„Serile de Literatură ale Revistei Antares”, la Galaţi. Boema mea dusă la extrem

Sâmbătă, 29 mai 2010. Sunt prezent la Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, festival care se ţine la Galaţi, Brăila şi judeţul Buzău, organizator şi iniţiator e poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila. E în exclusivitate un festival al prieteniei, în care poeţii invitaţi vin să se simtă bine împreună, să se compatibilizeze moral pentru câteva zile. Scriu azi dintr-o cameră a Hotelului Faleza din Galaţi – nu-mi venea să cred, acum zece minute admiram din balcon, pe malul celălalt al Dunării, un spectacol de artificii, trebuie că e o nuntă a celor bogaţi acolo. Trăim în plină criză, nu? De când am sosit la Galaţi (venit direct de la Piteşti, însoţit de criticul Vasile Spiridon, pe ruta Târgovişte-Ploieşti-Focşani, de unde am luat-o pe Doina Popa), la ora 15.30, văd tot felul de nunţi de lux, la coadă la Biserica Precista (construită în anii 1600; e pe Faleză, în dreptul hotelului unde sunt cazat), cu mirese care se evită degeaba… În această seară am făcut o preumblare pe faleza Dunării, am trăit o senzaţie nouă: Dunărea e de nerecunoscut, e uriaşă, a inundat malurile, am senzaţia că în orice secundă mă poate uda până la glezne pe asfaltul aleii falezei… În spaţiu neconvenţional, afară, la soare, pe o terasă a Hotelului Faleza, a avut loc o dezbatere despre poezie şi prietenie (vedeţi nai jos programul de azi) şi un recital poetic. Sunt prezenţi zece poeţi din Anglia, Austria, Bulgaria, Estonia, Ungaria (cunoscutul traducător in limba română Gaal Aron), Irlanda. Din Germania a venit Ion Dumitru (emigrat în 1961; iniţiatorul revistei Apoziţia). Au participat dintre ai noştri: Corneliu Antoniu, director al revistei Antares, Sterian Vicol, redactor-şef al revistei Porto Franco, criticul Vasile Spiridon, Peter Sragher,Iulian Grigoriu, Doina Popa, Paul Spirescu, Marin Moscu, Ion Zimbru, Valeriu Valegvi, Virgil Costiuc, Ruxandra Anton, Săndel Stamate, Sanda Panait, Stela Iorga, Petre Rău, cenaclişti de la Noduri şi Semne (care îşi citesc poemele în engleză).  Corneliu Antoinu a invocat spiritele poeţilor care i-au fost prieteni (au locuit la el, i-a dus la pescuit pe Dunăre) şi s-au ridicat la cer: Virgil Mazilescu, Marius Robescu, Nicolae Ioana şi Mircea Ciobanu (ar fi împlinit 70 de ani azi). Am experimentat, pus să citesc un poem, eu am citit un vers şi Peter Sragher mi l-a tradus spontan în engleză. În fotografii, spaţiul neconvenţional, Corneliu Antoniu şi Peter Sragher (organizatori).

La Galaţi are loc, începând de azi Festivalul Internaţional „Serile de Literatură ale Revistei Antares”, ediţia a XII-a (28 mai-2 iunie 2010). Antares e o stea (foto). Organizator, poetul Corneliu Antoniu, preşedintele Filialei USR Galaţi-Brăila, director al revistei literare Antares. Program: la ora 11, la Biblioteca V.A. Urechea – deschiderea manifestărilor; prezentare invitaţi; recital poetic. 13:00 – Primire la autorităţile locale. 17.00 – Hotel Faleza: Dezbatere cu tema „Poezia sub umbrela prieteniei”. 18.00 – Recital poetic în spaţii neconvenţionale – Faleza Dunării.

*** 

Continui să redau convorbirea mea cu Dumitru Augustin Doman (la iniţiativa lui; partea  a III-a):

– Între 1972 şi 1974 ai condus cenaclul studenţesc 3,14 la o casă de cultură din Bucureşti. S-au lansat optzecişti acolo?

