Duminică, 29 mai 2011. Rămân în plasa preumblării mele în Munţii Bucegi (vezi ce am scris ieri şi alaltăieri aici; am ajuns deja la episodul 28)… Ştiţi, am plecat la drum cu câteva file xeroxate dintr-o carte a unui maestru Reiki (practica Reiki, a „luminii albe”, însuşită de Doina Popa, te încarcă energetic; din păcate, eu nu am această abilitate). Am fost luat drept călăuză de soţie să descopăr intuitiv aceste cinci puncte energetice. Am început să redau ieri aici un citat (din Ziua, tradus de Cristina Ştefan din Pravda) cu exemplul unui copil, Boris (alintat Boriska) pe nume, care se încarcă energetic direct de la Univers, în Rusia, de la un asemenea punct muntos, sursă magică. Un copil de 12 ani care, o dată încărcat energetic de la Univers, are viziuni incredibile, e convins că el comunică natural cu lumea de dincolo. 
«Capacităţile lui senzoriale ieşite din comun s-au manifestat încă din primele luni de viaţă ale băiatului. A învăţat să vorbească şi să citească până la un an şi jumătate, iar de la vârsta de doi ani a avut acces la informaţii care depăşesc, de multe ori, puterile de înţelegere ale unui om matur. Este fascinat de planete şi citeşte cu mare interes tot ce poate despre acest subiect.
Încă de când avea doar patru ani, băiatul merge periodic într-o zonă de anomalie, cunoscută sub numele de Medvedetskaya Gryada, un munte din imediata apropiere a oraşului său natal, pentru a se încărca, la propriu, cu energie. Potrivit cotidianului Pravda, din primele zile de viaţă ale copilului lor, mama sa, medic de profesie, a observat că bebeluşul are capacităţi ieşite din comun.
Boris (alintat de familie, Boriska) s-a născut, în urma cu 12 ani, în regiunea rusă Volgograd, într-o familie cu o situaţie materială obişnuită. Băiatul avea doar două săptămâni când părinţii au văzut că îşi poate ţine singur capul, în condiţiile în care, de obicei, asta se întâmplă abia când bebeluşul are şase, şapte luni. A rostit primele cuvinte la patru luni. Un an mai târziu citea, fără probleme, titlurile din ziare, pentru ca, la doi anişori, să înceapă să picteze. Părinţii l-au înscris la o grădiniţă de stat, la scurt timp după ce a împlinit doi ani. Educatorii au remarcat imediat ca băiatul avea capacităţi deosebite pentru vârsta lui – făcea conexiuni extrem de rapide, stăpânea un limbaj complex pentru vârsta sa şi avea o memorie ieşită din comun. 
Părinţii au fost uimiţi să constate că băieţelul lor căpăta informaţii nu doar prin căile obişnuite, de la oameni, ci comunicând, prin canale doar de el ştiute, cu lumea de dincolo. Mai mult chiar, ei afirmă că l-au văzut citind informaţii codate. „Nimeni nu l-a învăţat toate aceste date. Câteodată se aşeza în poziţie lotus şi începea să ne povestească tot soiul de amănunte despre planeta Marte, despre sistemele planetare sau alte civilizaţii. Ne lăsa fără cuvinte”, povesteşte mama lui Boris. Femeia îşi mai aminteşte că, de la vârsta de doi ani, copilul său vorbeşte constant despre lumea de dincolo şi despre planete.
Boriska le-a spus, într-o zi, părinţilor săi, că a trăit pe Marte, o planeta care este momentan locuită, chiar dacă acolo s-ar fi produs o „catastrofă”, care a dus la pierderea atmosferei respectivei planete. Marţienii trăiesc acum în oraşe subterane, mai spune băiatul. Boris le-a mai povestit părinţilor săi că, atât timp cât a fost marţian, a zburat de nenumărate ori către Pământ, la bordul unei navete spaţiale pe care o pilota singur, pentru a strânge informaţii despre oameni. Toate acestea se întâmplau în perioada civilizaţiei Lemuriene pe pământ. Micul Boris afirmă că locuitorii din Lemuria au trăit în urmă cu 70 de mii de ani, aveau nouă metri înălţime şi că au dispărut pentru că au încetat să se mai dezvolte din punct de vedere spiritual, întrerupând, astfel, unitatea planetei lor. Soarta civilizaţiei umane, in prezent, e asemănătoare cu aceea a civilizaţiei din Lemuria, spune micuţul.
