Marți, 23 august 2011. Sunt în concediu de odihnă din 10 august, pentru o lună – am lăsat vorbă la redacția Viața Românească, fără pretenții, că mă pot chema la treabă, dacă simt nevoia, fiindcă n-am nimic de făcut după ce mă întorc de la mare. Îmi e lehamite să mă mai angajez cu un proiect (literar sau de vacanță la munte) în fața propriilor ochi. Abia reușesc să fac față minimelor obligații de colaborare pe care le am pentru o redacție sau alta (scriind fără să fiu remunerat). Azi m-am bărbierit (nu m-am mai bărbierit de vineri) și am mers cu metroul, în pantalon „trei sferturi” și sandale, pe caniculă, la librăria din fața MNLR. 
Aici se găsește presă literară, am frunzărit publicațiile apărute în ultimele două săptămâni – și m-am indispus, cum pățesc de obicei de câte ori frunzăresc mai ales săptămânalele (săptămânalul Luceafărul de dimineață a intrat în vacanță pentru o lună; apar regulat, fără întrerupere, săptămânalele România literară, Observator cultural, Cultura, 22) și revistele lunare (au apărut pe luna august revistele Ramuri, Contemporanul, Orizont, Oglinda literară). Observ încă o dată că mai am o problemă gravă de rezolvat, să mă despart de publicațiile literare, care mă otrăvesc de câte ori le deschid. Așa cum m-am izolat la maximum între scriitori (cu care nu mai comunic în nici un fel), așa trebuie să renunț să mai citesc revistele literare. Cât mai am eu de trăit? De ce să nu elimin sursele care-mi provoacă mari neajunsuri morale?
Normal ar fi să găsesc o soluție să închei capitolul cu literatura română „vie”… Am venit apoi la Piața Norilor cu metroul (la Tineretului) și am făcut cumpărăturile necesare, începând cu cafea, fără de care eu n-aș putea să gândesc drept, stând strâmb (am cumpărat inclusiv mâncare pentru țestoase), n-am să vă fac aici lista cheltuielilor. Fiindcă întâmplător am descoperit un medicament care-mi face bine la gastrită (ucide cică bacteria denumită Helicobacter pylori; Doina l-a cumpărat pentru indigestie), am luat și Nexium – îi dau numele pentru cei interesați (39 lei). Cât am stat la mare n-am mai avut arsuri gastrice (pentru prima oară) datorită acestui medicament, pe care-l luam la două zile. Plus Echinacea (30 lei), capsule, produs natural, care m-a scăpat de aftele bucale, descoperit intuitiv (am înțeles că am imunitatea scăzută). Povestea aftelor are legătură directă cu faptul că m-am lăsat de fumat în 1975 – reacția organismului intoxicat de tutun (fumam până la 25 de ani și trei pachete de Carpați fără filtru pe zi; mă dezintoxicam săptămânal cu țigări cu filtru Snagov) a fost asta, să elimine toxinele prin afte (ulcerații ale mucoasei bucale). Am fost chinuit de la 25 de ani fără întrerupere, nici un medic nu le-a dat de capăt aftelor – până ce am descoperit Echinacea… 
În sfârșit, în această seară, de la ora 21, după cină, am făcut o preumblare cu Doina până la Piața Universității pe jos și mi-am amintit că am telefonul cu care pot face poze, acolo unde era lumină – le public aici așa cum au ieșit (Simbolul Kilometrului Zero; Spitalul Colțea, refăcut, și Biserica Colțea, în două fotografii; Biserica Sf. Gheorghe; Lupoaica din fața fostului magazin București). Am observat că de la Unirii la Universitate, numai pe partea dreaptă, sunt patru biserici extraordinare la Bulevard: Sf. Ioan, Sf. Gheorghe, Biserica Catolică și Colțea. Altfel: terase pline, magazine noi (de care habar nu aveam), trafic intens, trotuare cu asfaltul spart, murdare, îndrăgostiți sărutându-se pe băncile din scuarul G. Enescu și copaci înalți care par a fi metalici, cu frunze și fructe nemaivăzute (importați), șantier vechi acolo unde erau statuile la Piața Universității (se dă în folosință o parcare subterană)…
