Un poet norocos din Mărăşeşti, căruia îi e perpetuată memoria: Constantin Ghiniţă. Trăim mai mult despărţiţi

6 min


Luni, 8 noiembrie 2010. Ieri, duminică, am fost la Mărăşeşti, invitat la o manifestare literară mai aparte, intitulată Salonul scriitorilor vrânceni de pretutindeni (ajunsă la ediţia a 10-a), axată în principal pe pomenirea celui ce a iniţiat-o, poetul Constantin Ghiniţă, care a murit acum doi ani. Manifestarea s-a ţinut în Casa de cultură din Mărăşeşti, care a fost condusă, până să dispară, de Ghiniţă. Să pot fi dimineaţă, ieri, la ora 10, când a început această manifestare, a trebuit să plec din Bucureşti de sâmbătă seara (am dormit la casa părintească a Doinei Popa). Am întârziat până la urmă la manifestare fiindcă în dimineaţa de duminică am avut o întâlnire cu binefăcătorul Dan Alexandru Taban (medic stomatolog chirurg de elită şi artist plastic; el a investit şi într-un bust al poetului vrâncean Dumitriu Pricop), cel ce mi-a sponsorizat penultima carte de versuri intitulată „Craterul Platon” – el semnează şi fotografiile artistice în această carte. Trebuia să-l salut şi să-i înmânez cu autograf noua mea carte de versuri intitulată „Pe prag (Vale-Deal”. Doctorul artist Taban se pregătea de aseară să plece la Iaşi la o nuntă simandicoasă… Am sosit la Mărăşeşti când Salonul scriitorilor vrânceni de pretutindeni începuse cu evocarea poetului Constantin Ghiniţă – au fost şi comunicări (una dintre ele, semnată de poetul adjudean Adrian Botez, o voi publica vineri la Opiniile Jurnalului de Vrancea Online). Moderatorul manifestării a fost criticul din Mărăşeşti Virgil Răileanu (consilier local): datorită insistenţelor lui, în an de criză (într-un oraş ca Mărăşeştiul, mort; fără industrie, fără consum; doar serviciile publice şi societăţile cu capital de stat, de tip CFR sau electricitate au salariaţi, plus benzinăria şi puţinele magazine; sunt şi navetişti la Focşani, angajaţi pe ici, pe colo; locuitorii lui trăiesc în majoritate din bani trimişi de cei plecaţi în străinătate la muncă, sclavi acolo unde sunt, şi din munca la câmp, fiecare având rude la ţară, din ce vând în piaţă), a putut să aibă loc în acest an această întrunire literară. Personal, am ţinut să mulţumesc autorităţilor locale pentru puţinii bani alocaţi Salonului, care a comemorat un poet, un fost angajat al lor. Nu cunosc în ţară alt exemplu de poet contemporan (membru al USR, dar fără faimă naţională; nici măcar la nivel judeţean nu era valorizat la adevărata valoare), care să fie omagiat de autorităţile locale. În sală erau cincizeci de invitaţi (s-a făcut decontul celor veniţi de departe, de pe mese n-au lipsit gustările şi băuturile scumpe – ca la orice pomană). Apropo de pomenirea poetului Ghiniţă – au existat şi proteste faţă de ea, din partea familiei poetului Constantin Ghiniţă (soţia şi fiul) şi a unor prieteni ai lui scriitori (ei ţinând cont de protestul familiei), care au refuzat să participe la această pomenire. Mărturisesc, n-am mai auzit de un asemenea gest de refuz, să lipsească soţia şi fiul de la pomenirea soţului şi a tatălui lor (pomenile sunt costisitoare, de regulă şi e un lux asemenea refuz). E păcat, aveau ocazia să-şi însuşească omagiul scriitorilor prezenţi la această pomenire. Dar soţia şi fiul lui Constantin Ghiniţă au dreptatea lor: au încercat să protesteze astfel faţă de o promisiune neonorată de primăria oraşului (aceea de a da numele „Constantin Ghiniţă” unei străzi şi de păstrarea ca angajat al Casei de cultură Mărăşeşti a fiului lui; organizatorul manifestării a atras atenţia că s-a desfiinţat postul de portar la Casa de cultură, post în care era încadrat fiul poetului, dar că primăria i-a propus un alt post, onorant, în cadrul primăriei, pe care fiul poetului l-a refuzat; acelaşi organizator, consilier local, a promis că va insista în Consiliul Local să nu se mai tergiverseze denumirea străzii cu „Constantin Ghiniţă). Am insistat în intervenţia mea pe faptul că nu trebuie dramatizat, nicăieri în ţară nu se mai dau nume de scriitori abia dispăruţi unor străzi (ba chiar se refuză numele unor mari scriitori, care ţin pilonii istoriei literaturii române, să dea numele unor străzi, deşi au murit de mulţi ani), în timp se va rezolva şi această doleanţă firească a familiei (şi a prietenilor lui care-i protejează memoria). Am subliniat că Ghiniţă face parte dintre poeţii norocoşi ai României, o dată ce are dedicată o manifestare literară. Poate l-a ajutat, după moarte, şi formaţia lui spirituală: a urmat cursuri de teologie la Sibiu (neterminate) şi toată viaţa a rămas în plasa bisericească. Frustrările cotidiene (are o biografie încărcată) l-au împiedicat să fie mulţumit de recunoaşterea literară, comunismul şi postcomunismul i-au deturnat destinul. Am mai amintit că poetul Ghiniţă demonstrează, prin organizarea acestei manifestări literare la Mărăşeşti că are posteritate. Amintind că în România puţini poeţi (îi numeri pe degetele de la o mână) au norocul să fie evocaţi la o manifestare literară. Am dat şi exemplul scriitorilor vrânceni dispăruţi unul după altul (s-a produs un adevărat gol literar în Vrancea), de memoria cărora nimeni nu mai e preocupat: Virgil Huzum, Florin Muscalu, Traian Olteanu, Dumitru Pricop, Ion Panait, Viorel Munteanu, sau publiciştii cu cărţi Florin Paraschiv şi Puiu Siru sau Al. Deşliu. Niciunul (deşi unii fac parte din dicţionarele literaturii române) nu a dat numele vreunei străzi în Focşani sau în altă parte. Numai unul dintre cei numiţi a avut parte de recunoaştere postumă: poetul Dumitru Pricop, şi asta fiindcă a avut prieteni devotaţi: unul, Dan Al. Taban i-a făcut un bust (şi Puiu Siru, director al Direcţiei de cultură, i l-a instalat într-un parc, în centrul oraşului Focşani; între timp Puiu Siru a murit), iar altul, fratele poetului, a reuşit să dea şcolii din Negrileşti, unde s-a născut poetul, numele şcolii din comună „Dumitru Pricop”. În cazul poetului Constantin Ghiniţă am propus să poarte numele Salonului scriitorilor vrânceni de pretutindeni, la care eram ieri, sau organizatorii să găsească o formulă de concurs de debut, eventual, care să-i poarte numele. Am aflat că adjudenii vor să inventeze, începând cu anul viitor, un festival-concurs cu numele lui Constantin Ghiniţă, la iniţiativa prietenului lui, poetul Paul Spirescu (sprijinit de directorul casei de cultură din Adjud). E de necrezut că e bătaie acum cu numele lui C. Ghiniţă să poartă numele unor manifestări.

