Duminică, 16 mai 2010. Am ieşit din casă întâmplător, la ora 16, atât cât să o conduc la Piaţa Naţiunile Unite pe Doina Popa la microbuzul care o va duce înapoi, lângă mama ei neputincioasă, la Focşani. Trotuarele Pieţei Unirii şi ale Cheiului Dâmboviţei erau pline nu numai de tineri, mulţi în pantaloni scurţi (deşi azi s-a răcorit binişor vremea în Bucureşti, faţă de ieri), cu coarne de drac pe cap şi cu tricouri pe care e inscripţionat numele AC / DC, plus îmbrăcăminte de piele, bocanci şi ţinte, specifice rockerilor (rockeriţele sunt vopsite strident pe buze şi aruncă chiştoacele de ţigară murdărite de ruj la întâmplare). E neobişnuită năvala spre Piaţa Constituţiei la această oră, marele spectacol al AC / DC (formaţie venită în România din Bulgaria, unde a concertat vineri) începe la ora 21. Nu mai vorbesc de maşinile din ţară venite cu fani ai AC / DC (sau de nebunia celor ce au venit din lume, special). 
Din câte am aflat, AC / DC (vezi foto, prescurtarea de la „curent continuu” / „curent alternativ”, iniţiale preluate de pe o maşină de cusut; iată cum se scrie o legendă inspirată) e o formaţie de hard rock, înfiinţată în Australia în 1973 de fraţii Angus şi Malcolm Young, soţieni. Pentru necunoscătorii AC / DC, să dea click pe http://www.youtube.com/watch?v=zvoeeq-BH4w (de curiozitate, merită; în dreapta paginii deschise sunt alte zeci de melodii video la dispoziţie). Fiindcă Bucureştiul nu mai are un stadion de 60.000 de locuri (stadionul naţional e în reconstrucţie de la zero), s-a instalat scena colosală (cu o locomotivă de multe tone şi tunuri în fundal) în piaţa din faţa Palatului Parlamentului. Doamne, dacă ar vedea Ceauşescu ce se întâmplă în faţa Casei lui şi cât s-au schimbat vremurile… România e în faliment azi? Ne ia statul un sfert din salarii şi 15 la sută din pensii? Nu se vede, strigă din balcon Ceauşescu, atâta timp cât în România au loc asemenea spectacole de vis – trebuie să li se ia românilor un rând de piele! „Lasă că vorbesc eu cu Băsescu…” Şi tineretul revoluţionar să facă economii, că nu mai are viitor, e chior? Mai are chef să se distreze… Datoria publică a României s-a triplat faţă de vremurile când o plăteam eu, mai mârâie Ceauşescu („şi pe mine m-aţi împuşcat fiindcă v-am lăsat ţara fără datorii, şi pe ăştia care mi-au fost subordonaţi îi ţineţi în braţe, huooo!”). La ce să mai facem economii, tovarăşe Ceauşescu? La benzina (să se călătorească o dată pe lună), nu numai să vi se ia un sfert din salariu şi 15 la sută din pensie. Păi cu 600 de lei, cât au românii în majoritate, nu se poate trăi în România de azi, ce ştiţi dumneavoastră, unde sunteţi dus, pe ce lume? Vă convine, acolo nu aveţi nevoie de nimic, nici de mâncare, nici de îmbrăcăminte, n-aveţi copii mici de crescut, nici să plătiţi rate la datorii, probabil că sunteţi tot un şef de stat, dar noi suntem amărâţi de rând şi murim de foame… Vedeţi, dacă nu făceaţi revoluţie, azi eram senator de drept şi vă apăram interesele! Românii au rămas nişte inconştienţi, mai subliniază Ceauşescu (aflat în balconul Casei Poporului, în această seară, de unde se va uita la grandiosul concert AC / DC). Vă e uşor să vorbiţi, că n-aţi înţeles niciodată sufletul poporului, aţi dărâmat bisericile… Gata discuţiile, urlă enervat Ceauşescu, eu am plecat, trag fereastra (pe care vorbeşte, că s-a aplecat peste România, era pregătit să ţină o cuvântare, dar a văzut că n-are cu cine să se înţeleagă), aici unde am ajuns nu am voie să fac păcate… Doar n-o să ne spânzurăm fiindcă s-au întors vremurile grele, tovarăşe Ceauşescu! Băi, fraţilor – nu cumva s-a întors ăsta, Ceauşescu? Apropo, aţi blestemat România când v-au împuşcat de-al de Iliescu, pe care l-aţi crescut la sân? Fiind ateu, de Iliescu nu se prind blestemele, aţi văzut ce carieră a avut. Da, România se confundă cu oamenii lui Ceauşescu…