***
Relatarea întoarcerii de la mare pe la mănăstirile din apropierea graniței cu Bulgaria o continui mâine. Acum public un mic fragment din proza mea scrisă în stil publicistic, partea a V-a:
O încurcătură de minte
(II. Senzaţia de deja vu)
Omul-de-ocară mănâncă alune şi se întinde pe canapea, în sufragerie, cu ochii pe televizor. Mută de pe un canal pe altul. Dintr-odată aude că există un “cod neural”, sau neuronal, al neurologilor, cod care e un mister, trebuie descifrat. Lui îi spune asta? El ştie demult că e un mister, care poate fi dezlegat prin scris, prin creaţie… Vorba vine. Nu înţelege, dar reţine: neurologii spun că pentru a citi şi a controla mintea umană, creierul trebuie să gestioneze perfect sintaxa regulilor care transformă impulsurile electrochimice în percepţii, memorie, emoţii şi decizii. Nu se ştie cum pot celulele nervoase să proceseze informaţia… Formidabil, strigă, după ce citeşte titrarea: “Un creier obişnuit conţine 100 de miliarde de celule – aproape tot atâtea câte stele există în Calea Lactee. Şi fiecare celulă e legată prin sinapse de încă aproximativ 100.000 de celule asemănătoare”. 
În sine, sinapsele dintre celule sunt scăldate în hormoni şi substanţe numite neurotransmiţători, care modulează transmiterea semnalelor. Sinapsele se formează şi dispar în mod constant, slăbesc şi se întăresc, “ca reacţie la noile experienţe” – prin ele e conştientizată realitatea. Numai că senzaţia de “deja vu” contrariază. Majoritatea teoriilor se învârt în jurul ideii de metempsihoză, că după moartea trupului sufletul trece în alt corp, care poate aparţine regnului animal sau vegetal… Adică, eu sunt reîncarnat într-un corp şi am venit cu o memorie anterioară? Se întreabă Omul-de-ocară, luând un nou pumn de alune fără sare dintr-o pungă. Fiindcă el trăieşte dramatic senzaţia de “deja vu”. (Va urma)
Liviu Ioan Stoiciu
***
Am lăsat anume mai jos loc la două intervenții semnificative, semnate de Tudor Cicu (la proza mea, în curs de apariție aici) și Ion Lazu (la aventura pietrelor tămăduitoare de la mare, domnia sa luând în tragic joaca Doinei cu ele; savant în domeniul pietrelor, le dă peste nas tuturor neofiților; public alte fotografii de la mare, asigurându-l pe Ion Lazu că eu am făcut fotografiile, nu Doina). 
Cu tot riscul să mă lungesc aici peste orice răbdare, cred că merită să luăm aminte la scrisul domniilor lor.
Tudor Cicu (scuze că sunt pomenit fără să fiu înjurat, cum se poartă de regulă la scriitori):
«De ce o fi spus Coleridge, că toţi oamenii se nasc aristotelici sau platonieni, rămâne de discutat. Însă pot spune, cum a rezolvat ecuaţia aceasta, I. Budai-Deleanu: „Dumnezeiescul Platon şi el/Bea, mânca cumsecade, domneşte;/Nici iscusitul Aristotel/Nu trăia fără vin, carne şi peşte/Pentru aceea, de ale lor cărţi învăţate/Şi acu ne mirăm; şi cu dreptate”. (C.10 v. 9). Astfel, dificultatea lămurită, mai rămâne de lămurit o a doua problemă (propusă de Hemingway în „Bătrânul şi marea”), de o natură cu totul diferită, dar, care are legătură cu deziluzia lui LIS, cu privire la electoratul român. Spunea Hemingway: „Totul e chinul foamei şi lupta împotriva a ceva de care nu-şi poate da seama”. (p.56, în ediţia din 1952). 
