Trag de mine la masa de scris și citit să uit pe ce lume sunt

Luni, 30 martie 2026. Urâte vremuri trăim. În România austeritatea a atins cote nedemne, praful se alege de nivelul de trai al muritorului de rând. Premierul Ilie Bolojan e un robot dereglat, omoară majoritatea cetățenilor care trăiesc de azi pe mâine și protejează minoritatea plină de bani (de la politicieni și „intelectuali liberali ai lui Băsescu” care-l susțin, până la afaceriști fără scrupule, mari „progresiști” cocoloșiți de Palatul Cotroceni).

Pe plan internațional, nu ne ajungea războiul terorist din Ucraina, a trebuit să apară luna asta și războiul din Iran – cam tot pe fundalul unei „operațiuni speciale” de tip rusesc (sunt atacate ținte militare și infrastructură critică). Președintele SUA și premierul Israelului au consumat atâta muniție să distrugă Iranul, cât n-a fost consumată în cele două războaie mondiale (conform declarației dușmanilor lui Trump), atâtea zeci de miliarde s-au tocat și încă se mai toacă nebunește, săptămânal.

Deși nu se compară în dreptul internațional – războiul din Iran n-are echivalent în nimic, e de agresiune militară condamnabilă care afectează întreaga lume (cel din Ucraina are loc în fostele granițe ale URSS, nu afectează nici măcar țările vecine Ucrainei decât la nivel rusofob). Faptul că întreaga conducere a regimului „terorist” din Iran a fost asasinată nu a speriat pe nimeni prin sălbăticie (nu doar în războaiele biblice se mai opera așa în război, din start).

Acum nu  putem spune că SUA și Israel sunt conduse de regimuri „teroriste”? Ambele războaie duse în numele securității lumii au pus Occidentul euro-atlantic într-o situație fără viitor, totul acum e legat de instabilitate și epuizare a resurselor. Trump anunța azi că vrea petrolul iranian cu orice preț…

+

Mă influențează negativ austeritatea dusă la extrem în România și cele două războaie, din Ucraina și Iran.

Nu mai am parte de zile senine, trăiesc abătut, nu reușesc să mă desprind de actuala conjunctură, îmi reproșez că mai sunt pe aici să fiu martor la ce e mai rău… A trecut și luna martie – ce-am mai făcut? Marți, 3.03 am mers cu mașina la București, la redacția Viața Românească (unde e sediul Uniunii Scriitorilor, în Calea Victoriei 133) și am golit biroul meu din camera de la parter în care rămâne colecția din 1906 a revistei (birou de care nu am nevoie, o dată ce lucrez de la distanță, online, din vremea „pandemiei”), am adus acasă exemplare din cărți ale mele uitate și, selectiv, în grabă, reviste literare în care sunt pomenit – cine se va muta aici?

Probabil cineva din conducerea Uniunii (din camerele de la etaj, care vor rămâne fără lumină naturală, partea de sud a clădirii anexe a Casei Vernescu fiind acoperită de o clădire nouă de locuințe de lux, lipită de perete, în construcție). Altfel, am continuat colaborarea lunară la revistele Viața Românească și Expres cultural și am răspuns la invitația de a colabora la reviste literare (cu apariție pe hârtie sau numai online) cu jurnal din anul Revoluției (la revista condusă de Gabriela Botici, Contrast literar, care apare la București) și la anchete (România literară și revista Vitraliu) și cu poeme inedite (la revistele Caligraf din Alexandria și la reviste de care eu acum aud, Bilete de papagal și Oaza de Cultură online) – reușesc să mă echilibrez psihic și moral scriind și citind, îmi mai distrag atenția de la atâtea vești nefericite venite din afară, scăpate de sub control…

Am corectat o carte în manuscris (a unei prietene poete). Am scris un eseu „subiectiv” despre memorialistică (obligat să mă documentez). M-am ocupat de grădinărit (greblat frunze și tăiat crengi la arbuști, ajutat de Doina) din spatele casei, le-am dat mâncare zilnic (și de două-trei ori pe zi) la căprioare și căpriori, pițigoi și mierle – mere, sfecle roșii, banane, morcovi, tăiate mărunt, pâine, biscuiți, semințe de floarea soarelui, hrană uscată pentru pisici, miez de nucă și alune.

