Vă scriu de la mare, de la Casa Scriitorilor, de la Neptun, unde a plouat întreaga zi și a fost frig, ăsta e norocul meu. Morișca din cap

8 min


Joi, 11 august 2011. Scriu aici din camera 28 a Casei Scriitorilor din Neptun, e  ora 22.10 ­– am venit la această oră de la o preumblare cu Doina Popa pe faleză, între „Vila lui Ceaușescu” (azi a lui Băsescu) și Amfiteatrul din Olimp (îmbrăcați de toamnă). Întreaga zi a plouat, a fost înnourat și a bătut un vânt puternic rece, vă dați seama că a fost o zi la mare ratată. Dar eu mi-am venit în fire, am considerat că sunt la… munte azi (acolo nu contează ploaia). Am plecat la drum azi din București, la ora 10.15, aveam bilet cumpărat din timp, valabil începând de azi la Neptun (110 lei garsoniera pe noapte, cu mic dejun inclus și 20 de lei masa de persoană  – noi am cumpărat numai masa de seară). Am admirat de pe autostradă lanurile de floarea soarelui, m-am mirat la culme să văd un șofer nebun depășind cu 180 km/h pe a treia bandă, de serviciu (pe care n-ai voie să mergi sau să staționezi) două mașini care mergeau în paralel cu 135 km/h pe benzile unu și doi. Tot pe a treia bandă de serviciu am văzut alt șofer care și-a oprit mașina să se urineze, deși sunt servicii cu toalete gratuite cu nemiluita pe autostradă. Ca la români la nimeni. Față de anul trecut, taxa pe trecerea pe podul de pe brațul Borcea al Dunării (la Fetești) a fost ieftinită la jumătate, acum e 5 lei. Am traversat Cernavodă (se fac reparații la alt pod) și de la Murfatlar am venit pentru prima oară, pe o ploaie torențială incredibilă pe jumătatea de „autostradă” (care înconjoară Constanța) până la Agigea. Ca de obicei, am găsit loc de parcare la limită, ajuns la Vila Scriitorilor din Neptun, care poartă numele lui Zaharia Stancu, cel ce a construit-o și a extins-o (e singura proprietate a Uniunii Scriitorilor și azi). După împrăștierea bagajelor la camera 28, am ieșit pe frig și burniță la o plimbare de recunoaștere ­– marea are valuri uriașe, trece peste stabilopozi de câte ori se izbește de ei. Ne întristează, marea a ocupat total o sută de metri din plaja dintre Casa Scriitorilor și Vila lui Ceaușescu (azi a lui Băsescu). Descoperim uimiți că terasa Delfinul a fost transformată în hotel, 11 camere de lux direct pe malul mării, e nemaipomenit omul de afaceri care a reușit această lovitură. După ploaie și vânt puternic plaja e deplorabilă, șezlongurile sunt inundate.. Vedem doi tineri care au intrat în mare, dar valurile