Poetul din „Pe prag (Vale-Deal)” era şi mai tranşant: „nu te teme, după pâine, ţi se va lua şi apa”. (p.62). Încercând să se arunce pe fereastră, personajul lui LIS, are impresia că se apără de o nenorocire. Probabil păţania cu sandalele cărora li se tot dezlipeau tălpile, ar fi fost un episod ce ar fi putut face parte din povestire şi, ar fi salvat situaţia prin nuanţa ei amuzantă. Dar oare, chiar ar fi salvat-o? N-am fi căzut în cealaltă „încurcătură de minte”, a unui alt personaj, ce avea ceva, cu nişte ghete ghinioniste? Acordorul de piane Murkin, din schiţa „Ghetele”, de Cehov, avea tot motivul să dea toată vina pe „blestematul servitor” Semion ? Dar, Omului-de-ocară, îi lipseşte trăsătura esenţială a „omului rănit”, zugrăvit de scriitorul rus. Atunci? Cineva, tot se uită în interiorul celor două lumi, să descopere angoasantele relaţii dintre ele. Ne mai trebuie răbdare. „Dacă nu dormi, ţi se poate tulbura mintea” – ne sugera bătrânul pescar al lui Hemingway. (p.57). 
LIS are însă şi el o replică: „Te-ai ars,/bătrâne, nu se mai poate îndrepta nimic./Miroşi de departe a ars – treci pe/varianta de rezervă, neafectată. Ridică mâinile sus/şi strigă: mă predau”. (Pe prag /Vale-Deal) – p.82. Să sperăm, că în cazul personajului lui LIS, Dumnezeu se va fi îndoit cumva de „rătăcirea” sa, şi îi va fi încredinţat o misiune, ştiindu-l (ce asemănare cu personajul lui Kafka!), rătăcit deocamdată prin lumea aceasta desfăşurată într-o continuă parabolă».
Tudor Cicu
*
Ion Lazu, pe un e-mail intitulat:
de-ale pietrelor tămăduitoare
«Poete LIS, mă feresc cu străşnicie de ceva vreme (şi nu puţină) să comentez textele de pe blogul D-tale referitoare la Apocalipsă, la paranormal, de-acum şi la… pietre tămăduitoare. 
Mă rog, fie şi tămăduitoare, sună mai nu ştiu cum… Credeam că m-am făcut înţeles, ca specialist (de nu cumva chiar ăsta să fie dezavantajul meu…?) în privinţa pietrelor de pe plajă, în fapt fragmente din calcarele fosilifere sarmaţiene din substratul ţărmului (aţi călcat pe ele la Cazemată), iar nu aduse de cine ştie unde, misterios… în speţă fiind vorba de mici lespezi erodate-modelate-parţial dizolvate de acţiunea apei, valurilor, nisipului , ca un şmirghel tras-împins şi iar. Unde a fost o cochilie, o zonă mai lesne dizolvabilă, au apărut găuri: ochi, nări, guri, urechi… la voia privitorului, nu? Le-am semnalat ca pietre frumoase, interesante, care pot oferi imagini incitante, cu analogii antropo şi zoomorfe. Asta era abordarea mea, sper decentă, la obiect, nespectaculoasă. Acum văd că au devenit vindecătoare. Poate în aceşti 5 ani de când n-am mai dat pe la Neptun? 
Dar s-o luăm altfel: orice piatră poate fi benefică, tămăduitoare, dacă insul şi-o apropie de piele când simte nevoia de o atingere răcoroasă, sau dimpotrivă caldă sau… E la voia omului. Să-şi trăiască/amplifice senzaţiile de care are nevoie. Să se auto-sugestioneze că… (Se pare a nu fi deajuns faptul că pietrele în chestiune sunt frumoase pur şi simplu, că ne pot delecta privirea, imaginaţia… De ce oare? Frumosul în sine nu este tot un balsam pe suflet?). În timp ce personal, începusem s-o invidiez pe dna DP pentru iscusitele fotografii…
Mă rog… Acum l-aş ruga mult pe dl Marin Ifrim, cu care am avut chiar aici o comunicare la cel mai înalt nivel (şi pe care l-am elogiat în două misive către dna Passionaria S.), să retragă exprimarea, puse chiar de d-sa în ghilimele, probabil pentru a-i spori autoritatea: „pietre litice”.
