Atacați de meduzele din mare. Întâlnirea cu un arici la Casa Scriitorilor. Pățania altui scriitor cu mâncarea. Numărătoarea inversă

Sâmbătă, 13 august 2011. Abia acum, când vin să scriu aici am luat seama că am traversat o zi de 13. Curios, deși sunt superstițios, cifra 13 nu mă influențează (ba am impresia că-mi poartă noroc, fiindcă nu mi se întâmplă nimic deosebit pe 13 și ar fi trebuit să mi se întâmple). E ora 22.45, vin de la o preumblare prin centrul stațiunii Neptun cu Doina, cu fratele ei, Valentin Popa, cu soția lui, Rodica și fiica, Andreea (deja mai înaltă decât mama ei; îi vedeți în fotografie, mai jos, pe o bancă; mâine ei pleacă la Brăila, acasă, li s-a terminat vacanța de o săptămână; Valentin m-a îndreptat, biletul prin sindicatul din Învățământ l-a costat, cazare și masă completă, pentru șapte zile, 420 lei, nu 500 de lei cum am scris aici joi¸„m-a costat mai puțin decât am cheltuit când am mers cu cortul la mare”, a subliniat). Fiind și sâmbătă (și 13) centrul stațiunii era atât de aglomerat, și pe trotuare și pe șosea, că abia te strecurai. Am căscat gura la statuile vii (actori din Sibiu; aveau căciulile de lângă postamentul improvizat, pline cu bancnote de un leu), la cântăreții din America Latină, „indieni, piei roșii” (care-și vând CD cu muzica lor în cantități industriale) sau roata mare (mai erau și alte feluri de roți în funcțiune) de la capătul de sud al stațiunii. Ne-am oprit la tot felul de magazine (pe mine în general nu mă interesează nici un fel de magazine, cu atât mai puțin cele de îmbrăcăminte-încălțăminte, de artizanat sau de legume-fructe, de porumb fiert sau copt). S-au cumpărat înghețate și floricele de porumb. Întotdeauna am considerat că marea e raiul copiilor, mi-ar plăcea să le împart daruri tuturor copiilor, să le citesc încântarea pe chip – erau atâția părinți cu copii fericiți în această seară (cum au fost și peste zi, pe plajă). Trăsurile cu un cal arătau minunat în peisaj. Plus trenulețele auto care leagă stațiunile din sudul Litoralului. E grozav să ai inima bună și să te bucuri de puținul pe care ți-l acordă, trecător, destinul, la un moment dat. Centrul stațiunii Neptun e neschimbat, a mai apărut la șosea un hotel de patru stele, la „Ambasador” sunt aceiași păuni, Biserica din sudul stațiunii a rămas tot neterminată…