Întors spre casă prin centrul civic, m-am gândit să merg să văd scena mare a CD / DC, dar n-am fost lăsat să mă apropii de jandarmi, nu treceau de ei, fixaţi la mare distanţă de scenă, decât cei ce aveau bilete la concert. Fanii AC / DC curgeau spre Piaţa Constituţiei… Nu sunt un obsedat de muzică, dar nu sunt nici indiferent – ascult „muzică bună” când am timp (la ea trebuie să mă concentrez), deschid pe Internet „clipuri” video muzicale adeseori acasă şi las posturile de radio muzicale să meargă atunci când parcurg sute de kilometri cu maşina, cinci-zece ore. Dar nu mă omor cu firea. Nu fac o pasiune din ea. Muzica e şi ea o supapă, care mă scoate din „oboseala spirituală”. Aşa cum e şi fotbalul la televizor (pentru care nu mai găsesc timp să-l vizionez în direct, dar urmăresc la ştiri golurile şi în general rezultatele în campionatul intern şi în cupele europene), care mă deconectează de la priza literară. Aşa am supravieţuit, găsind supape în muzică şi fotbal, sau în filme artistice. De regulă sunt pretenţios numai pe plan literar. Datorită literaturii m-am supraîncărcat – scriu şi citesc de când mă ştiu tot timpul! Mă rog, nu atunci când sunt la serviciu. Scriu şi citesc numai în timpul liber (după ce mi-am încheiat boema literară, de la 17 la 25 de ani, când am schimbat meserii, facultăţi şi localităţi, din 1975, cu soţie şi copil, am avut locuri de muncă stabile, lucram opt ore – şi întors acasă, în afara obligaţiilor casnice, veneam la masa de scris şi de citit, zilnic)! Probabil că aş fi intrat în spitalul de nebuni dacă n-ar fi existat aceste supape:
1) muzică (la îndemâna oricui; las la o parte faptul că am fost un tenor care conta în corurile pe unde am trecut în şcoala elementară, în liceu şi în armată);
2) fotbal (am făcut şi sport de performanţă, am fost campion regional la atletism, la 100 de metri plat în liceu, am jucat şi fotbal, şi handbal; după căsătorie am rămas numai la ascensiunile abrupte pe munte şi la partidele televizate de fotbal sau handbal);
3) filme artistice sau documentare (vizionate la televizor în majoritate, după ce a luat avânt televiziunea; dar până la 25 de ani frecventam, cu legitimaţie, cinemateca la Bucureşti, îmi era cunoscută în amănunt istoria cinematografiei, am conspectat-o; în prima tinereţe mi-am dorit să fiu regizor de film, dar n-am trecut de examenele IATC; n-am să-mi iert niciodată că, la 23 de ani am promis solemn unei frumoase tinere, căreia i-am uitat numele, era din Bacău, că voi face un film artistic „în care am să exploatez povestea noastră de iubire”, descoperind dinlăuntrul ei cadre artistice, le şi vedeam puse pe ecran; tânăra îndrăgostită nu m-a crezut, fireşte; surâd azi cu bunăvoinţă, n-a fost nici o poveste de iubire, aşa cum n-avea să fie nici un film; dar regret şi azi, sincer, că nu m-am încăpăţânat să vin la un nou concurs de admitere la IATC, atunci; o spun fiindcă toată viaţa clişeele de film m-au urmărit în tot ce am scris, ele pot fi desprinse şi din versurile şi din proza sau teatrul pe care le-am publicat).
Închei cu un banc de ultimă oră, mirându-mă că femeile au o fixaţie la adresa bărbaţilor, neacceptându-le pasiunea pentru fotbal (în rest, ele consideră că sunt ideali bărbaţii care ascultă muzică sau merg la film; dar când aud de fotbal, „le cade faţa”, îşi schimbă impresia despre ei brusc; uitând că şi pasiunea pentru fotbal, sau emisiunile sportive, sunt o supapă în viaţa stresantă):
O tipa se plimba pe plaja, cand deodata dadu peste lampa fermecata. O ridica, o freca si aparu Duhul. Tipa, incantata, il intreba daca ii poate indeplini trei dorinte.
Duhul zise: „Nu. Datorita inflatiei, datorita veniturilor reduse in tarile lumii a treia, datorita competitiei globale, nu-ti pot indeplini decat o singura dorinta. Deci, care ar fi aceea ?”