Or, „pietre litice”, scris astfel, în goana condeiului, „sună ca naiba” şi este doar un pleonasm ca oricare altul. Referirile la I. Gh. nu sunt întru susţinerea afirmaţiei, autorul citat spune”paste litice”- altă bazaconie, între noi fie vorba. Dar acolo măcar nu mă mai mir, la „Institutul Civilizaţiei Megalitice I. Gh, proprietate a statului rus” nu se pot întâmpla decât lucruri pe calibrul titlului respectiv. (Rog atenţie, nu fac vorbire despre lirica poetului, ci despre ipotezele sale aberante…). M-am uitat din nou pe imaginile sale cu „megalite”. Oare nu se observă de la orice distanţă că e vorba despre cimentarea naturală a unor nisipuri a căror stratificaţie sedimentară a rămas intactă, deci neprelucrată de protopopoarele dlui I. Gh? Atunci chiar că nu putem discuta, se duce fiecare pe drumul lui, în sfânta-i rătăcire… (Şi o a doua nedumerire: cum este de explicat inabilitatea că, făcând mii şi mii de poze cu megalite, poetul I. Gh. nu a „greşit” nici una cu valenţe artistice? Mister total, abia acesta…)
Apoi Dna A.B. se extaziază de superbul text al lui Eliade privind sexualitatea pietrelor. Măi, să fie! Atracţia dintre stratele moi şi cele tari induce neapărat ideea de sex. Mă crucesc. N-am citit bazaconia, dacă asta afirmă savantul. Dar e foarte posibil ca la ME să fie vorba de o metaforă. Cum se atrag cationii şi anionii etc. etc. Ing şi Iang. Frumoasa şi bestia… Dacă o luăm aşa. Dar nu aducem metafora ad literam, din lumea sensurilor în cea strict-fizică. Se crapă de ziuă. Mijesc zorile. Tocmai mă sumeţeam că Eliade şi Iorga plus Brâncuşi sunt singurele trei nume româneşti dintre-un tratat despre Ascensiunea civilizaţiei occidentale. Că, după aceea găsisem Istoria credinţelor… printre cele mai importante 100 cărţi din istoria civilizaţiei. Şi… iată poznă!
Doar dl Culai cată să fie cumpătat, dânsul înţelege că valurile pot modela stânca în funcţie de rezistenţa fiecărei porţiuni, rezultând cele mai năstruşnice forme spaţiale, unele insolite, spăimoase, caraghioase etc. A fost şi marele Victor Hugo la Etretat, am citit de nenumărate ori paginile jurnalelor sale de călătorie. Un spirit avântat, romantic cât cuprinde, nu-i aşa? 
S-a ferit însă ca de foc să lanseze cine mai ştie ce năstruşnicii pretins ştiinţifice. A văzut şi Ahab, eroul lui Melville cocoaşe de Moby-Dyk în formele deluroase din zare, dar era fixaţia lui şi o lua ca atare, nu s-a repezit cu harponul…
Iar problema paranormalului necesită o discuţie aparte, veţi fi de acord. Deocamdată spun că la întreprinderea unde am lucrat 40 de ani existau secţii de seismometrie, gravimetrie, electrometrie, radiometrie, magnetometrie etc. etc., fiind vorba mereu despre geofizica pământului. Fiecare rocă, strat sedimentar, corp magmatic, de sare gemă, de cărbuni, de… etc. se comportă diferit etc. Sunt fel şi fel de câmpuri ce străbat pământul în toate direcţiile, fiecare cu mesajul său. Efectele se măsoară cu aparate f. sofisticate. Am participat la studii, practic de acolo am ieşit la pensie. Omul însuşi, în mişcarea sa pe suprafaţa pământului, de la un pas la altul, reacţionează ca un receptor ultrasensibil la modificările acelor nenumărate câmpuri despre care pomeneam mai înainte. 
