Sufletul tânjește… Poezia, parte a frumuseții sufletului. „La ce bun poezia” sau „La ce bun poeții?”

Sâmbătă, 4 mai 2019. Sufletul tânjește… Din când în când scriu versuri și mă mai eliberez de o presiune spirituală irepresibilă (scriind, mă iluzionez că nu trăiesc degeaba, o tot repet; din păcate, de când am anunțat că mă retrag din lumea literară și nu mai public nici o carte, nu mai știu ce să fac mai departe cu mine, scrisul de sertar nu mai are decât valoare sentimentală). Dar și un pelerinaj la o mănăstire îmi face bine „în profunzime” (conștient că rugăciunea de acasă n-are greutatea rugăciunii rostite în tăcere la biserică; mai ales la o mănăstire, unde Cuvântul Domnului are acoperire în aur; lasă că limba română a fost protejată nobil de biserică, în primul rând). Nu uit că primul nostru poet național cu adevărat original a fost mitropolit al Moldovei (până în 1686; a fost trecut de Biserica Ortodoxă Română în rândul sfinților din 2005), Dosoftei – acesta era numele lui de călugăr (numele real era Dumitru Barilă) și că poezia în limba română a avut / are legături tainice cu sursa subterană (sau supraterană) creștină. Mă îmbogățesc duhovnicește de la sine de câte ori scriu / mă închin…

*

Cu ani în urmă (computerul a datat textul de mai jos 23 septembrie 2014) am scris despre ce credeam eu că e poezia – dacă îl veți citi (nu pe sărite), neapărat trebuie să ajungeți și la P.S.-ul lui:

Poezia — parte a frumuseții sufletului

Eu cred în continuare că poezia (creația literară, în sine) e inclusă în gena tuturor — ea trebuie doar activată, în bine sau în rău. Fie că e poezie scrisă sau receptată (citită). Nu întâmplător cei ce o scriu spun că poezia vine de la sine, de parcă ar fi dictată din senin sau că mâna scrie singură. La fel, pentru a fi receptată, trebuie trezite resursele de sensibilitate din fiecare, specifice. Inconștientul (coborât în inimă) și intuiția, în principal, sunt purtătoare de poezie și o fac să se manifesteze, nu o dată incoerent, depinde de limpezimea mesajului primit de niciunde. Poezia e, totodată, o parte a frumuseții sufletului, frumusețe decantată și scoasă în evidență de talent și simț critic natural, estetic.

Din păcate, puțini creatori literari sunt dispuși să scrie și să intre în competiție cu ceilalți care scriu ca ei, în limba nativă comună (selecția naturală funcționând și aici, firește) — ei continuă să se creadă fenomene irepetabile, în particular. Deși lor li se pare normal să tragă sfori, să facă parte dintr-o gașcă, să-și fure singuri căciula, să primească un loc de frunte nemeritat pe baricadele oportuniste ridicate în viața literară. Singuraticii fiind întotdeauna dezavantajați, dar dacă sunt buni și au noroc, li se face dreptate, la limită, ca excepții (li se mai aruncă un os de la masa bogaților) — sunt premiați, lăudați în cronici literare oneste, incluși în dicționare, antologii, ierarhii generaliste și clasamente de o zi, eventual sunt traduși, fără să fie cu adevărat luați în serios. Cei ce sunt încăpățânați, de caracter, se impun singuri împotriva tuturor opreliștilor subiective ridicate de cei ce acționează în haită, „colegi”.

Cu poeții e o situație aparte, nu tocmai fericită. Poezia a intrat cu totul în dizgrația marelui-micului public. Dacă până la Revoluție cartea originală de poezie (dintotdeauna nevandabilă) intra în bibliotecile publice importante, în București și în toate județele, și stătea pe rafturile librăriilor alături de cartea de succes, la dispoziția curioșilor, azi cartea originală de poezie nu mai e achiziționată decât întâmplător (bibliotecile n-au bani și nu mai au cititori de poezie, librăriile le refuză fiindcă n-au nici o căutare și sunt greu de reinventariat; ele le primesc pe gratis direct de la autorii care fac o lansare, sau sunt trimise prin poștă de aceiași autori, pe banii lor, autori ce se iluzionează că ar mai putea avea cititori întâmplători). Sigur, sunt și biblioteci județene care promovează poeți locali (sau, mai nou, centre culturale care organizează întâlniri literare, festivaluri cu nume de poeți dispăruți; de regulă, manifestări literare organizează revistele literare din județe; la aceste întruniri se împart cărți gratuit, au loc lansări la care autorii dau autograf).

Ai senzația că e o atmosferă de sfârșit de lume a poeților (privind spre literaturile occidentale, unde poezia e marginalizată, dacă nu trecută pe linie moartă), dar ești asigurat că nici pe vremea lui Eminescu nu era mai bine și că mai ales de la începutul acestui secol se tot anunță sfârșitul poeziei; și acest sfârșit n-a avut loc și n-are cum să aibă loc, odată ce se creează, se scrie natural poezie în limba română, în continuare, generațiile de poeți succedându-se fără întrerupere în România. La ce bun poezia sau La ce bun poeții? Avem o sumedenie de reviste literare, de calitate sau diletante, care publică poezie, dar revistele acestea n-au tiraj și nu le găsești la vânzare (mai exact nu se cumpără), de regulă. Faptul că poți citi majoritatea revistelor literare pe internet (din orice colț al planetei) nu înseamnă că a crescut popularitatea poeziei publicate, aș spune că din contră, poezia publicată (de toată mâna) dezarmează și cititorul avizat. Avem, totodată, mii de edituri și sute de poeți dispuși să-și plătească volumele, să apară pe o piață care nu le valorifică.

