Știați că sunt două partide ale poporului înregistrate la Tribunal, care vor să le dea românilor 20.000 de euro? Aurel și Adrian, împreună

6 min


Vineri, 9 martie 2012. Ai impresia că s-a schimbat percepția publică, de când s-a anunțat că vor fi… întregite salariile (teribilă mai e limba română; auziți, vor fi „întregite” salariile; un român căzut acum din lună n-ar înțelege decât dacă i s-ar explica, cu bunăvoință, că „statul” va încerca să dea înapoi cele 25 la sută luate bugetarilor din salarii, din iulie 2010, la ordinul lui Băsescu; nu sunt bani la buget în 2012 pentru asta dar nu contează, mai important e că vin alegerile și trebuie câștigate de partidele aflate în actuala coaliție guvernamentală PDL-UDMR-UNPR), de la 1 iunie fix – gândirea negativă s-a mai atenuat în populație? De ce, fiindcă vine și primăvara de săptămâna viitoare? Era cazul să ia măsuri PDL, fiindcă în sondaje e deja depășit de partidul OTV, pe numele său prescurtat PPDD, lumea chiar crede că amărâtul ăsta de Dan Diaconescu „care cică ține cu săracii” (e adevărat, DD e un amărât de milionar în euro, nu merge decât în Rolls Royce). Bancul cu cei 20.000 de euro acordați tuturor proștilor din România văd că prinde… Culmea e că electoratul habar nu are că sunt două partide cu aceeași denumire, Partidul Poporului și că amândouă bat câmpii pe aceeași strategie de atragere a electoratului, cu cei 20.000 de euro. Atenție, există două partide „ale poporului” înscrise la Tribunal: unul condus de Constantin Cojocaru (cel ce a inventat cei 20.000 de euro) și altul condus de Dan Diaconescu. Auziți ce declară azi Constantin Cojocaru: „Există un singur Partid al Poporului, cel pe care l-am înfiinţat eu, după ce peste un milion de români au semnat pentru Legea Cojocaru şi, ulterior, au sprijinit înfiinţarea unui partid care să impună această lege. Puteţi verifica în Registrul partidelor politice de la Tribunalul Bucureşti, Partidul Poporului îl are ca preşedinte pe Constantin Cojocaru. Într-adevăr, mai există încă o formaţiune, un partid-căpuşă, cunoscut drept Partidul Poporului Dan Diaconescu, care, invocând mincinos Legea Cojocaru, încearcă să câştige, în mod fraudulos, simpatia publică. Dar acest partid nu este al poporului, ci al familiei Diaconescu. Aşadar, există două partide: Partidul Poporului şi Partidul familiei Diaconescu”. Nu mă mai miră nimic, protestatarii din Piața Universității purtau și pancarte cu „Legea Cojocaru” (apropo, azi au ajuns în a 56-a zi de protestat degeaba în stradă). Curios, electoratul român încă mai crede că providențialul Constantin Cojocaru e ideologul… PPDD: „Este o percepţie greşită, între­ţi­nută deliberat de televiziunea domnului Diaconescu pentru a-i menţine captivi pe românii care cred în soluţia socială şi economică reprezentată de proiectul meu de a oferi 20.000 de euro fiecărui cetăţean major al României”. Nu se știe de ce există un partid… paralel „al Poporului” – să crească diversiunea? Fiind de așteptat ca un asemenea gen de partid populist să ia voturi și de la PDL și de la USL. Ce naiba e povestea asta cu cei 20.000 de euro? Răspunde „doctorul în economie” Constantin Cojocaru: „Sunt foarte mulţi oameni inteligenţi care, pentru că nu s-au informat corect, cred că această propunere este o gogoriţă, o utopie, un basm. Dar nu-i deloc aşa. Foarte pe scurt: fiecare cetăţean major va primi 20.000 de euro pentru a începe o afacere. Banii se vor acorda pe bază de proiecte. Statul va avea obligaţia să acorde asistenţă gratuită pentru realizarea planurilor de afaceri. Sumele necesare vor fi obţinute prin introducerea impozitului progresiv pe avere”. Mai exact, începând cu… ianuarie 2013: „Toți românii cu vârsta de peste 18 ani, din toate localităţile României, care vor să înceapă o afacere, pot beneficia de aceşti bani pentru a-şi schimba destinul lor, al copiilor lor, al comunei sau oraşului lor. Spre exemplu, într-un sat în care 500 de cetăţeni primesc câte 20.000 euro, ar putea intra 10 milioane de euro. 10 milioane de euro asigură saltul de la şomaj, noroi şi wc în curte la un loc de muncă, apă curentă, gaz şi canalizare. Acesta este soluţia Cojocaru pentru fiecare localitate din România. Aşadar, cred că avem cel mai bun proiect politic”. Să nu-ți faci cruce? Soluția Cojocaru, cum e cunoscută, e ignorată de „practicieni”, fiind bună doar în teorie, cu ea poți să-ți bați joc de speranțele „poporului”. Chiar dacă ea jignește bunul simț. Mai ieri am mai auzit un alt deștept, pe Mircea Geoană, care tot promitea… 25.000 de euro fiecărui român întors în țară (român plecat în Occident să fie sclav, neavând un loc de muncă onorabil în țară), să deschidă o afacere. Probabil că va reitera asta și cu noua lui formațiune politică anunțată. Nerușinarea nu costă bani, așa că în acest an electoral vom auzi și alte promisiuni aberante, cu siguranță (e adevărat, nu vor merge până acolo încât să vândă stele de pe cer, cum am auzit că a cumpărat unul din regii țiganilor, „Cioabă” pentru soția lui, de pe Internet), ce contează.