Există apoi câmpul specific uman „Psi”; există o ramură a geofizicii numită radiestezie. Vechea poveste cu vergeaua care îl ajuta pe şaman să depisteze izvoarele din subteran. Am practicat eu însumi ani la rând această metodă. Dar… dar… discuţia se lungeşte. Trebuie reţinut doar faptul că acele câmpuri există, pot fi detectate-măsurate, cuantificate. Însă interpretarea rezultatelor este în seama geologului, care ştie sau măcar presupune cam ce ar putea fi în subteran. Pe seama căror roci să pună respectivele efecte. Eu pot merge pe stradă cu poetul LIS şi să-i detectez toate conductele de sub pavaj. Şi ce-i cu asta? Pisica detectează fără cusur locurile din casă unde îi e mai bine, idem câinele, care nu doarme pe oriunde în larga ogradă a stăpânului. Cât de grave sunt consecinţele acestor câmpuri pentru omul obişnuit? Problema mea chiar asta a fost: să rămân până la capăt un om în limite normale. Am avut colegi care au deraiat. Nimic nu s-a ales din hipersensibilităţile lor, din însuşirile lor paranormale. Sunt o armă cu prea multe tăişuri, zău.. 
Unul insista să mă vindece de nişte boli pe care mă îndărătniceam să nu le am. În timp ce sănătatea lui era la pământ. Inclusiv cea mintală, din păcate. Am nevoie să mă complic cu punctele de energie pozitivă? Personal nu am nevoie decât de linişte. De o ambianţă neconflictuală. În rest, vorba lui Arghezi, ”Gândirea vine de la sine”.
Devotat, Ion Lazu»
PS. În introducerea acestui e-mail, Ion Lazu mi-a scris: Dragă prietene LIS, îţi trimit un text prea stufos ca să încapă pe blogul Dtale. Ca să nu spun că s-ar putea să nici nu intereseze. Oricum, eu îl postez şi pe propriu-mi blog şi, dacă găseşti de cuviinţă, îndrumă-i pe cititorii d-tale spre http://ilazu.blogspot.com. La drept vorbind, l-am scris mai mult pentru ochii D-tale. Lazu
„Pietre litice” este expresia categorică a lui Ion Gheorghe. Chestia cu „Proprietate a statului rus” a dispărut de pe gardul poetului. A făcut acest gest la supărare, negăsind nicăieri înţelegerea scontată. În prezent, la locuinţa de la Sărăţeanca, în curte şi într-o magazie special amenajată, poetul are peste 1000 de „obiecte” , „piese”, „paste” sau cum vor domniile voastre să le spună. Chiar de-ar fi doar produsul frământărilor naturii, formele lor dau de gândit. Ai zice că sunt nişte copii perfecte ale unor animale, păsări etc. ca să nu mai spun de „figurinele” cu…forme umane. Treaba e complicată. Ion Gheorghe nu a adunat „de nebun” pietre răspândite în cine ştie ce arie. Le-a descoperit „la grămadă”, într-un fel de necropolă. Ani în şir le-a cărat cu roaba în curtea sa, pe un teren greu accesibil. Au trecut pe acolo oameni de ştiinţă, muzeografi, oameni de televiziune. Toată lumea tace. Subiectul nu e de scos la bătaie. Se pare că deranjează inclusiv Academia. Domnul Ion Lazu e un admirabil intelectual şi nici prin gând nu-mi trece să-l contrazic. Eu retrag sintagma „paste litice”, însă mă îndoiesc că Ion Gheorghe ar renunţa vreodată la ea. Marele poet este cunoscut şi pentru excentrităţile sale stabile. Eu îl admir şi s-ar putea să fiu mult mai subiectiv decât cred. Aceste „paste” au fost văzute şi de Tudor Cicu. Poate are şi el ceva de zis. În rest, gânduri bune pentru toţi locuitorii planetei liviuioanstoiciu.ro
Dragă prietene, e prea devreme să ne gândim la moarte. Un bărbat ca tine e destinat unei vieţi lungi şi glorioase.