Am asistat la un recital al elevilor din Mărăşeşti cu versuri din cărţile lui Constantin Ghiniţă şi m-am minunat: câţi scriitori dispăruţi au avut parte de un asemenea eveniment, să fie citiţi şi cultivaţi în şcoli după moarte? Eu n-am mai auzit, la nivelul poeţilor mai puţin cunoscuţi… E extraordinar că există profesori în Mărăşeşti care încurajează asemenea lecturi din poeţi contemporani locali.  Între membrii Uniunii Scriitorilor (de la criticul şi eseistul Ionel Necula din Tecuci la prozatoarea Doina Popa din Bucureşti şi poetul Virgil Panait din Focşani, dar şi autori de cărţi mai puţin cunoscuţi de mine, Ştefania Oproescu din Focşani sau criticul Stan Brebenel din Buzău; plus risipitorul poet-om de afaceri Constantin Ştefănescu), au fost de faţă la Salonul de ieri din Mărăşeşti şi trei redactori-şefi de reviste literare: Gh. Neagu (Oglinda literară), Culiţă Ioan Uşurelu (Salonul literar) şi Adrian Botez (Contraatac). „Trăim mai mult despărţiţi, pe găşti, când murim ne mai adunăm… Nu e nici o televiziune prezentă şi nici un ziarist din presa judeţeană să consemneze evenimentul, în Vrancea nici morţi nu suntem luaţi în seamă, deşi limba română se legitimează prin scriitori”, şi-a început Gh. Neagu evocarea: Ghiniţă ne chema la pescuit, „se mândrea cu familia lui, dar nici până azi familia lui nu mi-a dat o poezie din cele rămase după moartea lui să o public în revistă, în Mărăşeşti nu mai văd alţi scriitori venind, în curând vom fi lângă Ghiniţă şi noi şi vom face în cer un cenaclu vrâncean”… În partea a doua a Salonului s-au lansat cărţi ale unor vrânceni: Marin Moscu, „Calea pustie” (proză), Culiţă Ioan Uşurelu („Ionel Bandrabur, omul şi scriitorul” şi „Generaţii – dialoguri necesare”), Aurel Neculai, „Copii în istorie – texte şi documente” sau Ion Lupu, patru volume de proză istorică.

