui postat dinaintea a două porţi pe care trebuie să intre dar numai una e cea care-ţi netezeşte calea spre Ithaca mult dorită, şi vorba lui Caragiale, nu putem ieşi din ea.

  17. This page appears to get a great deal of visitors. How do you advertise it? It offers a nice unique spin on things. I guess having something authentic or substantial to give info on is the most important thing.