Un pont: aftele se tratează instantaneu dacă ţii în gură cafea macinată. În ce priveşte gastrita, ca vechi ulceros, îţi recomand să bei în loc de medicamente/ cu două tăişuri, intotdeauna/ suc de cartofi. E scârbos dar e un eficient pansament gastric. Sănătate !Altfel, ticăloşia în care trăim nu ne lasă să ne plictisim…
Prietenul meu Marin, îmi cere să-mi spun părerea asupra unui „fapt”, trăit de mine, cu ocazia vizitei la casa poetului Ion Gheorghe, de la Sărăţeanca. În fapt, poetul m-a condus într-o magazie răcoroasă unde depozitase multe statuete din piatră: gresii şi calcaruri. Nu te lăsa să pui mâna pe obiecte. Doar să le admiri cu ochii. În curtea sa, erau la vedere, astfel de obiecte: cu diverse forme şi înfăţişări. Nu cunosc expresia de „paste litice”, şi pe care Marin sau Ion Lazu o dă acestor pietre. Eu, am spus asta, cu voce tare, după vizitarea acestora în magazia din spatele casei de la Sărăţeanca: am văzut pietrele! Gura păcătosului adevăr grăieşte! Acolo, în magazia sa, poetul le numea simplu: statuete. Am luat din curtea sa câteva în mâini şi le-am pipăit. Impresia mea a fost, că astfel de statuete (şmirghiluite de intemperiile vremii), le mai văzusem cândva în copilărie, lângă mormintele sau pe crucile din piatră, în cimitirul turcesc, în satul copilăriei. Semănau şi acestea, cu astfel de grupări ovale, stauete şi ansambluri imagistice, depuse cândva pe movile funerare, cu unele ansambluri bine îmbinate. Îmi sugera mie, că, unele, aveau o „asamblare” mai specială prin paste de ciment natural sau argile preparate de mâini de „olari meseriaşi”. Privite din unghiuri diferite, acestea reprezentau chiar forme stranii, mult asemănătoare şi izbitoare cu reprezentările unor alegorii mitice: sirene, sfinxi, harpii etc. Altele, păreau capete, pe care erau situate cuşme, marame, coifuri de război – ce-mi întărea supoziţia asemănării cu obiectele funerare întâlnite în cimitirul copilăriei. M-au îndemnat la o privire mai atentă, abia când poetul ne-a vorbit despre Cultul zburătorului, alegoria Mioriţei pe plaiurile buzoiene şi în special ale legendelor despre Dealul Istriţei. Asemănarea unor statuete cu „călăreţul trac”, ori animale-totem din basmele şi baladele noastre, m-a dus cu gândul la oamenii primitivi, care citind în pietre au creat munţilor noştri, dar şi dealurilor noastre, o mitologie, dar gândul, îmi fugea şi la omul ştiinţific descoperit în prozele lui Mircea Eliade (ex: Ghicitorul în pietre”), care îi dă acestuia o aură mitică, sau cu proiecţii vizionare în destinul nostru. Poezia lui Ion Gheorghe e plină de astfel de simboluri, multe având ca sursă, existenţa acestor statuete. În aceasta constă, după părerea mea, măreţia acestor statuete: puterea lor de inspiraţie. De inspiraţie lăudabilă într-o poezie de respiraţie homeriană. Probabil, glosele cimeriene, de care vorbea poetul, au avut o contribuţie evidentă la susţinerea acestor statuete, ca reprezentări enigmatice locale, ale unui popor deosebit. Dacă sunt cu adevărat revelaţii ale unei vechi şi enigmatice civilizaţii, care au trecut şi pe teritoriul nostru, atunci, cred că sunt revelaţii, dar revelaţii păgâne. Deocamdată, aceste statuete se află în ţara cea fermecată, între ziduri mult ferecată, la casa poetului de la Sărăţeanca. Întrebat ce părere are Andersen despre grupul statuar „Drumul Golgotei”, sculptorul Thorvaldsen îşi distruge opera cu o ridicare a braţului, aflând părerea sinceră a scriitorului: „Nu-i aşa? E şi părerea mea… şi sfărâmând huma, distruse lucrarea”. De aceea, nu voi cădea în capcana întinsă de Andersen sculptorului, însă, cred cu tărie, în cele relatate de Ion Lazu. Mult, mult mai „pipăibile”.