Dinspre „Cartea de dinainte”, distinsa doamnă Gabriela Botici s-a ocupat de expedierea ei – în majoritate, prin poșta rapidă. Au venit și retururi. A apărut și a doua cronică la această carte (după aceea semnată de Adrian Lesenciuc în revista Tribuna de la Cluj; revista nu apare online, să pot să reproduc aici linkul ei), semnată de criticul Iulian Cătălui (îi mulțumesc și pe această cale), în revista online Literatura de azi (condusă de Daniel Cristea-Enache):  https://www.literaturadeazi.ro/rubrici/recenzii/despre-literatura-si-moarte-65585?fbclid=IwY2xjawQ3c-xleHRuA2FlbQIxMQBzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEeI1CLbCvN9L6qjUohgEfgE2ghHqSUce6bMyJgAmvjFwa0WFlelbo3HUtFCUE_aem_BeKRKo8Uz-IyDYrKUXCmrQ

Duminică, 15 martie, am urcat pe munte, la Vârful Piatra Mare, n-am fost tocmai inspirat – dar m-am bucurat că am fost în stare (a doua zi am constatat că am și două unghii la picioare parțial înnegrite, parțial dureroase; era inevitabil, cu orice fel de ghete aș fi purtat). Am postat cu zeci de fotografii pe contul meu Facebook: Duminică, 15 martie 2026. Sunt minus 2 grade la Brașov. Urc pe Masivul Piatra Mare, vin în circuit.

Plecare din Dâmbu Morii după ora 8.30. Am dureri cervicale crunte. Întâmpinare cu copaci tăiați de pe margine. E exploatare forestieră pe drumul spre 7 Scări, noroi gros, norocul meu că e înghețat la această oră. Utilaje grele, roți cât omul, cu lanțuri, stive de copaci întregi tăiați de la rădăcină. Îmi îngheață mâinile când scriu aici. Cioturi de-a lungul traseului, trist peisaj. Au distrus și acest drum forestier, după trei kilometri intru pe traseul turistic, urcuș, cobor la Cascada cu Apă Vie.

Merg când pe traseu, când de-a lungul albiei Șipoaiei, ajung la zăpadă. Nimeni pe traseu. La ora 10.20, ies înfrigurat din Canionul 7 Scări, minunate cascade, îmi pun mănușile, plec mai departe pe banda galbenă spre Cabana Piatra Mare, e zăpadă înghețată, e jale, numai urcuș abrupt. Sunt singur. Efort dublu pe zăpadă înghețată, alunec, am încurcat-o, sper să nu-mi rup picioarele. Am ales greșit acest taseu care e dificil și vara (iarna e interzis), m-a păcălit soarele primăvăratic.

Ar trebui să renunț, la abrupt nu fac față, e gheață, mi-ar trebui colțari. Ce neinspirat am fost să vin pe aici. Merg prin zăpadă înghețată, sunt într-un frigider, cu cât urc e mai frig, durerile cervicale s-au accentuat. Mă opresc după ora 11.30, mănânc două batoane de ciocolată Lion înghețate, beau apă minerală. Apare pe traseu un tânăr îmbrăcat sportiv, cu bețe de schi, cu un câine, mă depășește. Merg pe urme vechi înghețate, când calc pe de laturi îmi intră piciorul până la genunchi.

Sunt la Cabana Piatra Mare la ora 12.45, e zăpadă mare și aici, e soare, dar n-are putere. Primesc aici un extraordinar telefon de la maestrul Mihai Zamfir, mă entuziasmează (îmi spune că a citit 554 de pagini ale „Cărții de dinainte” în trei zile, n-a mai putut s-o lase din mână, „e un roman cum nu s-a mai scris”, e încântat), tocmai mă gândeam să mă opresc la cabană, mă hotărăsc să merg mai departe, să urc la Vârf, bucuros de veste.

Plec după ora 13. Îmi scoate sufletul zăpada pe traseu. Iau seama că mi s-a descărcat telefonul, am la mine un acumulator. Urc încet, grijuliu, pe zăpadă mare (are și un metru), alunecoasă, ce necaz… Pe creastă e vânt tăios, curent, îmbrac o haină în plus (o aveam legata de rucsac), sunt cu mănuși. La ora 14.10 sunt la Vârful Piatra Mare (1844 metri). Mănânc două sandvișuri, doua Mars, beau apă minerală.