***

Am așteptat comunicatul oficial al USR legat de Consiliul de miercuri, 7 martie, n-a apărut nimic, voiam să fac observații pe marginea lui – mai aștept. Închei acum ce nu am terminat ieri aici, la relatarea lansării celor două volume masive („Carnete maro”) cu jurnal 1982-1990 semnat de poetul nemțean Aurel Dumitrașcu, dispărut în urmă cu 22 de ani. Îl citeam prezentat pe Agentiadecarte.ro: Aurel Dumitraşcu debutează cu un grupaj de poeme în „Tomis” (1976) şi editorial cu Furtunile memoriei (1984), volum care e distins cu Premiul „Mihai Eminescu” al Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi… Furtunile memoriei dezvăluie coordonatele tematice şi stilistice care vor fi regăsite, cu nesemnificative modificări de nuanţă şi tonalitate, în volumele următoare, Biblioteca din Nord (1986), Mesagerul (1992) şi Fiara melancolică (1999). Jurnalul din Carnete maro (I-II) este un document emoţionant, prin felul în care omul trăieşte în „realitatea” unei vieţi mediocre, dăruindu-se neîncetat, în­zestrând-o cu acel nimb de frumuseţe numit poezie. Dumitraşcu îşi scrie jurnalul la persoana a doua; linia de dialog, care precedă fiecare dintre paragrafele acestui jurnal, cum se întâmplă şi în multe dintre poemele sale, indică acelaşi ambiguu dialogism: eu se adresează celuilalt eu, pe care îl numeşte „tu”… Cărțoaiele intitulate „Carnete maro (I-II)” au fost îngrijite de Adrian Alui Gheorghe, care a declarat în Rotonda MNLR, la București: Totul trebuie pus sub auspiciile lui Aurel Dumitrașcu. E o povară să duci în spinare postumitatea cuiva, fiindcă tot ce a lăsat scris, a lăsat scris pentru totdeauna. Am primit de la familia lui Aurel, după ce a murit, saci cu ce a scris el, nu știam ce să fac, i-am mutat acasă dintr-o cameră în alta. Până am luat seama că le salvez numai dacă le public… Sigur, calitatea poeziei lui Aurel Dumitrașcu mi-a susținut demersul, am crezut în poezia lui, am plecat de la valoarea poetului. În privința jurnalului… Mama lui Aurel Dumitrașcu a împărțit „carnetele maro” la întâmplare la înmormântare, să aibă fiecare o amintire de la Aurel, am găsit carnetele de jurnal și în străinătate (la persoane plecate din România). Până la urmă acest jurnal s-a configurat ca o istorie a epocii. Am fost martor al scrierii lui (se poate vedea asta și în corespondența mea cu Aurel, publicată în volumul-cărămidă „Frig”), m-am implicat în scrierea lui, recunosc dialogurile, chiar dacă apar distorsionate. Are pagini moralizatoare, fiindcă-i iubea pe cei pe care-i amenda. Aurel s-a raportat la prietenie și iubire. Noi, eu și el, eram temperamente opuse, el trata totul serios. Mai sunt pagini de poezie nepublicate ale lui Aurel, dar opera lui poetică e încheiată, ce mai am n-are valoare. Mai e jurnal al lui Aurel din anii 1973-1982. Le voi lăsa la fondul „Aurel Dumitrașcu” la Biblioteca din Piatra Neamț „Kirileanu”. Sunt scrisori primite de Aurel de la Steinhardt sau Blandiana și Paler – de la zeci de scriitori, poate vor fi publicate chiar de acești scriitori aflați în viață. La Piatra Neamț am reușit să dau numele unei străzi „Aurel Dumitrașcu”, prin decizie a primăriei, am fost foarte dezamăgit când am văzut că era o stradă mărginașă, cu trei case dărăpănate pe ea – au trecut anii și acum această străduță a devenit stradă principală, pe care s-au construit blocuri ANL (stradă plină de probleme sociale, acum e pomenită tot mai des). A rămas să dăm numele lui Aurel Dumitrașcu și școlii din Borca, unde a învățat și a fost profesor, până acum am tot fost refuzați…