– Optzeciştii vizibili de azi erau elevi în prima clasă de liceu pe atunci. Nu uita că eu în 1972 aveam 22 de ani, pe când un Mircea Cărtărescu avea 16 ani, iar I.B. Lefter avea 15 ani. În 1972 eu eram în plină boemă, avusesem parte de experienţe cu care optzeciştii bucureşteni nu aveau să se întâlnească niciodată: luasem bacalaureatul la 17 ani, părăsisem facultatea de filologie în primul an, în 1967, şi fusesem profesor suplinitor la 18 ani la ţară, până când am plecat voluntar în armată, în 1968, ca protestatar, când au invadat „trupele Tratatului de la Varşovia” Cehoslovacia, iar la 20 de ani eram miner calificat în subteran şi la suprafaţă (la Bălan-Harghita, la cupru, unde silicoza făcea ravagii). După care am fost ziarist de la 21 de ani (corector şi şef al secţiei scrisori, coleg de redacţie cu Calistrat Costin, azi preşedintele Filialei Bacău a USR şi cu prozatorul Ioan Nete) la Informaţia Harghitei, la Miercurea Ciuc şi de aici am fost trimis forţat, fiind incomod, la Bucureşti, la Academia de jurnalism „Ştefan Gheorghiu”, să învăţ cum se scrie „pe linie”. Bineînţeles, nu m-am înscris la această „academie”, către care aveam recomandare. Aşa am ajuns în 1972 la Bucureşti, unde „mi s-a pus pata”, luând-o razna cu boema mea (exagerând cu „băutură, tutun şi femei”; eram şi îndrăgostit în formă agravantă). Boemă dusă la extrem în 1973, când am avut… şapte tentative de sinucidere, conştientizând că m-am ratat pe toate planurile (în anul următor mi-am definitivat primul volum de versuri, însă şi mi-am cunoscut soţia, mi s-a schimbat încet-încet harta astrală). Cenaclul „3,14” (îl intitulam şi salon literar sau club exclusivist, fiindcă avea reguli stricte: toţi membrii lui, la toate şedinţele săptămânale, trebuiau să citească texte inedite ale lor; în acest mod ne „profesionalizam” scrisul) a fost iniţiat de un scriitor de proză fantastică, membru al USR, Corneliu Omescu, prin el se asigura sediul (poate era angajat al casei de cultură din Mântuleasa, nu-mi mai amintesc) – regret că a fost uitat cu totul. Eu îl conduceam, având colegi studenţi invitaţi (eu absentam de la cursuri), în principal. Sarcina fundamentală: să experimentăm în poezie şi în proză (eu fusesem premiat în 1972 pentru proză scurtă la revista Vatra, eram cineva!). Era un entuziasm… Dacă s-au lansat optzecişti la „3,14”? Da, dar nu optzecişti „recunoscuţi” – de la prozatorii Mihail Grămescu la Dumitru Ungureanu, Doina Popa, Gh. Neagu (redactor-şef azi al revistei Oglinda literară) sau Petru Ionescu (redactor-şef azi al revistei Euromuseum), la poeţii Cristian Şişman şi Radu Stoenescu (au murit de tineri; amândoi au fost comentaţi de N. Manolescu) sau Victor Pencu (retras la ţară, la Pădureni-Giurgiu), Ignatie Grecu (azi ieromonah la Mănăstirea Cernica) şi Nicolae Jinga (preot, conduce azi revista Caligraf), dar şi Liliana Ursu şi Gabriel Stănescu, să mă refer la cei care au publicat rafturi de cărţi… Ce e de neînţeles pentru mine azi e că în 1972 Gh. Iova, la Bucureşti (după spusele lui) punea la cale „textualismul” – iar eu n-am auzit de el decât în anii ’80. Altfel, în 1972 la Bucureşti funcţionau cenacluri care promovau o poezie fără viitor. M-au pus de atunci în gardă cenaclurile, ele lustruiesc de regulă vanitatea şi mediocritatea cu ştaif.

