0
1 comment

Joi, 3 noiembrie 2011. Pe când eram la Festivalul-concurs „Nicolae Labiș” de la Suceava, publicam aici, pe 14 și 16 octombrie 2011, două episoade din „Experiența unei inițieri” (cu cea mai interesantă preumblare a mea pe Munții Bucegi, în căutarea celor cinci surse de încărcare directă cu energie de la univers, în iulie 2006 – surse măsurate de oameni de știință, pe care le-am găsit intuitiv, îndrumat de câteva file copiate dintr-o carte a unui maestru Reiki, Dumitru Hristenko, pe atunci Doina perfecționându-se în această doctrină a luminii albe; traseul turistic era vag explicat, a trebuit să aproximez, să găsesc locurile; doar la ultima sursă maximă de încărcare de la univers, din preajma vârfului Omu, era o cruce mare de lemn instalată, ancorată în fel și chip, aici fiind cei mai puternici curenți de aer posibili; revăzută anul acesta, crucea de la această sursă energetică era distrusă pe jumătate, am publicat fotografia ei aici, în pagina mea de jurnal online, pe 14 și 16 octombrie 2011, comparativ). Nu știu dacă o să apuc să termin această poveste mărturisitoare – dar încerc să o duc până aproape de finalul ei. Episodul 36. Vă reamintesc, am descoperit cele cinci surse energetice la Peștera Ialomicioarei (în interiorul ei, mai exact, la „Ursoaică”), la Peștera Pustnicului (sau a lui Zalmoxe, deasupra intrării în peșteră; am găsit-o cu mare greutate, ascunsă fiind de brazi; ea are un tunel fabulos, cu un izvor de apă cristalină inaccesibil, tunel prin care poate să intre numai un trup subțire), la Patul Cosmic (undeva între Hotelul Peștera și Cabana Babele, cam pe la jumătatea traseului turistic, mai departe de cărare), la Sfinx și undeva nu departe de Vârful Omu, într-o vatră a unei creste de munte. Unde am rămas? Scriam pe 16 octombrie, aici, că: joi, 27 iulie 2006 ne-am atins ţinta… am ajuns la „puternicul izvor energetic”, la 2.500 de metri – în apropierea Vârfului Omu, într-o şa de pe culmea muntelui Bucura. Munte cu două vârfuri (Yin şi Yang), „care în unele hărţi vechi apare sub denumirea de Bucura şi pe vremea dacilor acest munte se chema Kogaion”. Întârziem la crucea (sau vortexul) energetic. „Este unul din puţinele locuri de pe planeta Pământ unde această planetă primeşte foarte intens energie universală”, scrie D. Hristenko, maestru Reiki, repet. Continuă D. Hristenko: «Pentru cei care au studiat şi alte ştiinţe oculte, voi spune că aici este „coarda de argint” a planetei Pământ. Este locul unde legătura Pământului cu universul este mai intensă decât oriunde, şi noi putem simţi acest lucru»! Eu n-am simţit nimic deosebit ajuns la ţintă… „Cei ce au ajuns aici urmând calea descrisă pas cu pas, trecând prin toate nivelele energetice ale obiectivelor străbătute, au şansa unică de a se acorda în mod natural cu frecvenţele energiei universale, care le va conferi şansa de a progresa pe calea cunoaşterii spirituale, cu posibilităţi nelimitate”. O amăgire. Să mă fi acordat eu fără să-mi dau seama la frecvenţele energiei universale aici, nu departe de Vârful Omu? Nu pot să cred. „Este o şansă pe care cei mai buni o vor transforma în certitudine”. Asta era, „cei mai buni” – e clar că eu nu fac parte dintre cei mai buni. Regret… Ce se vede din vârf? De jur împrejur e o minune a lui Dumnezeu, peisaje fără egal, sunt de-a dreptul fericit că le descopăr. Bun, ajuns cu Doina aici, ne încărcăm cu energie (ea știe cum să se încarce, eu nu; n-am idee de practica Reiki; dar nu se poate să nu fiu și eu atins de aripa energiei duhului sfânt aici, nu?). Ce facem mai departe, după ce am cucerit și ultima sursă de încărcare energetică directă de la univers… Ce spun instrucţiunile maestrului Reiki? Mă întorc la îndrumătorul nostru indirect (deschid iar filele trase la xerox după o carte a lui D. Hristenko, intitulată „Iniţiere în Reiki”, aceste pagini au hotărât-o pe soţie, știți, să urce în Munţii Bucegi): ”În acest loc veţi rămâne cât veţi simţi că trebuie, veţi studia împrejurimile, veţi simţi energia universală şi poate veţi primi răspuns la probleme care vă frământă de mult timp, acesta fiind un loc deosebit, unde veţi conştientiza că scrieţi o parte (mică, e adevărat) a întregului univers, simţind aceasta cu întreaga dumneavoastră fiinţă. În mod sigur calitatea vieţii dumneavoastră se va schimba din acest moment, la valori neaşteptat de bune”… Deschid o paranteză – eu eram din anul 2000 obsedat de sinucidere, nimic altceva nu mai conta, aşteptam un semn să plec într-o altă dimensiune, să pun capăt unei existenţe ratate de 56 de ani (în 2006, când am ajuns la izvorul energetic din apropierea Vârfului Omu) pe această planetă numită Pământ, existenţă pe care n-am ştiut niciodată să o preţuiesc, din nici un punct de vedere, care a fost o corvoadă şi un chin. Că „aşa mi s-a dat”? Întâmplător, se potriveşte cu ce e trecut în dreptul zilei mele de naştere (soţia mi-a trimis un e-mail în acest sens): „Uite ce notează Omraam Mikael Aivanhov la ziua de 19 februarie (zi aflată pe linia de graniţă dintre Zodia Vărsătorului şi Zodia Peştilor): Răul şi suferinţa nu pot fi evitate în actualul stadiu de dezvoltare a pământului şi a oamenilor. Din acest motiv, în univers, pământul este considerat ca o şcoală, ca un centru de pregătire pentru aceia care doresc să se instruiască (dar e ca şi o casă de corecţie pentru cei recalcitranţi). Da, pământul este un loc unde se desfăşoară evoluţia noastră, iar pentru a evolua trebuie să învăţăm să lucrăm cu toate forţele răului, deci să cunoaştem greutăţile şi suferinţele. În loc să ne lamentăm că pământul este o vale a plângerii, trebuie să ne mobilizăm şi să lucrăm, să ne perfecţionăm. Altminteri, la ce ne-ar mai folosi viaţa? Nu numai că vom suferi, dar, în plus, nu vom învăţa şi nu vom înţelege nimic”. Eu fac parte dintre recalcitranţi şi sunt pedepsit? Din naştere eu atrag răul şi suferinţa, „pentru a putea să evoluez”… Uite de aia îmi piere mie mereu cheful de viaţă!

