Revista literară Europa, în româneşte la Novi Sad, redactor-şef Pavel Gătăianţu. Femeia vine de la Dumnezeu ca un bici

6 min


Sâmbătă, 31 iulie 2010. Rămân şi azi în plasa revistelor literare de lux, apărute în limba română – de data asta, o revistă care apare din 2008 la Novi Sad, în Serbia. Nu-mi dau seama dacă are vreo contribuţie minoritatea românească din Voivodina în apariţia ei (sau ICR), la editor e trecut „Fondul Europa”. Revista, de un lux sfidător, se intitulează: Europa (şi este însoţită de CD). O revistă grea la propriu (din aceeaşi hârtie „cerată”, asemenea hârtiei revistei prezentate ieri, Poesis Internaţional de la Satu Mare), incomparabilă cu standardul de existenţă al revistelor literare din România. Revista Europa de la Novi Sad apare bianual şi-l are redactor-şef pe Paul Gătăianţu. De altfel, de la Pavel Gătăianţu am primit două numere incredibile din revista Europa, din 2009 (împreună cu trei cărţi ale lui şi o antologie de poezie a unor tineri poeţi din România traduşi în sârbă în 2009), l-am întâlnit întâmplător la Bucureşti, la o lansare pomenită aici, a debutului în roman a fiicei lui Vasile Andru, Tamara. În acelaşi an, 2009 s-a schimbat subtitlul Europei, din „revistă de literatură, artă, cultură şi trananziţie”, în „revistă de ştiinţă şi artă în tranziţie”. Ca fapt divers, din numărul 4 al revistei Europa a dispărut şi „Revistă întemeiată la Novi Sad, în anul 2008, de un grup de intelectuali proeuropeni în frunte cu Pavel Gătăianţu”… Cei curioşi, pot să o consulte pe http://www.europango.rs/ (chiar dacă nu e publicat ultimul număr; va fi). Nu l-am mai văzut de ani de zile pe Pavel Gătăianţu, un poet român din Serbia de excelenţă. Născut în 1957 în Banatul Sârbesc, absolvent al Universităţii din Belgrad (la Ştiinţe Politice), analist „independent” mass-media şi redactor la emisiuni culturale la Radio Novi Sad, este şi membru al USR, a publicat volume de versuri, de proză, de teatru, de publicistică eseistică. Neobişnuit, el este şi un adept al „instalaţiilor şi performance-art” (are CD-uri martor) şi este fondator de reviste literare la Novi Sad. O raritate la scriitorii români în viaţă, Virginia Petrovici a scris o carte monografică despre el (apărută în 2004 la Novi Sad, în româneşte). N-am avut timp să schimbăm o vorbă (eu am venit la lansare când ea începuse şi el a plecat înainte să se termine lansarea Tamarei Andrucovici), l-am întrebat numai cine plăteşte o revistă atât de luxoasă ca Europa şi mi-a răspuns că el. Dar eşti om de afaceri de succes? A dat din mâini, fără să înţeleg la ce se referă. De altfel, Pavel Gătăianţu are o mentalitate aparte: „Nu exist! Sunt doar român”, scrie el, român din Banatul sârbesc-Voivodina (în poemul „România”, din cărţulia „Ţara lui Şhaban”, 2006): 

Sunt fiul ei, 

sânge din sângele ei 

de generaţii. // 

Nenorociţilor, vă ordon – 

steagul României, 

pe cel mai înalt catarg! // 

Nu exist! 

Sunt doar român. 

Pavel Gătăianţu  

***

Partea a treia a poveştii mele din tinereţe (vedeţi primele două părţi ieri şi alaltăieri, aici – le-am dedicat Andreei Brumaru; îi mulţumesc scriitorului-critic Tudor Cucu pentru comentariul solidar cu această poveste, de ieri). Repet: eram cu o domnişoară drăguţă în drum, pe jos, spre o comună, Corbiţa, judeţul Vrancea, de care m-am îndrăgostit din mers (ea, absolventă de limbi străine, venită de curiozitate din judeţul Hunedoara să-şi vadă cu câteva luni înainte locul de muncă, unde fusese repartizată profesoară, eu în control la biblioteca din comună), coborâţi amândoi la şoseaua naţională. 

*

În dreptul fântânii, la vreo douăzeci de metri distanţă de drum, asudaţi, ne oprirăm: camarazi cunoscuţi de când lu­mea… dar nu ne tutuiam. Fără nici o discuţie, eram îndrăgostit de ea şi cred că nici eu nu-i eram indiferent, deşi, eu ştiu? Poate ea era aşa prietenoasă cu toţi bărbaţii… Avea în ea un bun simţ verbal şi o conduită… Stăteam treaz, totuşi: vorba ceea, femeia vine de la Dumnezeu ca un bici! 