Tipa, fara ezitare, spuse „Vreau sa fie pace in Orientul Mijlociu! Vezi harta asta ? Vreau ca toate tarile astea sa inceteze sa se razboiasca!”.
Duhul se uita la harta si exclama: „Doamne Isuse, femeie ! Aceste tari sunt in razboi de mii de ani ! Sunt eu meserias, dar nu chiar atat de meserias ! Nu cred ca asta se poate face, asa ca pune-ti alta dorinta !”
Tipa se gandi un minut si spuse : „Ei bine, niciodata n-am fost in stare sa gasesc barbatul potrivit. Stii tu, un barbat care sa fie atent si amuzant. Caruia sa-i placa sa gateasca si sa ajute la curatenia casei, care sa fie bun la pat, caruia sa-i placa parintii mei, care nu se uita la emisiuni sportive si care sa fie credincios. Asta imi doresc… un partener de suflet !”
Duhul privi lung, ofta adanc si spuse :
„Mai da-mi sa vad, dracului, inca o data, harta aia !!!”
Dacă LIS a ieşit din casă întâmplător şi atâtea lcruri s-au întâmplat, probabil nimic nu e întâmplător. M-am temut şi eu (având în imagine, temerile lui LIS cu privire la ziua de sâmbăta 15 mai), dar m-am înşelat (în mare parte), fapt pentru care trebuie să vă fac aceste lucruri cunoscute, cu riscul de a vă distrage atenţia de la cele scrise mai sus de LIS: seara de vineri am scris un poem „Lina, fata de pe lac” ca urmare a unor proiecţii de imagini avute în vis. Sâmbăta, cu acele temeri (transmise şi de LIS), am plecat împreună cu soţia spre casa socrilor (decedaţi amândoi acum un an), unde am nişte stupi. Acolo sus, sub dealurile ce străjuiesc vârful Penteleului (nu au înflorit încă salcâmii), erau necesare lucrările dinaintea culesului. N-am încheiat tot ce mi-am propus, pentru că a început ploaia şi vântul; (albinele devin agitate pe o astfel de vreme şi riscul de a continua ar fi fost prea mare). Am închis lacătele peste tot şi am pornit maşina înainte ca vremea (anunţată la meteo sub codul galben), să nu-mi mai permită plecarea decât cu ajutorul vitelor înjugate de prin vecini, cum mai apelasem în alte ocazii. „Iată că nu mi s-a întâmplat nimic, din ce i s-a prezis de către Urania lui LIS şi ne-a transmis şi nouă !” – am zis mulţumit. Dar azi, duminica, – un gând m-a fulgerat dintr-o dată: cheile! Unde lăsasem cheile de la cele patru lacăte? (casa-magazie-grădiniţa cu stupi şi poarta de la stradă). Le uitasem pe stâlpul ce susţine poarta. Noroc cu telefonul mobil. Vecina foştilor socrii, îmi spune că a trecut sâmbăta seara pe acolo, venind cu vacile de la păscut. În dreptul porţii socrilor era cu vaca şi un cetăţean ; acelaşi individ care pe vemea când mai trăia bătrânul, îl călcase noaptea şi-l jefuise de pensia strânsă pentru înmormântare, ţinută într-un dulap sub nişte prosoape, cum fac bătrânii la sate. Cam 20 şi ceva milioane lei vechi. Asta a determinat şi moartea bătrânului, că i s-a pus la inimă şi s-a dus. Iată că ziua (prezisă de Urania a fi cu ghinioane), nu a fost ceva iluzoriu. Eram convins că acele chei fuseseră văzute în parul cu pricina şi acum cele mai sumbre gânduri mă năpădiseră. Na! să nu ai încredere în viziunile lui LIS. Finalul? Vecina (la telefonul primit de la noi), a dat fuga la poarta cu pricina şi … ne-a dat o veste uluitoare: cheile erau acolo unde le lăsasem. Cineva de acolo de sus, veghease să nu se înfăptuiască şi răul cel mare. Din aceste păţănii (ce par literatură), – vorba lui LIS: „duşi în ispită/căutăm răspunsuri la întrebări… azi nădejde, mâine iar deznădejde … alungaţi unul cioara! Cioara mă-sii…”
Asta e o pagină de contrajurnal. V-am mai spus, domnule Tudor Cicu, trebuie să scoateţi de urgenţă o carte a dumneavoastră, sunteţi cotropit de inspiraţie şi trebuie să vă eliberaţi de presiunea ei. Oftez. Mi-ar plăcea grozav să am o casă la ţară…
Hm… ciudat cum d-ta (dle LIS), ai facut legatura cu bâlbâitul, inevitabil , sa expun (compelctez) si eu o parte de istorie traita.