PS.  Public fotografii făcute ieri la Mărăşeşti, la Salonul scriitorilor vrânceni de pretutindeni.

PS. 2. M-aş fi bucurat să-l întâlnesc ieri la Mărăşeşti şi pe scriitorul critic Tudor Cicu, care în continuare mă pune în încurcătură – la Comentariile sale de ieri, de aici, dă de gol că mi-a citit cărţi de versuri cum nu le-a mai citit nimeni: https://www.liviuioanstoiciu.ro/2010/11/in-majoritate-scriitorii-conteaza-doar-cat-sunt-in-viata-am-avut-cultul-tatalui-ciclic-la-sapte-ani-mi-e-schimba-destinul/ Abia aştept să mor să-i dau ocazia să mă reevalueze…


, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

10 Comments

Dă-i un răspuns lui paul spirescuAnulează răspunsul

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Liviu, îmi pare rău să-ţi spun, dar chiar nu se inventează nimic: totul vine din altă parte, acea parte a sufletului despre care, din păcate, uneori nu avem cunoştinţă. Şi nici măcar nu se bate nimeni pe numele fratelui meu Constantin Ghiniţă. Este doar o chestiune de „sfârşeală sufletească” , la gândul că nu mai ai pe cine să suni dimineaţa, cui să-i împărtăşeşti necazurile proprii, cu cine să te mai cerţi… aşa ca nişte necunoscuţi.

  2. Am uitat să vă spun că voi, ăştia cunoscuţii, ar trebui să-i înţelegeţi şi pe ceilalţi!

  3. Ce-ti veni, Paul Spirescu dragă, cu „voi, ăştia, cunoscuţii”? Eu fac parte dintre „cunoscuţii care nu-i înţeleg pe ceilalţi”? E un reproş inutil la adresa mea, îmi cunosc lungul nasului. Scriitorii în general sunt persoane publice mai mult sau mai puţin cunoscute – care e problema? Aşa ne naştem, cu un dar care nu e împărţit egal. Trebuie să fii norocos să-şi amintească scriitorii de tine, după moarte. De Virgil Mazilescu opinia publică habar nu are, dar e un mare poet – şi? Nici fosta lui iubită (din cauza căreia a şi murit) nu-i mai aprinde o lumânare la mormânt, merg eu şi-i aprind de fiecare dată când ajung la Mănăstirea Cernica. Nu văd de ce tu n-ai avea cultul fratelui tau Ghiniţă şi nu l-ai cinsti după moarte.

  4. Nu ştiu, Liviu, trăim într-o asemenea învălmăşeală valorică, încât nu-mi mai dau seama ce e bine şi ce e rău. Şi îmi vine să cred că nici măcar nu mai este bine să fac o asemenea distincţie. Ca orice om normal, observ şi eu că , până şi un om ca tine, un poet ca tine, despre care nici un om normal la cap nu ar putea avea vreun reproş, se lasă înşelat de nişte „oficialităţi”. Dacă ai fi avut curiozitatea să vorbeşti şi cu „cealaltă parte a baricadei”, cu familia lui Tică, ai fi constatat alte adevăruri. Cei care acum s-au prefăcut că-l sărbătoresc, de fapt se sărbătoreau pe ei înşişi.

  5. Te rog să expui aici adevărul „celeilalte părţi”. Eu n-am făcut decât să relatez ce am auzit acolo „oficial” – dacă m-am lăsat înşelat de aparenţe, te rog să îndrepţi tu aici lucrurile. În privinţa sărbătoririi (eram totuşi la o comemorare, n-ai să spui că s-au comemorat pe ei înşişi), da-mi voie să-mi susţin încă o dată punctul de vedere, merită mulţumiri că au reuşit să-l pomenească oficial pe poetul C. Ghiniţă (cu atît mai mult cu cât nu cunosc alt caz în ţară asemănător). Ştii ce mă miră? Că foştii prieteni ai lui C. Ghiniţă azi sunt consideraţi duşmani fiindcă-l vorbesc de bine şi-i dedică o manifestrare literară.

  6. Ştii tu foarte bine, Liviu : „Şi deasupra tuturora va vorbi un mititel/nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el…”!

  7. This post seems to get a large ammount of visitors. How do you get traffic to it? It gives a nice unique twist on things. I guess having something real or substantial to say is the most important thing.