Într-o zi, a primit, de la mama sa, care i-a observat pasiunea pentru studiul planetelor, o carte cu titlul „De unde venim?”, scrisă de Ernst Muldasev. „Trebuia să-i fi văzut fericirea şi fascinaţia pe care a declanşat-o descoperirea cărţii. S-a uitat pe paginile cărţii ore în şir, privind schiţele despre Lemurieni, fotografiile din Tibet. Apoi a început să vorbească despre înalta capacitate intelectuala a Lemurienilor”, îşi mai aminteşte femeia. Câteva zile mai târziu, Boris a avut surpriza să descopere o altă carte a lui Muldasev intitulată „În căutarea Oraşului Zeilor”, în care se vorbeşte despre vechile morminte şi piramide. Boriska a afirmat foarte ferm că oamenii vor descoperi învăţături sub una dintre piramide, nu despre cea a lui Keops. „Nu a fost încă descoperită. Viaţa se va schimba odată ce Sfinxul va fi deschis”, a spus el şi a adăugat că marele Sfinx are un mecanism de deschidere undeva în zona urechii.
Mai mult, Boriska crede că acum a venit vremea ca cei „speciali” să se nască pe Pământ. Este vorba de „copiii indigo”, micuţi asemeni lui. Renaşterea planetei noastre se apropie, spune Boris, care adaugă că deplasarea celor doi poli magnetici ai Pământului va face ca pe planeta noastră sa se producă doua catastrofe: în 2009 (cu 2009 n-a nimerit) şi în 2013. „Puţini oameni vor supravieţui acestor catastrofe”, afirmă băiatul. „Nu mă tem de moarte, pentru că vom trăi, cu toţii, viaţa veşnică. Şi pe Marte, unde am trăit eu, a fost o astfel de catastrofă. Şi oameni ca noi, încă trăiesc acolo. A fost vorba de un război nuclear. Totul a fost ars din temelii. Doar câţiva dintre aceştia au supravieţuit. Şi-au construit noi adăposturi şi şi-au construit alte arme. Au schimbat radical toate materialele. Marţienii respiră dioxid de carbon. Dacă ar zbura către planeta noastră, acum, ar fi nevoiţi să stea în apropierea unor ţevi de eşapament, şi să respire cu ajutorul fumului pe care acestea îl emană”, susţine Boriska.
Copilul susţine că, deoarece trăieşte pe Pământ, într-un corp uman, trebuie să respire oxigen, dar că această substanţă îmbătrâneşte. Boris are cunoştinţe incredibile despre structura spaţiului şi despre detalii legate de dimensiunile sale. „Pământul e compus din 6 straturi”, spune el». (Voi reveni)
PS. Vă invit să citiţi în continuare comentariile-pamflet ale scriitorului-critic Tudor Cicu făcute pe seama Maratonului de Poezie şi Jazz din noaptea de vineri, 20 spre sâmbătă, 21 mai 2011 (ascultat în direct pe Radio România Cultural), transpuse de ieri aici – azi, la alţi doi poeţi aflaţi în recital (numerotarea respectă programarea la microfon făcută de Dan Mircea Cipariu şi Ioan Cristescu):
Mi-am scris aici poemul rezistenţei mele…
(sau trei ore de maraton poetic la Radio Cultural)
Pamflet
Moto: „Un ou de struţ, ouat de struţă…”
Marin Sorescu
4. Ion Mureşan: ne promite că va citi din cartea premiată „Alcool”, dar mai întâi întreabă cum se face ca să citească din carte? Ardelean şugubăţ, de! E rugat să stea pe fotoliu (canapeaua roşie – tot un drac) pentru că el gândeşte înainte, apoi când spune, parcă repetă. Poemul e despre „întoarcerea fiului risipitor”: adică despre vodcă – întristare – despre păianjeni – copii cântând aiurea din fluiere de plastic (un fel de vuvuzele zicem noi). Concluzia: „să nu vă fie frică de paianjeni”. (Am spus noi asta?). Alt poem: „De ce?” Chiar de ce? Să vedem: pe acoperişul cârciumii vor coborî ca-n bărci de sticlă, împinşi de vâsle mici (cine domnule?), nu se înţelege „pentru că din baie se vor auzi cântecele lor”. Mai exact „din chiuveta de fontă”, sporovăind cu multă veselie. Ne întreabă: „voi aţi văzut bogătaşii? Îşi ţin bogăţiile în pantofiori”… (nu, am văzut doar cum şi-i ţin în poşete de sute de mii de euro); dar ne lămureşte în final „că o să găsim cu toţii în păianjeni o lume nouă. Amin şi noroc! (Neapărat ambele) că cine s-a întors spre noi şi-a scos biciul”. 