Ma gândeam ieri si chair acum când scriu la Cristi Minculescu, respectiv IRIS, cu care sunt amic din primele zile a nasteri lor (formatiei), ne leaga multe si bune si rele (milite, securitate, activisti, vodca, rebeliune, si multe altele). Prin ani 79-80 când Cristi incepuse cariera imitând aceasta trupa, adesea discutam de ea cu frenezie, in salitile (mici), de reptitie date de UTC si ptr a ne ineca amarul ca nu vom avea niciodata sansa vedea pe viu, ca Cristi nici macar nu visa cânta vreodata pe aceiasi scena, mai ales in acei ani de inceput, ieri si acum când scriu gândul ma duce la visul de aur realizat de Minculescu, vis pe care l-a avut din acele zile, eu unul nu, m-am departat de acest gen de muzica. Imiaduc aminte ca Madolciu de la FFN ma tot cicalea la cap ptr ca le ziceam sa bage si ei putina viteza
– Ma Tavi, tu crezi ca aia este muzica, ca IRIS cu Minculescu lui vor ajunge la înaltimea alora, ca vor cânta alaturi de ei, nici macar figuratie nu vor avea sanse.
Si iata ca la mai bine de 30 de ani, IRIs-ul este in top, iar Minculescu cânta alaturi de formatia lui preferata de o viata din care s-a si inspirat. Cred ca cel mai fericit om din România este Cristi Minculescu si poate cel mai indreptatit dat fiind ca pentru Ro, IRIsul a fost o copie a lor. Pe Cristi mi-l reamintesc bine din acele zile, incerc vizualiza si pe cel de ieri.. nu am vazut nici-o imagine pâna cum, caut pe internet, nici o fotografie si chiar declaratile lui, cred ca ar avea multe de spus.
Da… sa rascuceste bâlbâitul in mormânt ca si Hitler, Mao, Stalin…
P.S:
Cu aceasta ocazie, am cautat FFN-ul si pe Cristi (Madolciu),, am dat usor de ei, i-am reamintit lui Cristi faza,… dar am dat si peste un interviu al sau unde recunoaste valoarea IRIsului, ei… asa era la inceput…FFN-ul avea vreo 8-9 ani de viata si sucesuri, iar Irisul abia se nascuse, plus ca, Irisul venea brutal cu o nouo abordare.
Daca nu scriam pe acest blog poate ca nu -i cautam pe net, niciodata nu mi-a dat prin gând ai cauta, dor imi este de ei ne lega amintiri frumoase,(FFNisti), pe care ma bucur ai vedea impreuna si inca activi, cânta inca fff bine…
Este unii, dragă domnule, care scrie cum gândeşte si nu cum se scrie, ca să fie respectuoşi cu ortografia şi gramatica. Important este să se facă înţeleşi. Vrei să ştii un adevăr universal valabil? Chiar că se fac înţeleşi, fără atâta ortografie şi corectitudine gramaticală! Doar filologilor şi conştiincioşilor absolvenţi de liceu li se pare că scriu şi, posibil, pronunţă agramat. La ce mai foloseşte DOOM 2?
Apropo de vis: Pot pentru ca să-mi permit, domnule LIS, să adaug un „vis în ramă” paginii de comentariu la Jurnal? Dacă nu e bună, se poate şterge; trăim doar în libertate, componentă a democraţiei, de care unii abuzează, după cât se vede!
Visul din vis
Brusc am aţipit în faţa monitorului. Bărbia mi-a căzut în piept ca o ancoră. Dificil mă ridic, pe jumătate dezmeticit, şi-mi târşâiesc picioarele spre dormitor. Mă întind pe canapeaua veche de patruzeci de ani, recondiţioanată de Jancsi, prietenul de aceeaşi vârstă cu mine, tâmplar îndrăgostit de licorile bachice. Prin geamul termopan se aude estompat cupa escavatorului deşertându-şi încărcătura în burta basculantei de douăzeci de tone. Se lucrează la schimbarea conductelor de canalizare. S-a blocat pe jumătate circulaţia autovehiculelor pe strada unde locuiesc din urmă cu exact treizeci şi unu de ani şi patru luni. Îmi răsucesc trupul pe-o parte gândindu-mă calm la posibilitatea de-a nu mă mai trezi. Mi-am închis uşa metalică de la intrare cu zăvor, pe care nu-l pot accesa cei din afară decât cu instrumente de perforat; unul dintre băieţii mei, de exemplu, dacă s-ar alarma că nu mai răspund la telefon şi pe mail, sau ar fi anunţaţi de către vecini că n-am mai fost zărit de câteva zile, iar din apartament duhneşte vag a cadavru. Au mai fost astfel de cazuri. Totul e posibil, nu? Aţipesc destul de repede.