Lasă că sunt zeci de site-uri și bloguri de poezie (de regulă, ale poeților). Apoi, numai Filiala Poezie din București are între 800 și 1.000 de membri în viață, câți dintre ei rezistă la testul actualității (să fie prezent în topurile anuale, fie și cu o recenzie amărâtă într-o revistă de care n-a auzit nimeni), nu al posterității? O sută? Cincizeci? Mai bine să nu răspund la întrebare. În condițiile în care poeți cărora toată viața li s-a spus că sunt mari, după moarte dispar cu totul din memoria literaturii române (mai ales după Revoluție sunt efectiv șterși din scriptele criticilor). Se clamează că avem inflație de poeți și de cărți de poezie? Iar eu mă mir: ce e rău în asta? Cui strică puțină poezie? Chiar — eu citesc și zilnic poezie, pe internet sau din reviste și cărți (am o bibliotecă personală extraordinară de poezie; o îmbogățesc mereu cu cărțile primite cu autograf). Vorbesc serios, citesc și zilnic, și nu numai că nu-mi face nici un rău, dar mă simt mai împlinit citind versuri (îmi place să văd ce se mai scrie, să descopăr valori noi și să mă mir că poeții de seamă, în viață, se neglijează, publicând versuri slabe; vă dați seama, sunt și un critic al lor; e un site, de exemplu, care publică și zilnic poezie, Rețeaua literară se numește, îmi trimite zeci de poeme și autori noi pe e-mail, aș putea oricând să le cer să nu-mi mai trimită, fiindcă-mi blochează traficul mesajelor, dar n-o fac, nu mă deranjează să citesc și poezie proastă; la fel, primesc o grămadă de reviste de nișă, în format pdf, care nici nu știu dacă apar și pe hârtie, le citesc și pe ele cu interes, chiar dacă unele sunt ocupate de semnături din cealaltă parte a literaturii române, cea frustrată că nu e acceptată de lumea literară „profesionalizată”, a membrilor USR).

Poate peste încă o generație se va schimba situația și poezia va intra în reflux, după modelul literaturilor occidentale. Azi, slavă cerului, poezia are încă statut de regină a literelor românești, susținută de valori, ea primește premiile importante ale literaturii (cele mai râvnite, Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu de la Botoșani și Premiul de Poezie al USR, nu contează că sunt viciate uneori de jurii de rea-credință) și are parte de manifestări la care au loc recitaluri de neuitat în lectura poeților, în întreaga țară (inclusiv în parcuri, cu difuzoare deschise publicului larg), ea ocupă locul de frunte într-o revistă literară de calitate și, mai ales, în manualele de literatură (fiind și subiect la bacalaureat; dacă ar dispărea poezia din manuale, mă tem că poezia noastră ar dispărea cu totul din conștiința românilor, conștiință formată în timpul școlii) sau în cursurile studențești. Facultățile de Litere au devenit focare elitiste de promovare a poeziei. Încă mai sunt cenacluri și cercuri de „scriere creativă” (creative writing), la modă din anii 2000, sunt concursuri de debut în manuscris sau de debut editorial în poezie, sunt reviste literare și edituri generoase, dispuse să publice poezie fără nici o altă restricție decât să fie cât de cât originale. Limba română, o tot repet, e performantă prin poezie, o știu toți creatorii noștri (e chiar subînțeleasă această observație a mea). Limba română are toate proprietățile să facă poezia să vibreze la frecvențe înalte, să echilibreze autorul și auditoriul; limba română are toate proprietățile să-i dea poeziei profunzime, să provoace emoție aleasă. Într-un fel sau altul, poezia are în primul rând legătură intuitivă directă cu Dumnezeu; poezia are acces la Cuvântul-cu-înțelesuri-subtile, inspirat, care creează și re-creează, și care este cel mai adesea deschizător de noi orizonturi spirituale. Nu spune la Psaltire: „În Dumnezeu voi lăuda graiul, în Dumnezeu voi lăuda cuvântul”? Cuvântul, pus să creeze și să re-creeze, trebuie gândit și rostit sau scris, nu ținut la secret. Altfel, auziți un proverb japonez: Cuvintele pe care nu le rostim sau nu le scriem sunt florile tăcerii!

PS. Gând la gând. După ce am terminat de scris aceste rânduri, am primit un e-mail de la un membru titular al Academiei Oamenilor de Știință din România (consătean al meu născut la Adjudu Vechi), ieșeanul Gh. Mustață, un răspuns la întrebarea La ce bun poezia. În e-mail era citată Maica Benedicta (fostă academician Zoe Dumitrescu Bușulenga, eseist și critic), călugărită la Mănăstirea Văratic (și înmormântată în cimitirul Mănăstirii Putna): Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusețe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ține, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusețe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului… Bonus. Maica Benedicta, scriitoare, mărturisește, la final: Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit și legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu… Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbușirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antihristul…  

(Revista Argeș)

În ajunul Nașterii Domnului și în prima zi de Paști m-am închinat cu Doina Popa și în acest an la Mănăstirea Lepșa și la mănăstirile de peste Siret, Sihastru și Buciumeni (toate trei din secolul XVIII), venit la mormintele alor noștri, la Focșani și Adjud să le aprindem o candelă (lumină nouă). Am postat pe Facebook (pe contul meu și pe contul Doinei Popa) fotografii cu familiile noastre.

Liviu Ioan Stoiciu

Fotografia din titlu: locul unde se varsă Trotușul în Siret.