– Ştim bine în ce vremuri trăiam. Era greu să publici în reviste? Îţi deschid o rană şi te întreb: cât de greu a fost însă debutul editorial cu La fanion (1980), premiat de Uniunea Scriitorilor? Dar, mai erai tu debutant în 1977, în 1980?

– Mie îmi era imposibil să public în revistele literare, în anii ’70, nu eram preferatul „Poştei redacţiei”, cum erau atâţia alţii. Nu aveam alt acces la redacţiile acestor reviste decât prin poştă. Extrem de timid, nici nu concepeam să merg la o redacţie, aveam cultul scriitorului „membru al USR”, îl consideram inabordabil. Singurul care m-a evidenţiat la poşta redacţiei a fost Ştefan Aug. Doinaş, la Familia, în 1974, el a fost primul care m-a prezentat ca „poet” (cu un titlu semnificativ, „Liviu Ion Stoiciu — Realul cu plasmă poetică”; realul în versuri, limbajul lui uzual, cotidian, tot ce era concret, era neobişnuit pe atunci), publicându-mi şi o pagină de poeme. N-am atras nimănui atenţia. E drept, eram şi într-o altă fază a scrisului meu. E interesant, totodată, că „după o viaţă de om pusă în slujba literaturii române”, sunt perceput numai ca „poet”, deşi am publicat patru romane (şi un volum de teatru; las la o parte volumele de jurnal). De la început eu am scris şi proză şi teatru, nu numai versuri – îţi reamintesc de primii ani de liceu, când îmi umpleam propriile „reviste” cu „producţiile” mele (şi aşa, inconştient, trebuie să repet, îmi „regularizam” scrisul; concluzia asta am tras-o la prima bătrâneţe, rememorând). Erau anii de glorie ai lui Dan Verona, de exemplu… Am definitivat primul meu volum de versuri în 1974 (la 24 de ani), rezultat al celor şapte tentative de sinucidere din 1973. Se deschiseseră concursurile de debut editorial – n-am avut însă nici o şansă, nu eram pe gustul juriilor, scriam cu totul în afara „normelor” vremii. Nu m-a impresionat însă, scriam oricum pentru sertar, „pentru sufletul meu”, ştii… Şi conştientizasem dimensiunea ratării pe toate planurile. Între timp mă stabilisem, din 1975, cu domiciliul la Focşani, căsătorit (atunci s-a născut şi copilul). Trimiteam volumele mele originale de versuri la concurs prin poştă, habar nu aveam unde sunt sediile editurilor. Eu îmi vedeam de scris, el era supapa mea, „mă echilibra”. A trebuit să aştept cinci ani să debutez cu patru poeme într-un „Caiet al debutanţilor – 1977”, la Editura Albatros, în 1978. Dar tot n-am convins juriul, am fost publicat şi în următorul „Caiet al debutanţilor – 1978”, apărut în 1979, de data asta cu un ciclu de zece poeme, intitulat „Cantonul 248”! Abia juriul din 1979 mi-a premiat manuscrisul, intitulat „La fanion”. Curios, Laurenţiu Ulici în primul rând a insistat să fie premiat, aveam să aflu mai apoi, nu Ştefan Aug. Doinaş (cel ce m-a prezentat în Familia), după cum aveau să-mi mărturisească, după Revoluţie, Gabriela Negreanu şi Mircea Sântimbreanu. A trebuit să aştept şapte ani să se acomodeze juriul cu felul meu de a scrie, cu „noua poezie” (care avea să se numească optzecistă). Sigur, ai observat perfect, mulţumesc pentru abordare: bucuria nespusă a debutului editorial are legătură cu debutul cu patru poeme în „Caietul – 1977” de la Albatros, nu cu debutul cu o carte numai a mea. Deşi abia „La fanion” mi-a adus prima „notorietate” critică (şi premiul de debut al Uniunii Scriitorilor acordat acestui volum m-a mai scos din anonimat). Aveam 30 de ani în 1980, când am debutat cu „La fanion”, deja nu mai puteam fi „şaptezecist”…

P.S. O fotografie de azi de pe Faleza Dunării din Galaţi (pe fundal, Munţii Măcinului):