Visez.
Sunt acasă, pe strada Unu Mai. Dormitez obosit pe unul dintre cele două paturi din camera părinţilor. Încăperea este situată către stradă, mărginind trotuarul. Simt că mama e prin preajmă, prin bucătăria încăpătoare, iar tata face zgomot prin curte. Construieşte ceva, sau repară. Cum a făcut toată viaţa. Adorm.
Visez în vis! Şi, ciudat, sunt conştient de asta. Se face că ne găsim la intersecţia dintre piaţeta din faţa bisericii Reformate Calvine şi strada Libertăţii. Acolo unde era postată mai demult o Răstignire, ce ţinea de Biserica Romano-Catolică. Foarte aproape, în stânga – clădirea Primăriei.
Tata instalează un dulap uriaş, prin dosul căruia oricare dintre noi s-ar putea face nevăzut în cazul unei posibile şi nefireşti, gândesc, agresiuni. Ceea ce mi se pare straniu e că spaţiul dinaintea acestui dulap de sufragerie supradimensionat este interiorul unei încăperi care coincide cu întregul centru al localităţii. Îl văd pe tata cum bate cu barosul un ţăruş metalic în caldarâmul din calupuri de granit. Mama priveşte disperată şi vociferează. Tata încearcă s-o liniştească. Aşa au făcut de când îi ştiu. Şi nu-mi place. Fac eforturi să mă trezesc. Reuşesc. Deschid ochiul drept. Cel stâng lăcrimează refuzând să-şi ridice pleoapa.
Mă aflu iar în dormitorul părinţilor mei. Văd perdeaua ondulând uşor în curentul ferestrei întredeschise. Rucsacul meu nou, dotat cu rotile, ce-o fi căutând aici, rezemat de perete, între uşă şi soba de teracotă? Aud din stradă zgomot de şantier. Privesc pe fereastă. Siluete cenuşii se agită în jurul unui escavator a cărei cupă pătrunde zgomotos şi hulpav în mădularele străzii. O strig pe mama. Nu-mi răspunde, dar simt că e prin apropiere. Sunt tânăr. Nu ştiu nimic despre viitoare-mi soţie. Nici despre copii. Sunt acasă, mama e undeva prin casă, pe tata nu-l mai percep. Deodată sunt cuprins de panică. Încerc să mă trezesc. Am impresia că reuşesc, dar constat că mă trage cineva sau ceva înapoi în vis. Văd iar fereastra casei, rucsacul nou, cu rotile, soba de teracotă. Neliniştea se intensifică. Fac un efort chinuitor să revin în dormitorul meu, din apartament. Dificil, foarte lent şi dificil reuşesc. Privesc în jur. Inima-mi ticăie puternic şi accelerat. Camera e inundată de lumina unei după-amieze însorite. De afară se aude îndepărtat zgomotul de şantier. Din barul de la parter, scârţâitul scaunelor pe gresie îmi confirmă deşteptarea.
Lenevesc încă întins. Îmi trec privirea prin încăpere. Doina şi părinţii mă privesc neutri din tablouri. Rucsacul a revenit la locul său provizoriu, rezemat de perete. Un sentiment ciudat mi se insinuează: Mi-e atât de dor de mama, de tata, de Doina şi de copiii noştri, aşa cum eram în urmă cu treizeci şi cinci de ani! Mi-e dor de copilărie, de adolescenţă şi de prietenii de-atunci, Mircea, Lăcrimioara, Gyuri, Ştefan, Feri, Loti, Florin, Titi… De oraşul vechi. De casa pe care au demolat-o comuniştii la doar cinci ani după ce o terminaserăm şi n-au construit nimic în loc.
Am devenit melodramatic.
Mă ridic. Nu e prima dată când visez că visez. O fi având vreo semnificaţie ?!
Viorel Tăutan (27 aprilie 2010
Poezie curata, e o placere sa va citesc aici. Mulţumesc.