Cercetătoarea Cristina Panculescu (prezentă pe piaţă o carte ieşită din comun, din păcate e inaccesibilă la preţ pentru mine) are şi ea o teorie, bazată pe o serie de analize a mostrelor de rocă şi electronografie: că în Bucegi, în apropierea Vârfului Omu, se află un centru energetic-informaţional natural al Terrei, cu efecte benefice asupra organismului. Interesant, auziţi: „energetic-informaţional”… Aici, unde am ajuns eu cu Doina Popa, poţi primi mesaje din univers, poţi vorbi cu însuşi Dumnezeu (poţi avea viziuni şi poţi profeţi, dacă eşti „ales”, sau ai puteri paranormale), de ce nu? Poate Tablele lui Moise s-au scris în preajma unui asemenea munte, lângă un izvor de schimb  de energie Pământ-Univers. Pe de altă parte, alt cercetător al geografiei sacre a României, Corneliu Brăneanu, care s-a ocupat de centrul sacerdotal Bucegi, atrage atenţia asupra unui „depozit iniţiatic” în inima munţilor Bucegi: „Este vorba şi de o comoară spirituală aici, care transmite informaţii de la un ciclu la altul al civilizaţiilor, care s-au dezvoltat pe Terra, din timpuri ancestrale… Lobsang Rampa a lansat ideea unui depozit iniţiatic subteran în munţii Tibetului, von Danniken situa un altul în munţii Ecuadorului, iar Daniel Ruzo a crezut că triada sacră se închide în Bucegi, dacă nu cumva aici începe, dat fiind cuvântul-mantră OM, de o importanţă spirituală deosebită”… Cuvântul-mantră OM e descoperit nu numai în Vârful Omu, ci şi în Ial-OM-iţa, râul care izvorăşte aici. Am ajuns departe, în orice caz: într-un loc antedeluvian, care creează energie pozitivă şi care ascunde informaţii iniţiatice! Informaţii pe care noi le putem exploata inconştient (sufletele noastre fiind forme inteligente de energie subtilă). Păcat că, mărturisindu-mă în scris, nu mă crede nimeni. Dar aşa e normal să se întâmple, „geografia sacră” (interioară şi exterioară, energizantă) are mai degrabă legătură cu metafizica, decât cu modul nostru raţional de a recepta lumea, în general. Voi mai reveni.

