0
6 comments, 55 shares

Duminică, 7 aprilie 2019. Încerc să reintru într-un comportament al normalității fizice – „om pățit fiind”. Vineri am primit rezultatul la biopsie, dacă am înțeles bine tumoarea / tumora nu e malignă (cel puțin deocamdată; i-am spus doctorului care m-a îngrijit la Brașov, Ioan Scârneciu, că n-am de gând să mă operez, am trăit destul; a rămas să ne revedem peste trei luni, să vedem evoluția). Din păcate mai am un rest de durere, care mă indispune tot timpul, degeaba iau antiinflamator (doctorul mi-a repetat că durerea asta n-are legătură cu tumora; mă abțin să dau amănunte în continuare). Nu se putea să scap de chin. Eu trebuie să simt tot timpul că trăiesc intens, nu? Durerea te ține în priză.

Ieri, eliberat de povara rezultatului de care pomeneam (eram oricum resemnat, în familia din partea tatălui, toți unchii, șapte, inclusiv tata, au murit de cancer, mă așteptam senin la ce e mai rău), am urcat pe munte, plecat la ora 11 de acasă cu Doina (și cu cățelușa ansamblului de locuințe unde stăm la marginea de sud a Brașovului; nu putem opri cățelușa să nu ne însoțească de câte ori ieșim la o plimbare), nehotărâți dacă să urcăm pe Masivul Piatra Mare spre Cabana Bunloc-Sava (la 1.000 de metri) pe la Dâmbul Morii, sau pe la Săcele. De regulă traversăm această parte a muntelui, urcăm printr-o parte și coborâm pe partea cealaltă, de data asta, fiind preumblare de încercare, am acceptat să coborâm pe unde urcăm – alegem să urcăm pe la Săcele, deși e urcușul mai greu… Traversăm șoseaua europeană și venim la marginea de sud a orașului Săcele, numai vile noi. De când n-am mai fost pe aici? Descoperim că s-au făcut trotuare noi, asfaltate, de-a lungul drumului spre Telescaunul Bunloc. La telescaun, o grămadă de parapantiști (veniți din București, dar și din Brașov), nedumeriți că nu merge telescaunul (care să-i urce cu echipamentele pe munte). Ne vedem de drumul nostru (de la un moment dat are și marcaj turistic), trecem pe lângă telescaun, admirăm mieii și iezii, unii se alăptează, alții sunt mari (dintr-un staul cu iarba încolțită; mă întreb câți vor supraviețui sacrificărilor de dinaintea Paștelui), intrăm pe traseu, sunt și floricele la vedere, mov, roșii, galbene, habar nu avem ce sunt.

Peste tot, movile cu pământ scos afară de cârtițe, cu sutele, Doina îmi tot repetă că ăsta e cel mai bun pământ pentru plante. Înmugurirea a întârziat aici, pădurea de conifere e golașă, abia unde apar brazii mici se îndesește. E o zi cu soare, dar e răcoare. Cu cât ne încălzim urcând, dăm jos de pe noi flaușatele, rămânem la mânecă scurtă. Am luat cu mine, în rucsac, și parizer abia început de un kil și un cuțitaș (care se rupe din mâner, îl voi lăsa la cabană), opriți să ne dezbrăcăm de flaușate, îi dau cățelușei să mănânce (merge cu limba scoasă și Doina crede că nu mai poate; s-a îngrășat după sterilizare, ai impresia că picioarele nu mai pot să-i susțină greutatea), n-am cum să-i dau apă (nu e nici un curs de apă în drum, n-am un vas la mine să-i torn din sticlele de jumătate de litru cu apă minerală luate cu noi). Doina îmbrățișează un fag falnic, să-i mai preia din energie. Pe un alt fag e scris, demult, cu cuțitul Ion+Ion, cu diferite simboluri. Nu ne-am pus problema că ne-am putea întâlni cu un urs. La un moment dat, Doina a cules un smoc de păr dintr-o tufă și m-a întrebat: ăsta e păr de urs sau de mistreț? Fiindcă avea fire albe, am decretat că e de porc mistreț (chiar, n-am văzut pământul săpat de râtul porcilor mistreți acum; altădată, platoul spre cabană e arat).