sunt atât de mari, că e imposibil să înoți, probabil că apa mării e caldă, dar la ieșire, e jale, bate un vânt tăios, rece, trebuie să ai un halat gros cu tine… Întorși la Vila Scriitorilor îi salut pe scriitorii întâlniți: Toma George Maiorescu, Ofelia Creția, Ion Țăranu (fost ambasador), Ioan Holban, Ioan Groșan (cu noua lui prietenă, cu palincă din Maramureș), Marius Ghica. Seara, la cină o văd pe criticul Maria Ana Tupan, soția prozatorului Marius Tupan, s-a recăsătorit, e cu noul soț… Dar cel mai pitoresc e Ion Nicolescu: în pantalon scurt, cu ghete și ciorapi tărcați până la genunchi. Fac în fugă poze pe cer înnourat rău. Întorși la cameră, ne culcăm (eu sunt frânt, ca de obicei n-am dormit peste noapte). După care Doina pleacă în stațiune, e fratele ei, Valentin Popa, profesor de filozofie (cu soția și fiica) venit prin sindicat de la Brăila cazat la un hotel cu aer condiționat (o săptămână, 500 de lei cazare și masă, nu pot să cred, habar n-aveam că mai funcționează biletele prin sindicat) ­- am înțeles că s-au plimbat pe ploaie și marea i-a udat la picioare, venind un val până la ei, departe pe plajă. Eu am venit în fața laptopului fiului, m-am uitat la corespondența electronică și am publicat pe Jurnalul de Vrancea, la opinii, colaborarea la zi. Am rămas la cameră special să scriu pentru o revistă literară (o obligație), dar n-am fost în stare, am preferat să stau pe Internet. La masa de seară (prima masă luată; până la ea am mâncat sandvișuri aduse de acasă, pe care le-am împărțit cu un câine al Vilei Scriitorilor) am aflat că apa de un litru nu mai intră în preț, și dacă se dă salată, nu se mai dă felul trei (e o tânără drăguță care ne servește). Am ieșit pe faleză la 20.45, îmbrăcați serios, e chiar frig – deja cunoscuta preumblare, de la Vila lui Ceaușescu la Amfiteatrul din Olimp (Amfiteatru părăsit pe jumătate, abandonat, n-au mai fost deschise magazinele, cântă aceeași formație răsuflată, restaurantul Belvedere e deschis degeaba, nu e nimeni). În trecere l-am văzut și pe poetul-avocat N. Grigore Mărășanu. Am înțeles de la recepția Casei Scriitorilor că au sosit și Călin Vlasie cu familia și N. Prelipceanu, Lică Rugină sau Laurian Stănchescu, dar nu i-am întâlnit. Era și nu știu cine pe numele Georgeta Horodincă, de exemplu (vin mulți, rude sau prieteni, pe numele unor scriitori).  Sunt mulți necunoscuți (tineri îndeosebi)… Acum, când închei scrisul meu aici, la 23.40, plouă torențial, cu găleata, tună și fulgeră…