Plec înghețat înainte de ora 15 înapoi, spre Cabana Piatra Mare. Grea coborârea, nu mai grea decât la urcare… La 15.30 intru pe Drumul Familiar, vin pe alt traseu, pe banda roșie, zăpada are jumătate de metru. O pățesc, alunec la un moment dat și mă sprijin instinctiv de un copac, scoarța lui îmi ia în doua locuri un rând de piele din palma stângă, fir-ar să fie, înroșesc zăpadă cu sângele care curge din abundență.

Am în rucsac șervețele, las să curgă sângele până se oprește și pun un plasture (ajutat de doi tineri). Continui coborârea, nu e nimeni pe traseu. Fix la 17.30 ajung la mașină, la Dâmbu Morii. Slavă cerului, ajung cu bine acasă, am fost la limita efortului… Pedometrul de pe mobil (pe care am scris și acest jurnal) îmi spune că am mers 21 de kilometri (29.540 pași; nu-l cred, n-a pus la socoteală pașii înapoi, când alunecam pe zăpada înghețată). A fost o zi de neuitat pe munte, superbă până la urmă, nu contează forțarea limitelor.

+

Pentru revista Răsunetul cultural am răspuns la întrebarea (pusă de Menuț Maximinian): Cum a fost anul 2025 pentru dumneavoastră? Cu ce gânduri începeți 2026?

A contat „Mersul lucrurilor”

Anul 2025 a început prost, în 9 ianuarie am avut accident serios de mașină (în Vrancea, într-o comună de deal; mergeam la o înmormântare la Focșani, la o rudă a soției; partea dreaptă a mașinii a fost lovită, cu frâna pusă, la ambele uși și la roata din spate; Doina Popa, care era în dreapta mea, ar fi putut să o pățească, Doamne ferește; n-a fost atinsă), care mi-a stricat tot cheful (având de făcut reparații costisitoare, știți cât de stresant e).

Răul din ianuarie avea să-mi aducă binele, însă: pe 19 februarie 2025 am primit acasă noul meu volum de versuri, Mersul lucrurilor (Editura Limes) – extraordinarul editor Mircea Petean ținând cu orice preț să mă fericească de ziua mea de naștere cu apariția ei. Această carte e evenimentul meu din 2025 (slavă cerului, „Mersul lucrurilor” a avut parte de o primire critică de bun augur; ocazie să iau seama că avem, încă, o critică literară activă, care ține motorul literaturii române în funcțiune; fără critică n-am mai avea nici o omologare a valorii; critica literară a dispărut doar în acea zonă a scriitorimii tinere douămiiste și postdouămiiste, pusă pe baricadă împotriva membrilor profesioniști ai Uniunii Scriitorilor și a operei lor, zonă care face caz de corectitudine politică, în numele ideologiei egalitarismului de gen și de valoare în literatură, excluzând criteriul estetic, desigur; că n-are decât să se aleagă praful de istoria literaturii române, pentru această zonă contează doar ce publică scriitorimea tânără din anul 2000 încoace).

În rest, mi-am văzut de citit și de scris. M-am bucurat că am fost nominalizat cu Opera Omnia la Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” și cu „Mersul lucrurilor” la „Cartea Anului” (la România literară; pentru mine, nominalizarea e mai importantă decât premiul, în condițiile în care juriile sunt formate din critici de seamă). Apoi, am publicat texte la revistele literare care m-au invitat să colaborez (cu poezie, proză, răspunsuri la anchete, jurnal), mi-am continuat rubricile la revistele lunare Viața Românească și Expres cultural (am încetat din 2025 colaborarea la revista Scriptor). Am rememorat ani ai tinereții mele creatoare (de la 23 la 26 de ani; 1973-1976), în cadrul unui proiect al poetei brașovene Gabriela Botici.

Am urcat la vârfuri pe munții din apropierea Brașovului, singur.

Cum va fi 2026 – la masa de scris, nici un „plan”. Voi citi, sper, mai multă proză. Mi s-a tot atras atenția că ar trebui să termin publicarea jurnalului meu din anul Revoluției, cu ultimele luni (au apărut la Editura Junimea trei luni de jurnal din 1989), nu știu dacă o să mă pot mobiliza. Cam atât.

Liviu Ioan Stoiciu

Sigur, superstițios (că tot ce anunț din timp nu se confirmă), am ținut secret că fix de ziua mea de naștere din 2026 (prin aranjamentul Gabrielei Botici) va apărea „Cartea de dinainte”, la Editura Limes…

Fotografia din titlu: La Cabana Piatra Mare (1630 metri, în 15 martie 2026)