PS. Public fotografii făcute pe muntele Bucura, la punctul maxim de încărcare energetică de la univers – unde era în 2007 instalată o cruce de lemn mare, ancorată (azi, în 2011, mai e numai jumătate din această cruce), pe care era prinsă în cuie o inscripție a Societății Române de Radiestezie din 2001 și o icoană, iar la bază, în piatră, era încastrată o tăbliță cu date ale autorizației pentru instalarea ei aici (nu-mi imaginez cum a fost crucea urcată pe munte până aici; poate a fost adusă cu elicopterul, nu cunosc amănunte), le aveți pe toate în fotografii (dați click pe fotografii să le măriți).


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Like it? Share with your friends!

0
1 comment

One Comment

Lasă un răspuns la Tudor Cicu Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Abia ajuns acasă, încerc să-mi aştern aceste gânduri, care nu au nicidecum forţa de a sintetiza ce s-a întâmplat la Adjud cu ocazia lansării: 1) Volumului “Pe prag (Vale-Deal)” şi “Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei”, dar pot sugera cititorilor acestui blog “atmosfera” unei zile, de 03 noiembrie 2011, ce nu are cum să nu rămână în istoria literaturii, măcar prin prezenţa unor distinşi iubitori de literatură. Şi, mă refer aici, la cei care au asistat la acele splendide recitări de poezie LISiană, datorate unor eleve de liceu, care şi-au meritat aplauzele celor prezenţi în biblioteca de la Adjud. “Acum, când spectatorii au plecat la casele lor/întregi ca miezul de nucă/în sală întunericul întoarce/capetele spre candelabru” (Marin Ifrim: Verva putreziciunii/ din vol. Fotografii cu cântec, 2001). Încep să înţeleg cum nu se vede poezia, spunea M. Ifrim: „alte cuvinte vin să ia locul/altor cuvinte”. Ascultându-l pe Adrian Botez (în expunerea despre poet, îngeri peste îngeri, înălţând alte niveluri templului pe care l-a gândit) îţi spui, că poetul nu-i decât o vioară atârnată în ştreang, cântând în neştire. Mi-e teamă că mi-a ajuns veşnicia la margine. Nu spun care margine. REFLECTĂM asupra celor spuse de LIS: „ Şi o singură/dată în viaţă e mult/să fii trimis”. Atârnăm de Dumnezeu pe un fir de aţă. Cuvintele poetului sunt întâmpinate cu teamă de acei critici interzişi dinaintea calului troian al poeziei suprarealiste. Paul Spirescu, a îndrăznit critic, să atragă atenţia noastră, prin sintagma cioraniană, care ne spune nouă, că, paradisul iluziei într-o altă cale a poeziei (sugerată de antivorbitori, despre poezia LIS), nu dezvăluie alte mistere, după corolarul blagian, până la Liviu Ioan Stoiciu, care ne introduce în tainele ce leagă cele două lumi paralele din existenţa fiecăruia, când totul era după Hölderlin, de nespus. La care, poetul de faţă i-a răspuns, liniştindu-ne pe toţi cei de faţă, că nu crede în profeţia celor care deja consideră că, după această carte (Liviu Ioan Stoiciu – Poezia şi subteranele ei), va fi tratat de critica noastră cotemporană ca şi cum s-ar umbla cu o ceaşcă de porţelan. Voi fi (mi-am spus) paratrăznetul celor pentru care, nesimţirea va trece din lung în lat, dar de mă voi opri aici, sunt o făptură de deplâns. Poezia, de după Liviu Ioan Stoiciu, cere o altă lume şi o altă cale în poezie, asta e sigur!