Mulţumesc din suflet scriitorilor Marin Ifrim şi Tudor Cicu pentru exprimarea echilibrată a părerii domniilor lor privind „megalitele” poetului IGh.” Iar dlui TC, cu deosebire, pentru aserţiunea.”Cred cu tărie în cele relatate de I.L.”. Îi rog insistent să citească, dacă nu eseul meu din Natura sculptează,1984, poate azi intruvabil, măcar răspunsul meu de astăzi, la aserţiunide de ieri ale dlui Ifrim. Nu le mai postez pe blogul poetului LIS, pentru că de data asta îmi însoţesc textul de cca 15 imagini, cred eu concludente.
La drept vorbind nu înţeleg titlul lui LIS „Tudor Cicu versus Ion Lazu”. Constat că nu e nimic de acest gen. Nici afirmaţia precum că aş lua „în tragic joaca” soţiei dsale; nici că „savant”, aş „da peste nas tuturor neofiţilor”. Dacă am lăsat această nesuferită impresie, retractez şi mă retrag eu însumi. Tot aşa, nu am afirmat că dna DP a făcut pozele (e vorba de drepturi de autor?), ci că sunt invidios pe colecţia dsale. Da, sunt poze frumoase. Ciudat este că în 50 de ani IGh. nu a produs nici o poză artistică, ci numai… maculatură foto.
Şi un răspuns direct: Da, dle TC, aceste piatre naturale pot inspira… Dar fiecare se inspiră din ce poate. Marin Preda spunea: Fiecare scrie unde poate. El, la Mogoşoaia, la Pelişor…Şi până la urmă le las neofiţilor câmp nelimitat de desfăşurare, inspire-se, creeze lumi ce nu există…. Însă nu pot nega că mă deranjază faptul în sine, că IGh. nu suflă o vorbuliţă despre faptul că statuetele sale, răsucite pe cealaltă parte, nu mai sunt Bendis, X, Y zeitate, ci… grifoni, gnomi, şopârle, ah!…orice altceva sau…nimic! În fapt, gândirea noastră este antropomorfă, vedem ce ne închipuim, găsim asemănări cu ce ştiusem… Dar de-aici până la statuete, cale lungă, Măria Ta!
Ion Lazu
Fiecare piatră are povestea ei. pe care nu o poate spune în gura mare o poate doar simboliza. Unele pietre sunt mai guralive altele mai ascunse. Fiecare piatră poate acumula în interiorul ei o forma de energie şi poate deveni astfel o sursă.
1. Däniken, despre care amintiţi, mai spunea: „Adam a văzut limpede cum <>. Îşi argumentează spusele, prin faptul că „aşa este înregistrată întâmplarea în Manuscrisele de la Marea Moartă”. Cred, mai curând, în faptul că astfel de însemnări le-a găsit în epopeile unor popoare (care, nota bene!, fabulau frumos) şi furat de măreţia descoperirii, le-a pus pe seama unor vechi înscrisuri (şi aici, va trebui să fim mult mai atenţi!): „Este secolul nostru, cu descoperirile sale, care pătrund atât de adânc şi de tulburător în viitor, într-adevăr aşa de cutremurător?” … Totul este de domeniul posibilului, atâta timp cât nu poate fi demonstrat. Aşa e d-le Däniken: nu e vina noastră, dacă vechile izvoare scrise, precum şi legendele omenirii, prezintă atâtea fantasmagorii. Datoria noastră (acum) e să le privim cu adâncă seriozitate. Ceea ce şi facem (vedeţi a. m. în Jurnalul LIS).