PS. Public și azi fotografii primite de la Adrian Alui Gheorghe, realizate pe 6 martie 2012 la București. În fotografia de grup: LIS, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Cassian Maria Spiridon, artistul plastic Ion Barbu (și o scenografă), Vasile Tudor.


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

6 Comments

Dă-i un răspuns lui Dorel GenaruAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Draga Liviu, multumesc pentru relatarea de la MLR. Manifestarea de acolo a fost completata de pagina din Romania literara, semnata de Razvan Voncu (cu va urma…!), referitoare la acelasi jurnal. Ai sa vezi ca Aurel va da semnul, de acum, sa vina primavara mai repede …!

  2. Felicitări sincere inconfundabilului intelectual Adrian Alui Gheorghe pentru tot ceea ce face pentru posteritatea poetului Aurel Dumitraşcu. Ştiu bine ce înseamnă o asemenea „povară”. Tot vorbim despre elite la modul pas-parol. Pentru mine Adrian Alui Gheorghe e mult mai interesant decât de-alde Liiceanu. Toată admiraţia pentru opera sa şi pentru creştinismul pe care-l respiră zi de zi. Nu vreau să-l flatez, nu am motive. L-am văzut „în carne şi oase” o singură dată, acum vreo 7-8 ani, la Focşani. Am schimbat câteva cuvinte. Mi-a făcut o impresie tonică. I-am simţit cumsăcădenia din vorbe. Ca să nu mai spun că, cu nişte ani înainte de întâlnirea respectivă, Adrian Alui Gheorghe îmi comentase o cărţulie în „Convorbiri literare”, încadrându-mă la categoria „minus”, cu menţiunea că nu prea ar fi aşa…Ce să mai zic, îi doresc acestui scriitor tot binele din lume. Sunt o fire destul de hâtră, mârâi cuvinte, sunt pretenţios din motive precise, am dat o avere pe cuvinte, am nişte drepturi. Inclusiv acela de a face o listă personală cu primii şi singurii o sută de scriitori români. Nu numai Breban se poate părelnici. Liviu, te felicit şi pe tine pentru fantastica ta anvergură în cadrul breaslei. Am senzaţia că eşti unul dintre cei mai iubiţi scriitori contemporani, nu numai din cauza operei. Am zis!

  3. Domnul Marin Ifrim deschide calea unor mai atente analize a clasificarilor actuale ( de tot felul) in care niste gasti solid constituite inabusa din fasa orice alte incercari de a reconsidera din punct de vedere valoric atat pe cei intrati si zavorati inauntrul Olimpului literar, cat mai ales pe cei aflati ante portas carora li se pretind de catre primii, inzecite merite decat cele care au stat la baza aburcarii lor !
    Si asta cand nu li se tranteste usa in nas, aproape fara nici o explicatie :mrgreen:

  4. Domnule Radu Humor, nu am veleităţi diplomatice. Sunt o fire simplificată prin voia mea. Sunt idiot de modest. Ca atare, când vin dinspre dumneavoastră astfel de cuvinte, mă simt tratamentat. Am şi eu nevoie de înţelegere. Vă mulţumesc. Nu sunt singur, ca să zic aşa. Să vă binecuvânteze Dumnezeu! Eu nu pot decât să vă consider un intelectual „de ecuator”, un scriitor cu simţul măsurii, cu ocaua lui Cuza între cele două mâini din dotare articulate de tatăl nostru contestat pe bune sau nu: Darwin. Vă pup pe suflet.

  5. Salutari domnului Marin Ifrim, cu gratitudine lui LIS pentru ocazia pe care ne-o ofera. Multumesc pentru aprecieri, va astept cu o colaborare consistenta la revista Conta. Si o precizare: altcineva, un coleg de-al nostru, avea rubrica plus/ minus din Convorbiri literare …! Eu am tinut mai multi ani rubrica „starea poeziei” in care mai mult teoretizam decit „criticam” …!