După o oră și jumătate de urcuș, ajungem pe un platou (aici e un refugiu), ne oprim să facem poze la fosta cabană Bunloc, numai fundația a mai rămas din ea (în urma unui incendiu; e aceeași nenorocită rețetă de desființare a cabanelor, li s-a dat foc în secret; spre vârful acestui munte sunt și ruinele cabanei Piatra Mare și nu departe de ele o cabană nouă, amărâtă, patronată de maghiari neprietenoși; probabil au fost dispute de proprietate a terenurilor), vedem crestele înzăpezite ale Carpaților de Curbură, ale munților Piatra Mare, Postăvarul-Tâmpa și între ele, la mare distanță, Piatra Craiului, dacă nu mă înșel. Ciudat, găsim aici scris cu pietre „IOAN”, mă bucur (prenumele meu e Ioan), o fi având vreo semnificație? Întâlnim la o mie de metri un măgar cu un clopot la gât și un cal, or fi ai cabanierului. Urcăm mai departe, de data asta pe platoul înconjurat de tufe de alun, bate un vânt rece, tăios, îmbrăcăm la loc flaușatele date jos în pădure, „e vântul zăpezilor de departe”. Ajungem la cabana Bunloc-Sava: nu ne vine să credem, poarta e închisă, nicăieri nu e nici o intrare, mă mir. Am venit aici și de patru ori pe an cu fructe de lux pentru cabanieră (avea 80 de ani când am cunoscut-o noi), era fericită să primească un asemenea dar de fiecare dată, plus ciocolată. După moartea cabanierei (cabana fiind proprietatea fiilor ei; unul din fii a murit însă), a ținut deschisă cabana o rudenie a cabanierei care avea un staul cu capre nu departe (vindea caș pe munte; acum laptele e supt de iezi). Mirat, am văzut că se face grătar în afara gardului cabanei.

Am dat la o parte niște scânduri și am intrat, recunoscându-l pe fiul cabanierei, i-am spus că vreau să cumpăr apă plată (i-am cerut și un vas în care să torn apă plată pentru cățelușa cu care am venit). Mi-a spus că s-a supărat pe turiști și de aceea a închis cabana, un deștept din București, „unul, Postelnicu”, care se lăuda că e de la Pro Tv și a scris de rău despre el pe blog, fiindcă nu i-a dat apă din bidoanele pe care proprietarul cabanei, Nicu Sava din Săcele, le căra de la izvor, de la mare distanță, din pădure (singurul loc unde e apă; trebuie să care apă și pentru animalele lui, inclusiv la câini), bucureșteanul refuzând să cumpere apă plată cu 3 lei sticla de jumătate de litru, că e prea scumpă! De necrezut, în oraș sticla asta se vinde cu 3,50 lei, cabanierul o vinde cu 3 lei, deși o cară cu ATV-ul în condiții dramatice (drumul forestier pe munte e plin de stânci și gropi, nu o dată a rămas în pană; când plouă, e noroi și când ninge, mai ales dacă e ger, e nenorocire să urce până la cabană, să facă o aprovizionare minimă), a scris că el face o afacere. Mare tâmpit!

Aici cazarea e la un preț simbolic (25 lei), cabanierul nu face bani din nimic. Și trebuie să-i schimbe cabanei acoperișul, ATV-ul s-a hârbuit, se oprește în pantă, Doamne ferește, de câte ori nu era să moară, răsturnându-se… Acum are de gând să închidă pe timpul săptămânii cabana, are serviciu și n-are cine să stea la dispoziția turiștilor, că de rudenia lui s-a lecuit (îi place să bea), a rămas doar pe post de paznic. Lasă că trebuie să adune gunoiul după toți nesimțiții. Totuși, lăsați măcar sâmbăta și duminica deschis, i-am spus, turiștii civilizați n-au nici o vină că un deștept de la București face pe nebunul, nici nu merită să fie băgat în seama… Nu știu dacă l-am mai împăcat. Am mâncat ciocolată, întârziind la gargară cu cabanierul (i-am dat o bere), apoi am postat pe contul meu Facebook, pe mobil, 16 poze (s-a încărcat abia când am coborât la Săcele, n-are semnal Vodafone cabana, internetul n-a funcționat), am împărțit parizerul din rucsac la cățelușul mițos al cabanei și la cățelușa noastră (care e extrem de delicată, nu e lacomă, îți ia felia tăiată din mână, cu mare grijă să nu te muște), le-am dat apă plată. Am stat până ne-a luat frigul, vântul rece (pe soare) ne făcea să dârdâim… Am coborât pe unde am venit, Doina cânta, aluneca pe frunze, trebuia să o așteptăm eu și cățelușa, răbdători, din loc în loc, „fiecare mergând cu viteza lui” (e o regulă a noastră pe munte, Doina rămâne mereu în urmă). Am revenit acasă după patru ore și jumătate, slavă cerului, cu bine.

*

Public mai jos continuarea la textul autobiografic apărut aici în 26 și 29 martie (scris când aveam să împlinesc 65 de ani). Ce a fost mai departe, din 2015 până azi, n-am nici un chef să scriu.

La final

Perioada de după Revoluție: schimbare spectaculoasă de destin la Revoluție (și schimbare neașteptată de domiciliu stabil, mă mut de la Focșani la București) din 22 decembrie 1989 ­– până azi.