Altfel, azi a fost o zi frumoasă, chiar dacă a bătut un vânt tăios, și marea a fost tot rece (la intrarea în mare apa îți taie picioarele, dar dacă te arunci în valuri, te înveți cu temperatura; am făcut chiar și pluta pe spate, până m-a luat frigul). Dar n-am stat decât simbolic pe plajă: de la 10.30 la 13 și de la 17 la 19, am intrat în mare de două ori împreună cu Doina, am înotat greu, obositor, valurile mari s-au perpetuat și azi, la ieșire m-am preumblat pe plajă de la Casa Scriitorilor la Vila de protocol a lui Ceaușescu (unde continuă să stea grămadă pescărușii; azi erau pe plaja generoasă cu ieșire la ponton, pe șezlongurile de dincolo de gardul păzit, care-i desparte de muritorii de rând, caricaturi ale nomenclaturiștilor zilelor noastre) și înapoi, să ne uscăm. Azi i-am văzut la table pe Ioan Groșan cu Marius Ghica și pe o bancă pe faleză pe Arcadie Suceveanu cu Ion Țăranu (îi vedeți în fotografii, mai jos). Ceilalți scriitori prezenți în această serie în scripte îi dau dispăruți, nu-i întâlnesc nicicum. În schimb, surpriză, boemul Ion Nicolescu (care doarme pe bănci, în grădina Casei Scriitorilor; nu l-am văzut niciodată în slip; la cât e de slab ar speria copiii; glumesc; e în fotografie cu spatele) era îmbrăcat la patru ace și filma cu o cameră video pe care o au numai vedetele. Mare figură, are zile când își plânge singur de milă, sărac lipit (tapând scriitorii, mai ales pe cei ce n-au bani; știți cum e, cei ce au bani, nu-i dau), și zile când se crede mare grangur. În fine, intru în criză de timp – am pățit-o iar în mare (apropo, am o entorsă ușoară la piciorul stâng, mă doare, deocamdată nu șchiopătez): am fost atacați de meduze. Întâi s-a speriat Doina, trezindu-se urzicată (n-am crezut-o când mi-a pus că a văzut o meduză mare; ne-am uitat în marea cu apa aproape limpede, îi vedeam fundul acolo unde nu era adâncă). La ieșirea din mare am văzut și eu că am puncte înroșite grupate pe un picior, care mă ustură, e clar că marea era plină de meduze nedetectabile. Nu spun că în această seară mi-a ieșit în cale un arici, la intrarea dinspre faleză la Casa Scriitorilor, se pare că-și face veacul chiar în curtea ei. Mă mir că ariciul nu e chinuit de câinii Casei Scriitorilor. Azi am dormit pe sărite, toropit. Pe plajă am admirat exercițiile de apărare ale unor judokani.

*

Public o parte dintr-un e-mail primit de la un scriitor (nu-i dau numele, că nu am acceptul lui), care a fost înaintea mea la Casa Scriitorilor, anul acesta, și a citit nemulțumirea mea dată  ieri de gol aici, pe blog (e o mare tristețe că se strică și la Neptun ce a fost bun de-a lungul anilor făcut prin USR):

Am citit despre nemultumirea dv. cu micul dejun. Nu sunteti singurul revoltat. Era deja o traditie ca unul dintre membrii familiei sa aduca micul dejun in camera (noi lasam in felul acesta copiii sa doarma mai mult si sa manance apoi in liniste, completand cu ce le aduceam de acasa si nu se gasea in meniu). Acum trebuie sa ai grija sa ajungi pana in 8:30 fiindca altfel risti sa nu mai gasesti mare lucru (in general, se termina branza sau sunca mai de calitate in jumatate de ora, fiindca oamenii isi iau provizii 😀 si ramane telemeaua potroaca sau salamul de vara…). O doamna gardian sta cu ochii pe fiecare si numara bucatelele pe care le pui in farfurie, sub pretextul ca ar fi chipurile atenta daca se goleste vreun platou sa anunte (aiurea!!! am fost chiar martor la o scena de tot rasul/plansul, cand un adolescent, nepotul lui Emil Manu, revenind cu farfuria goala la masa „torturii” a intrebat-o daca mai e salam, cascaval, ceva… iar ea i-a raspuns printre dinti „Lasa, ca ai tot luat!” Incredibil, dar adevarat). Cu toate astea, am vazut si o bunicuta care a indraznit si, se pare, a si fost lasata sa ia in camera in ultimele zile de sedere micul dejun pentru nepotica de 4 ani (dansa mancand in restaurant). Oricum, aiurea. Iti si sta in gat ceea ce mananci. Noi am avut platite 3 portii mari, la apartament, dar am fost la masa 2 adulti si doi copii. Am fost mereu stresat sa nu depasim suma (de parca ai putea-o depasi cu ceea ce ti se ofera!). In fine, ar trebui regandidta toata problema. Pe de-o parte e bine ca poti alege si ca nu trebuie sa inghiti branza lor potroaca sau cremvurstii impusi la meniu; unii mananca doar fructe dimineata, altii biscutiti cu cafea etc; cu cele doua meniuri de la pranz si cina, intr-adevar se cheltuie hartie si toner pentru a scoate zilnic la imprimanta tabelele, dar in felul acesta tocmai ca nu se mai arunca mancarea, fiindca nu se pregatesc decat atatea portii din fiecare varianta cate s-au cerut. Am vrut sa mai comandam la un moment dat inca o portie dintr-o varianta anume (chiar in ziua respectiva) si ni s-a spus ca nu mai sunt… Ehe, ar fi multe de schimbat si in administrarea vilei, neocolind naravurile unei parti din personal.