Nu eram departe de Corbiţa de aici… Fântâna era părăginită, fără ghizd, periculoasă, orice animal însetat ar fi putut să cadă în ea… era adâncă, nu se vedea dacă apa era limpede. Lângă fântână era un uluc de lemn, putrezit, cu muşchi şi bălegar pe el, cu viermi: în el se turna apă să bea vi­tele, oile… Acum nu era nimeni pe aici, dar nu cu mult timp în urmă fuseseră animale la adăpat, era noroi împrejur, atâta noroi că trebuia să calci pe bolovani şi să fii atent să nu aluneci, Doamne fereşte, şi să cazi în gol, nu ai fi avut în ce să te sprijini… poate era vreun izvor la suprafaţă, nu mi-am bătut capul să studiez terenul… Găleata de tablă, boţită, ruptă la gură, atârna deasupra capului, pe cumpănă, legată de braţul cumpenei cu un lemn întărit cu fier… la capătul celălalt al cumpenei fiind legat un ciot ciudat, cu figură de drac… drac, da, nu glumesc! De altfel, înainte să poposim noi aici, la fântână, o grămadă de ciori beau apă, sau mâncau viermi, nu ştiu, se certau, era o gălăgie… o fi o caracteristică a locului, erau atâtea ciori pretutindeni… Ea, tânăra necunos­cu­tă ce mă însoţea îmi deschisese ochii: Corbiţa, numele co­mu­nei, trebuie că vine de la “corbi”, ciori… Ciori multe… Dar unde nu sunt ciori: la câţi ani trăiesc ele… 

Am tras găleata cumpenei, agăţând-o cu greutate, că mă depăşea ca înălţime cu mult, mă folosisem de un harag, harag întrebuinţat în acelaşi scop şi de alţii, era tocit şi am scos apă, scuipându-mi în sân să nu cad în fântână, să nu alunec, aş fi fost în stare… 

Într-o parte, pe iarbă, lângă o tufă de măceş, la vreo zece paşi de fântână, domnişoara cea frumoasă se aşezase, mul­ţumită, scosese din geanta ei un fel de cearşaf înflorat şi în­cepuse să descopere ba una, ba alta, de-ale gurii, pui prăjit, cas­traveţi muraţi, caş… N-o să mă refuzaţi, strigase ea la mi­ne: se strică dacă le mai păstrez… Lăsaţi, o să vă trebuiască la Corbiţa, ce o să mâncaţi… Doar n-o să vă închipuiţi că ră­mân în noaptea asta aici! Am venit numai să văd despre ce e vor­ba, deşi… nu prea par prietenoşi oamenii pe aici… vorbi­sem la telefon cu Primăria, să vie careva la Rădăcineşti, să nu mă rătăcesc, să mă ia cu o şaretă, ceva, că n-o muri nimeni fără şaretă pe acolo jumătate de oră cât dura transportul meu, mi se promisese… e drept că la 13,30 mi-au răspuns prin telefon că mă aşteaptă la Rădăcineşti şi eu am sosit la 12… oi fi greşit autobuzul… ce mai contează, azi plec înapoi… Vorbea cu gura plină, cu ochii sclipitori, aş fi dat orice să o sărut, să o sărut pe gură, pe ochi… O să vă trebuiască mân­care pe tren… Nu vă faceţi griji, eu mă satur şi cu un pachet de biscuiţi, mama mi-a pus bunătăţile astea… şi, apoi, am de gând să mă opresc la Bucureşti la o rudă, sora lui tata, cu care o să plec la mare… 

Era atâta linişte şi pace… Am mâncat câte un pic din fie­care bunătate, am băut şi câteva guri de ţuică tare, avea şi aşa ceva cu ea… şi ce ţuică! Numai că eu eram cu vezica uri­na­ră umflată la maximum, indispoziţia luând proporţii catas­tro­fale deja, abia mai puteam să mă mişc: în plus, mâncarea a accentuat greaţa răului de autobuz şi ameţeala crescuse… Mă iertaţi o clipă, revin imediat: m-am ridicat ţinându-mă cu mâna de pântec şi am arătat înspre deal. Că mă duc, să văd cum e pe acolo: surâdeam destul de neajutorat. Înţelesese, fireşte… Mergeam încet, aplecat uşor în faţă: eram salvat… în­cet, încet, mă îndepărtasem binişor, să fiu sigur că nu mă ve­de. Mă rog, ea n-o fi având nevoie? Ea, furişată pe o portiţă a grădinii…  (Voi reveni)


6 Comments

Dă-i un răspuns lui AndreeaAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Sunt curioasa cum te descurci pana la capat… parca vad ca nici n-o intrebi cum o cheama pe aceasta indrazneata domnisoara! Ea stie ca e personaj de poveste si ca ai pastrat in memorie , sau in sertar, fiecare amanunt al intalnirii din acea vara?