Nu mi-am dorit niciodată să fiu șef, îmi cunosc lungul nasului. În mod incredibil, destinul m-a pus „președinte de județ” la Revoluție, în Vrancea, la Focșani și trei luni mai apoi, redactor-șef la un nou săptămânal al Uniunii Scriitorilor, Contrapunct, la București (fusesem ales în lipsă redactor-șef; pe când eram și director al unei noi publicații de cultură în Vrancea, fondată de mine în 15 ianuarie 1990, Revista V, și eram și președinte al Ligii Scriitorilor din Vrancea). Le-am abandonat pe toate după trei luni, în Vrancea, sau după maximum un an, la București… Nu-mi plac funcțiile înalte, nu suport să fiu la putere, să dau ordin, să depind de sistemul corupt în toate planurile (politic, economic, social, cultural). Prefer de când mă știu să stau în banca mea, liber, fără obligații. Aș fi putut să mă perpetuez în „structurile statului” până azi, dacă rămâneam în fruntea județului (eram și membru în Parlamentul Provizoriu și eram chemat la ședințele Guvernului) și candidam pe listele FSN, unde eram pus pe primul loc, la primele alegeri libere, pe 20 mai 1990. Am preferat, atunci când FSN s-a transformat în partid, să plec, în martie 1990, la Uniunea Scriitorilor. N-am acceptat să primesc nici măcar certificatul de revoluționar (transformat într-un act politic), cu toate avantajele lui materiale.

De la revista Contrapunct am demisionat în ianuarie 1991 (nu mi s-a aprobat însă demisia), în luna mai 1991 am fost transferat la revista Viața Românească, redactor principal, unde sunt și azi (culmea, am fost numit și redactor-șef adjunct ani la rând la această revistă de tradiție, tot peste voința mea, pe când revista aparținea financiar, salvată de la faliment de Redacția Publicațiilor pentru Străinătate, un departament guvernamental; până ce am fost demis din funcție, abuziv, de Nicolae Manolescu în 2005 fiindcă l-am publicat pe Paul Goma cu pagini incomode de jurnal; am rămas însă în redacție, „muritor de rând”, din 2011 cu salariu minim pe economie; probabil că destinul s-a răzbunat pe mine înainte de a mă pensiona, taman la bătrânețe, când îmi imaginam că mă voi liniști sufletește și voi avea din ce să trăiesc; de reținut, prin Viața Românească, neadministrată de Uniunea Scriitorilor, un an am fost angajatul Ministerului de Externe, „referent relații”).

Din martie 1990 (la 40 de ani) am lucrat în redacții ale Uniunii Scriitorilor, am cunoscut îndeaproape viața literară. La Contrapunct am descoperit, între colegi de generație, ce înseamnă să ai un caracter public discutabil (și să fii un dușman ascuns). Las la o parte faptul că nu m-am adaptat la spiritul de gașcă, gregar, specific majorității scriitorilor (n-o spun cu tentă peiorativă). Mă simt bine în lumea scriitorilor, dar numai dacă stau deoparte, dacă nu mă alătur nimănui – să fiu sigur că nu dezamăgesc și că nu voi fi dezamăgit de cei pe care-i cunosc îndeaproape. Am rămas un singuratic (în anul 2000 m-am desprins de altă comunitate de scriitori, Grupul de la Durău, după ce am fondat Caietele de la Durău, din aceleași motive de incompatibilitate, descoperită în timp). Mi-am scris cărțile și mi-am văzut de drum, până azi (începutul anului 2015) am publicat 14 volume de versuri (și două antologii), cinci romane, o carte de teatru și trei cărți de jurnal-memorialistică-eseuri-publicistică. Am primit premiile care contează (ale Uniunii Scriitorilor, ale ASPRO; al Academiei), slavă cerului. Poate fi consultată fișa-mi biobibliografică, în dreptul cărților mele fiind puse în paranteză premiile primite (fișa asta e pe blog, aici, pe bară, la butonul de sus, intitulat „Biobibliografie”).