***

Public mai departe încă o porție din proza mea, începută joi aici:

Morișca din cap (III)

Morişca din cap o lăsase cumva mai moale, durerile de cap se atenuaseră. De pe o zi pe alta a tras altă concluzie, venit la mare, că a uitat de lupta lui cu morile de vânt bucureştene, de la serviciu, de acasă, de pe stradă – şi că morişca din capul lui e de fapt morişca morilor de vânt cu care se luptase. Cum aici era la odihnă şi nu se mai lupta cu nimeni, morişca morilor de vânt a intrat în ralanti… Tot ce-şi mai dorea aici, la mare, era să i se şteargă toate gândurile! Nu voia să uite să gândească, Doamne fereşte, ci să scape de gândurile negative care-l bântuiau şi care-i mai ţineau sub presiune morişca din cap. N-a reuşit nicicum să scape de gândurile negre, să nu se mai gândească la nimic, nu putea să intre într-o meditaţie profundă, degeaba repeta în minte metoda indiană de autocontrol (Mind Control şi „Cum veţi atinge prin yoga ţintele dumneavoastră spirituale”) cu Ommmmmmm, după care intra în numărătoare inversă: 10, 9… 7… 3, 2, 1. Se relaxa, ţinea ochii închişi şi se concentra asupra unui punct, asupra inimii lui: „imaginează-ţi că inspiri şi expiri nu prin nări, ci prin inimă, simţi aerul trecând prin inima ta”. Când conştientiza asta, morişca din cap i se oprea, de parcă ar fi rămas fără aerul care o învârtea. Declama prelungind cuvântul sfânt al hinduşilor, Om, „pentru a se purifica spiritual atmosfera din jur”, după care-şi imagina că are de coborât o treaptă pe o scară, adânc, tot mai adânc… 10… 5, 4… „nivelul mintal coboară”… Când ajungea la 1, era pe jumătate adormit: „acum te afli într-un plan profund, energetic al minţii… vreau să vezi limpede în mintea ta, în culori, imaginile… un trandafir roşu… un lac… un râu, un munte acoperit de zăpadă…” Imaginaţia îi lucra la maximum. Acum trebuia să vadă în mintea lui ceva ce ar dori să i se întâmple! Aici era problema, că-şi dorea mai mult decât putea mintea lui să-i îndeplinească – e convins că morişca din cap i s-a dereglat din acest motiv. Sau morişca s-a pornit după ce a numărat de la 1 la 10, la fiecare număr urcând o treaptă mai sus, şi n-a reuşit să se mai trezească la realitate… Bine că nu şi-a pierdut minţile de tot! Greşeala sau neputinţa lui e legată de faptul că nu s-a putut conecta la „Mintea Universală, care guvernează lumea” şi că dorinţa lui n-a devenit realitate. Ar trebui să-şi crească nivelul de conectare, să evolueze spiritual, duhovniceşte, e clar. Din nenorocire, el a rămas blocat pe drum, hipnotizat singur, n-a reuşit să spargă barierele mentale şi s-a trezit cu o morişcă în cap care funcţionează defectuos: poate autocufundarea lui interioară îl îndepărta de meditaţie, n-a pătruns destul în „realitatea spirituală” şi de aici i se trage. Că nu reuşeşte să respire profund prin „inima spirituală”, să schimbe energie cu cosmosul, prin autosugestie… Asta e. (Va urma)

Liviu Ioan Stoiciu