  2. De câte ori privesc marea, îmi aduc aminte cele scrise cândva de Zaharia Stancu: „Privii marea. Marea în care inotasem cu Uruma…” Aminteam cu o zi în urmă, de Ulrica lui Borges, cea care-i îngâna la ureche lui Javier Otalora : „Ascultă bine. În curând va cânta o pasăre”. Dar Uruma e altceva: o şi văd, cu ochii ei mari, uşor încrucişaţi (mi-e lesne să-mi închipui, eu care am trăit într-un sat cu tătari şi fete tătăroaice); aşadar, Uruma cea cu ochii trişti şi verzi ca iarba sălbatecă a Dobrogei. Mulţi îmi spun că şi eu am ochii precum ai fetei despre care a scris Zaharia Stancu. La ce bun! Iar pădurea nebună, ca cea de la Topala, de care aminteşte, mie îmi evocă amintiri derulate cinematografic în pădurea Comorova, undeva pe aproape de mare (staţiunea Olimp de azi) şi unde am rătăcit prin mlaştini şi vrejuri de mure fără să ajungem şi eu şi vărul meu, la ţărmul mării – aveam in jur de 9 ani – Aminteam că povestirea lui LIS, e alcătuită pe scheletul unor „adunături de amintiri” de tip freudian, şi mă întrebam de ce mai trăim încă odată ziua deja trecută demult. Zaharia Stancu spunea că zilele odată trecute, nu se mai întorc. Mult mai aproape de adevăr este că şi el se înşela. Scriitorii – aminteam zilele trecute – din asta se hrănesc. Scrisul lor, nu-i decât o răsfrângere a oglinzilor din lăcaşul memoriei, o răsfrângere de dimensiunea universului. „Dar când vine noaptea/Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi/Şi tânguioasă inima se bate/Sub ascuţite griji nenumărate” (Odiseea C.19 v.675-678). Cineva îmi spunea că astfel, scriitorii, nu construiesc nimic nou. Că doar rememorează şi refac din frânturi trăite, momente consumate. Şi că, văzute ca pe nişte ecrane de dimensiuni mari, din ce în ce mai îndepărtate, întâmplările care iniţial fuseseră ale lor, acum ni se par a fi ale noastre şi ni le însuşim. Trăim noi prin ele, sau trăiesc ele prin noi? Pentru a ne lămuri e nevoie de un personaj excentric precum cel al Şeherezadei, de cineva care să povestească neîntrerupt zile întregi. Să ne dea iluzia, cum a făcut-o şi LIS mai deunăzi, că zburăm. Şi chiar zburăm odată cu autorul: „Ea/a fost uluită când s-a văzut pe sine însăşi/coborând scara. Pe direcţii/ ale câmpului exterior a/universului… În totul, o/ ereditate a structurii trecătoare a/organismului. Zău, i-am văzut sufletul, zbura încolo şi încoace” (LIS). Toate sufletele, dar absolut toate, au nevoie de reparaţii, spunea cineva (?). Asemeni lucrurilor ştiute sau neştiute, finalul povestirii lui LIS, pare a simboliza un „târg” al destinului; şi a cărui înţelegere ne dă, iată, târcoale: ”tu, fata picherului, trandafirie, lângă/mine, atunci, încălzeai locurile cu sufletul făcând/din el o boltă şi/cu cretă scriai prostii: mă, îmi/suflai inexprimabil, îmi e… cum să spui… tare îmi vine… aş…/ă… să te strâng de gât… ah!/şi mă muşca de obraz…” (din vol. Post-Ospicii)

  3. După cum văd, doar Andreea aşteaptă finalul povestirii… Nu-mi vine a crede! „Ea, furişată pe o portiţă a grădinii…” În faţa porţii grădinii „împodobiţi în chip/ fantastic, alergând de colo/colo scoşi din minţi…”, vom fi doar noi cititorii, Andreea. „Cine a băut/otrava/ dragostei revine, chinuit mereu la ceea/ ce altădată îi plăcea anual, în faţa porţii/grădinii acum: unde/corbii/coboară în fiecare noapte…”(am mai redat aceste versuri din LIS). Ştiţi ce ar trebui să spunem acum, în clipa asta? „Au uitat de mine… nu-i nimic… voi aştepta aici…” (exact ce a spus lacheul Firs, bătrânul de 87 de ani din „Livada de vişini”). Şi trebuie să-l credem. Dacă m-aţi întreba pe mine cum ar trebui să privim această nouă „cronică” LIS, v-aş spune cum privea V. Pârvan pe fereastră, pe cerul îndepărtat „sfărâmarea ideală a norilor”. Cititorul simplu ar vrea „epicul gol şi doritor de realitate” – cum a pecetluit în slovă, G. Călinescu – Dar LIS ştie că eroul său trăieşte „rotativ”, cum spunea despre personajul lui Creangă (mos Nechifor), însuşi ilustrul critic. Să reamintim cititorilor, o frază celebră din acest gogolian al Humuleştilor: „de ar avea codrul ista gură să spuie câte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile” Ce frumos se pisicea frumoasa evreică Malca (reţineţi acea intonaţie cu tâlc care depăşeşte deja sensul curat al cuvintelor): „Să nu mai zici că vine lupul, moş Nechifor, că mă vâri în toate boalele!” – „Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-l-ăi!” – „Văleu! Ce spui?!” (şi iar se luă Malca cu braţele ei şerpuitoare după gâtul moşului- ţine-ţi minte?) Eu zic, ca LIS să mai tărăgănească cumva povestea… tare ne-ar prinde bine!

  4. LIS, nu te lua dupa dl Cicu, eu nu astept finalul :))… Astept continuarea! Si vreau musai numele personajului. Aici ai incurcat-o, freudian sau nu.