În așteptarea Doinei, rămasă în urmă la coborâre

S-a adunat în timp o carte de cronici la adresa cărților mele (îndeosebi cronici favorabile, de top). Puteau foarte bine să lipsească, o dată ce n-am un critic literar care să mă susțină până în pânzele albe și nici o editură care să-mi cumpere drepturile de autor (un asemenea critic și o asemenea editură pot suplini lipsa unui agent literar în România). Nu sunt un scriitor de succes. Asupra mea planează, perfid, în continuare îndoielile dacă sunt atât de mare cum cred unii. În general sunt trecut între „mai mulții” lideri ai generației optzeciste – sunt supraevaluat? Sunt considerat în primul rând poet. Nu mai pun la socoteală că degeaba am explodat în publicistică și eseistică după Revoluție (am avut și am rubrici-peste-rubrici în ziare și reviste literare; unele publicații la care am colaborat zilnic, săptămânal sau lunar au dispărut în timp), n-am reușit „să rup gura” cititorilor. Am publicat 14 ani, de exemplu, chiar și zilnic, articole în ziarul lui Ion Rațiu, Cotidianul (un ziar experimental, de tip occidental), s-a uitat ­– ba chiar am fost înlăturat dintre colaboratorii angajați atunci când ziarul a fost vândut lui Vântu-Cațavencii-Băsescu (e adevărat, s-a ales praful de el mai apoi, n-am ce să regret; așa cum s-a ales praful și de revista Contrapunct, nu mai departe,după ce am plecat din redacție). Numele meu nu lipsește din dicționare, enciclopedii, manuale pentru liceu și cursuri universitare, sau din istoriile literare „reprezentative” (nici din aceea a lui N. Manolescu, cel care mereu mă amendează), stau alături de vrâncenii Duiliu Zamfirescu și Emil Botta, dar nu simt că sunt simpatizat. N-am nici un fel de cotă la pariurile literare sau jurnalistice (norocul meu că nu există asemenea pariuri), nu știu dacă e bine sau rău.

Mă mir că supraviețuiesc, încă, la vârful unor ierarhii literare. În anii 2000, în așteptarea apocalipsei, la 50 de ani, am reintrat în ciclul obsesiei pentru sinucidere (obsesie care a durat șapte ani; mă mir că n-am intrat în spitalul de nebuni; cu atât mai mult cu cât, din 1997 s-a deschis imediat sub apartamentul în care locuiam la București, într-un bloc pe Str. Bibescu Vodă nr. 1, o cârciumă cu muzică non-stop și mirosuri infecte de la bucătărie; cârciuma ilegală e și azi acolo, din cauza ei m-am mutat în 2014)… Acum, la 65 de ani nu mai aștept nimic, vă dați seama. În 2015, de 15 ianuarie, m-am învățat minte și cu Premiul Național „Mihai Eminescu” (pe care credeam că merită să-l ai în biobibliografie; nu merită, e controversat) – eu n-am prieteni în juriu. Nu mă interesează „ieșirea în străinătate” (câtă vreme în propria-mi țară sunt un necunoscut pentru marele public), mi s-a tradus poezie în toate limbile de circulație, și ce dacă? Am de gând să mă retrag din lumea literară, să mă izolez total. Mi-a mai rămas să fac o cerere primarilor din București (primind Ordinul Meritul Cultural în gradul de Ofiţer, categoria A „Literatură”, acordat de Preşedintele României în 2004, la propunerea Uniunii Scriitorilor şi a ministrului Culturii) și din Adjud (unde sunt Cetățean de Onoare din 2001), să-mi dea și mie un loc de veci (inclus în aceste distincții), nu știu de ce o tot amân. În rest, Dumnezeu cu mila, dacă mă vor mai ține „baierele”, mintea, sufletul și inima – voi mai citi și voi mai scrie…

(25 februarie 2015) Argeș

(Poze făcute sâmbătă, 6 aprilie 2019 pe munte)


Like it? Share with your friends!

0
6 comments, 55 shares

6 Comments

Lasă un răspuns la Aurel Pantea Anulează răspunsul

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Să ne trăiți sanatos! Mare bucurie. Nu știu pentru ce luați antiinflamatoare; în prezent si eu fac asta pentru zona cervicală a coloanei, concomitent cu proceduri de fizioterapie; semne bune, poate vă ajută și pe dumneavoastră. Oricum, vă doresc însănătoșire grabnică!

  2. Ce să zic?! Citesc, mă opresc, revin, încă n-am ajuns la cap. Domnule, eşti sclav al cuvântului, dar şi dumneata, recunoaşte, le înrobeşti pe ele.
    Spui, şi cred că asta gîndeşti – “Acum, la 65 de ani nu mai aștept nimic” – dar nu-mi cade bine ce spui. Eu ce să mai zic la 78 de ani? Cu toate că gândul îmi stă tot la aşa ceva. Uite, mă opresc, mă mai gândesc, mai citesc vorbele dumitate şi revin, dacă nu te plictisec.

    1. 78 de ani? Mulți înainte! Cu sănătate și bunăstare, domnule Ioan Groșescu… Când scriam textul de față, aveam 65 de ani, între timp am 69 de ani. Vă dați seama că n-am nici o șansă să ajung la vârsta dumneavoastră grozavă, eu nu știu să mă bucur de viață, așa că nu-mi doresc să o lungesc… Mulțumesc pentru semnul dat.