***

Încep de azi să public o proză a mea, cu venirea spre mare, că se potrivește  – o public serializată, nu am de ales:

Morişca din cap (I)

Nu ştie de când şi din ce motiv a început să i se învârte o morişcă în cap, efectiv simţea în stomac un leşin din cauza ei. S-a gândit că e o autoreglare a creierului, care aşa se mai aeriseşte când se înfierbântă, dar n-avea nici un haz o asemenea explicaţie. Din când în când morişca bârâia, şi el se ţinea cu mâinile de cap, alteori se bloca şi „îl durea creierul”, dar cel mai adesea morişca se învârtea la turaţie maximă şi el ameţea într-un hal fără de hal, cădea de pe picioare. Tocmai ameţeala îl speria. Dar cel mai tare îl deranja că nu putea să se concentreze. Mai rău, era afectat de morişcă şi în vis, când dormea – culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate, era fericit în vis că-şi amintise ceea ce uitase, dar la trezire le uita, de parcă ar fi fost un paznic al amintirilor lui care îi spăla creierul înainte să se trezească.

Era prea de tot. „Oamenii beau ca să uite, când nu se întâmplă nimic în lumea spiritului”, i-a spus un psiholog (deştept nevoie mare). Dar eu nu-mi beau minţile, i-a repetat, şi n-a fost nicicum crezut. Din contră, eu nu vreau să uit. Fiindcă a ajuns printr-o cunoştinţă şi la acest psiholog, de curiozitate. Până la urmă şi-a găsit singur un răspuns la ceea ce i se întâmpla: morişca din cap are legătură cu faptul că el se află pe graniţa dintre două lumi, când face un pas spre una din aceste lumi, morişca reacţionează. Asta i se trage de la faptul că are fire de sinucigaş, nici la prima bătrâneţe nu i-a trecut, s-a născut greşit. Şi de câţiva ani a intrat într-o nouă criză existenţială, îşi doreşte să moară, să scape de toate grijile. Nu are o explicaţie de ce el are acum în cap o aparatură atât de fină şi de stupidă, un fel de seismograf în formă de morişcă, nu şi-o poate imagina, care înregistrează orice mişcare prin învârtire, nu prin înregistrări de grade ale cutremurărilor pământene naturale, pe suluri de hârtie. Îi e tot mai greu să facă faţă. Fosta lui soţie, preocupată de perfecţionare interioară personală, l-a asigurat că morişca din cap i s-a dereglat fiindcă  el are creierul supraîncărcat de energie – de unde? Fără să bănuiască de unde e sursa asta care l-a supraîncărcat: ce n-ar da alţii, iniţiaţi, să fie supraîncărcaţi de energie. Lui îi vine în memorie publicitatea de la televizor cu Supradyn, care te încarcă energetic, şi surâde cu bunăvoinţă… Chiar s-a gândit să caute la farmacie medicamentul, e intrigat însă, dacă fosta lui soţie susţine că e supraîncărcat de energie, la ce i-ar mai trebui Supradyn? El crede, în sinea lui, că din contră, e descărcat de energie şi de aceea s-a declanşat în cap mişcarea unei morişti, ca semnal de alarmă. Până una, alta, are simptomele unui om care pierde energie, e confuz, are ameţeli şi vedere înceţoşată, din când în când febră şi intoleranţă la frig, i se usucă pielea şi are somnul agitat, se trezeşte neodihnit, e constipat şi are dureri de cap, slăbiciune, palpitaţii, respiraţie sacadată, reacţii întârziate. E clar, e afectat şi în plan psihic. A fost sfătuit iar să mai schimbe mediul stresant bucureştean, să scape, de pildă, de obsesia caniculei, să meargă la mare, să plece la drum în timpul săptămânii, nu la sfârşit de săptămână, când traficul rutier spre Neptun e un mic infern.

De fapt, Ion Aluivasile a fost invitat să-şi distragă singur atenţia, alegând alt loc (el ar prefera să aleagă alt timp, dar n-are cum; încă nu s-a hotărât în ce secol ar fi dorit să trăiască, toate vremurile au cusururi). Chiar dacă pleacă la drum cu el însuşi, cu problematica lui, nu se ştie niciodată de unde sare iepurele… Conduce o maşină nouă, franceză, fabricată în România, Sandero, pe un drum paralel cu autostrada care se termină la Cernavodă, de al naibii. Viaţa la ţară îl umple de nostalgii, instinctiv caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie. Deşi nicăieri nu se simte mai bine ca pe munte… La un moment dat a oprit lângă un lan de păpuşoi, era scandal, un adolescent, ţigan, fusese prins la furat de ştiuleţi cruzi, era legat de mâini cu o funie: că au ajuns să fure ştiuleţi de porumb crud nu numai noaptea cu căruţele şi să-i vândă pe Litoral, ci şi ziua, nu le mai pasă de nimic, hoţii se îmbogăţesc pe munca noastră, adolescenţii ştiu că nu păţesc nimic: dacă-i predai poliţailor, le dau un şut în fund şi gata, că minorii nu răspund în faţa legii pentru un ştiulete furat, aşa că ţăranii îşi fac singuri dreptate… N-a înţeles însă cum îşi fac dreptate, e secret. Fusese prins cu un sac de ştiuleţi cruzi. O mamă de bătaie nu i-ar strica hoţului, în orice caz. Dar nici aşa nu se învaţă minte. Adolescentul plângea, promitea că n-o să mai fure. Era un spectacol din alt secol. Ion Aluivasile nu mai ştia ce să creadă, poate a depăşit iar graniţa dintre lumi şi s-a întors în secolul trecut, dar cum se poate? E la volanul unei maşini noi, scoasă pe piaţă în iulie 2008, nu? În sfârşit, mintea lui o poate lua razna, nu ţine cont de timp sau de locuri triste. (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu

PS. Public fotografii făcute azi la Neptun, la Casa Scriitorilor…


3 Comments

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Liviu,
    Mă uimeşti cu detaliile. Mă uimeşte şi ubicuitatea lui Ion Nicolescu. Să nu care cumva să te duci la Polul Nord, căci, sigur, vei da de el acolo. Uneori e la mine în birou în acelaşi timp cu prezenţa sa în biroul lui Putin. Glumesc şi eu cu el, însă e al naibii de ironic, ba chiar a şi publicat o carte intitulată „Ironicele”. Din păcate, Ion Nicolescu, deşi are în mod categoric operă, e tratat ca şi cum nici măcar nu ar fi debutat. O duce greu, în toate privinţele. De treburi din astea, de întrajutorare, ar trebui să se ocupe sulică ăla de „un cristian”, nu de excesul meu de celebritate şi talent. Să ai zile bune la mare. Te îmbrăţişez cu drag, Marin

  2. Într-o proză scrisă în tinereţe, LIS, scria următoarele, despre un personaj sinucigaş: ”E convins că e un coşmar totul, din care o să se trezească nevătămat”. Poate într-o altă viaţă, spunem noi. Ca Ivan, din proza cu acelaş nume, de Mircea Eliade. Sinucigaşul acela, apăsase pe trăgaci, crezând că nu „cefe de barbari, la ţâţâna/temeliei acestei lumi” crăpa el, ci pur şi simplu (cum scria în poemul din care cităm acum), „crăpam pepeni galbeni”. Ce ar fi să căutăm împreună răspunsuri la câteva întrebări, întrebări care ne fac cu ochiul, din noua proză propusă acum de LIS? 1). „culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate”. (dar când? când? în ce viaţă?). 2). „el (Ion Aluivasile) se află pe graniţa dintre două lumi”. Aduce acest amănunt strecurat chipurile, întâmplător, un element nou în discuţie? 3). „caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie”. Sunt şi aici (ca în proza lui Eliade) o serie de evidenţe mutual contradictorii? Secretul, dealtminteri, nu preţuieşte atât cât preţuiesc toate cărările ce ne vor călăuzi în supoziţiile noastre. Încercăm să ne aducem aminte, cum privea Ivan (alias filozoful Darie), cerul ca pe o binecuvântare, încât nici lumina acelei după-amiezi de august, nu-i tulbura ochii. Aluivasile era vădit tulburat de acea morişcă din cap, putând oricând să-l aducă în pragul nebuniei. „Ori visez, ori mă trezesc din vis”, îşi zicea Darie din povestirea lui Eliade. Şi acolo, era vorba despre un drum prost de căruţe, zdrenţuit de gropi, drum străjuit de lanurile de porumb. Şi acolo, aveam de a face, cu o serie de evidenţe mutual contradictorii. Acum, LIS, aduce un element nou în discuţie. Să-i păstrăm secretul, să-i descifrăm mesajul? „Când omul trage să moară, nu mai înţelege şi iartă tot”, scria M. Eliade. „Visuri (replicase Zamfira – un alt personaj)… visuri. Cine poate să le dea un rost?”. Întrebare capcană. Darie, aflat între viaţă şi moarte, trece cu uşurinţă dintr-o lume în alta. Aluivasile, se află la graniţa dintre cele două lumi. Ori, era deja „acolo” unde încă nu-l bănuim? Ivan, cel îngropat în lanul de porumb, într-o altă lume, i se alătură lui Darie, pe acel prag (dintre cele două lumi), ca interlocutor. Deocamdată în proza lui LIS, lui Aluivasile nu i se alătură nimeni. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel. În realitate se cunosc lucruri şi mai extraordinare. În realitate. Dar câtă e relitate aici, şi cât este imaginar? Morţii vor veni cu umbrela evidenţelor, ceva mai târziu. Aşteptăm urmarea.