Dialoghează apoi cu publicul. Zice: acum că-l aude şi mama dumnealui (am înţeles noi bine? Sau astfel îşi alintă soţia?) voi citi poemul „Noi mergem acasă”, de unde aflăm că Dumnezeu a făcut lumea (Bravo! Asta da veste.) şi a făcut-o destul de bine. Iar „ferestrele cârciumii/ sclipeau în soare/ ca ardeii iuţi puşi la soare”. Deci: nu mai era nimic de făcut (pesemne Dumnezeu se dusese să se culce). Dar hopa: „autobuzul a trecut/ cârciuma s-a deschis/ a ieşit o femeie care ţinea de mână doi copii”. Aflăm de la poet că femeia avea mâinile subţiri ca sfoara, dar copiii au dat bună ziua şi au spus că merg acasă să fie spălaţi, să nu li se facă rău şi să fie duşi la spital. (Dat dracului poemul ăsta!!!). Dialoghează din nou cu publicul: spune că e acuzat că nu găseşte poemul pe care ar vrea să-l citească mai departe. Îl întreabă pe critic, că atunci când cineva scrie poeme, îl mai găseşti? Aiurea: el cântă forţa neagră „din capul meu”, un cântecel care paralizează imaginaţia, aromele etc… Dar în final e bine (zicem noi) că „are mintea limpede şi sterilă”, întrucât „soarele e sus/ iarba e putredă/ şi vremea e numai bună de cosit”. Asta pentru că el, poetul, are grijă, ca nu cumva „casa lui să se scufunde/ că un roi de muşte îi este vederea/ şi el vede prin muştele negre” (!!!). Poemul conţine multe elemente rustice: papura – trestia – gazul – balta – pervazul – şarpele de apă – toate îi sunt elemente cu care jonglează „în timp ce soarele e sus” şi „se aud trecând camioane grele” iar „mintea mea îmi e din ce în ce mai limpede: eu sunt forţa neagră/ din capul forţei negre/ din capul meu/ şi vremea e numai bună de cosit”. Alo! Domnul Boc, vezi bre că ai de treabă pe ogorul poetului şi poate îl învăţaţi şi pe prinţul Charles cum se ţine coasa. Nu de alta, dar coasa nu-i pentru poet, n-aşa?
5. Eugen Suciu: sau „bucuria anonimatului” cum e prezentat de critic, întreabă dacă se aude la microfon. (Se aude, se aude). Vrea să se ducă la dreapta deşi el e de stânga. Ne promite un purpuriu între epoci!? „Leul imoral – sau imoral: teama de concepte”. Poemul începe trăznet: „capul cuiva e un clopot”. (Nouă ne spui?). Poemul vorbeşte despre temuta violenţă făcută din cuvinte şi în „înţelepciunea lui i-au crescut coarnele: hopalai, ţopalai” (ce mai, ne distrăm cum putem!). Un alt poem „în apărarea pâinii” din care aflăm că „nu a tras-o pe Ofelia de păr, nici nu i-a tăiat unghiile de la picioare”… (Da ce, era cazul?). Ne vorbeşte despre „ecoul tentacular”, „despre plânsul celor care nu ştiu să şoptească”, însă nu se înţelege cine a aprins trompetele în odaie. Despre poemul cu: şerpi – mesteceni – coifuri – ţâţele mamei – Ofelia – picioruşe – despre cei care bagă pisica la apă, nu ne mai pronunţăm. „Cine face cartea? o aude pe mama întrebând”. În loc de răspuns, aflăm cum „creierul se prelinge ca fumul” şi că „de fapt n-a mai plâns din copilărie şi acum a găsit un cuvânt care nu există”. Păi am vrea să ştim şi noi cum să existe ceva care nu există. Nu aflăm, deoarece tot Ofelia „care e veveriţa dezordinii” (tare domnule!) face şi ea câte ceva… Aflăm de la poet că la 30 de ani încă îl mai fascinează marile teme: iubirea – ura – singurătatea. Mai aflăm că „o limbă nu mai e un ochi”. Apoi cum ploaia dă din cap: ga-ga şi iar ga-ga (o fi fost vreo gâscă bre – că prea o spunea pe limba ei şi nu a ploii). În final ne citeşte un poem de succes: „Motanul” din care aflăm că sunt prea multe emoţii pe centimetrul pătrat şi nu-l mai interesează cine a inventat omul/ ci doar cine a inventat motanul. Pare interesant poemul ăsta în care motanul suflă într-o trompetă (mai ceva ca D-l Goe!) şi-i asurzeşte pe toţi, şi-i sar cuvintele din salivă, şi cade melancoliei pe gânduri „deoarece crede că alfabetul e o aventură şi nu merită să faci profeţii”. Tot el, motanul, aprinde cinci lumânări, analizează un vers (pe post de critic pesemne) şi bate cu pumnul în masă şi înjură de s-aude „până hăt în Alexandria”. Apoi aflăm că din motanul său „a început să curgă o picătură şi nu se mai înţelege din ce materie e picătura asta”… Oricum, tare bre, motanul – să-l ţină ăl de sus o sută de ani ca pe cioara lui Parpangel.
0 Comments