2. Ovidiu, în „Metamorfozele”, scria următoarele: „Alţii spun că păstorii lovind piatra de piatră ajuns-au/Până la urmă că-n mâini le scăpărară scântei:/Una-n cădere s-a stins, iar a doua ajunse pe paie;/Iată pricina ce dau flăcării la Palilii”. Ce nu ne-a spus Ovidiu despre cea dintâi, se găsesc poeţii azi să ne spună, dând cu presupusul, ori îndeplinind sfatul zeiţei Tetis: Împlinit e din partea lui Zeus/Tot ce-ai gândit înainte, când braţe-ai înălţat şi fierbinte/tu l-ai rugat”. (Iliada).
3. Când Andersen, prinţul poveştilor, scria despre faimoasele cariere de piatră de la Carrara, făcea şi următoarea precizare: „Acesta este pentru mine muntele fermecat, unde zeii şi zeiţle antichităţii, ferecaţi în blocurile de piatră aşteaptă un vrăjitor puternic, un Thorvaldsen sau Canova, pentru a-i elibera şi a-i readuce la viaţă”. Ion Gheorghe crede că lui i-a fost hărăzit de zei să trâmbiţeze vestea aceasta. Să-i lăsăm o parte a monezii aruncate de zei, cu care să se bucure, şi, când, mai mult, o şi face magistral în cele versuri ale sale.
4. Şi luăm aminte: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală,/Este mai bine a le consemna în versuri”. (Ion Gheorghe).
P.S. Am postat de trei ori acest raspuns care ii este adresat doar d-lui Ion Lazu, pe blogul dumnealui, fara succes. Nu m-am lamurit de ce nu/l primeste! Pe calea aceasta sigur il va citi. Multumesc.
„Forta supranaturala a pietrei a fost considerata ca protejeaza si amplifica si capacitatile sexuale ale barbatilor si fertilitatea femeilor. La aceasta au contribuit si anumite analogii de forma: de exemplu menhirele, anumite stanci verticale ce evoca simbolismul falie, iar altele ca acele pietre gaurite numite ringstones simbolismul sexual feminin. Simbolismul sexual al stancilor apare printre altele in denumirile unor varfuri de munte ca cele din masivul elvetian: Les Diablerets (Sex Rouge, Sex Rond, Sex Noir, Sex Fou, Proy du Sex, etc.)
In aceeasi ordine de idei trebuie mentionate riturile care asigura o nastere usoara, ca si ceremoniile initiatice care simbolizeaza o noua nastere (“strabaterea portii lumii”) care toate folosesc blocuri de piatra gaurita (ce evoca vaginul).
Fortele telurice concentrate in pietre explica si rolul mistic sau magic acordat unor pietre (de obicei semipretioase sau pretioase) care le confera atribute benefice, dar si malefice. Exista o vasta literatura de specialitate privind acest subiect fascinant. Printre lucrarile cele mai importante (alaturi de unele studii ale lui Mircea Eliade) se afla si aceea “Ecriture des pierres” a lui Roger Caillois (apreciate mult de Margueritte Yourcenar care, printre altele, afirma ca pietrele cristaline, ca si sufletele nu proiecteaza umbre).””
Mircea Eliade
(poate e mai potrivit acest text )
<< intre aceste ghilimele era continut textul: iesea fum dintre roti … iarasi o enigma ca nu a aparut citatul.
Doamna Doina, aveţi perfectă dreptate. Când spuneţi pietre, eu îndată mă gândesc la primele pietre pe care am pus ochii, cele din prundul gârlei noastre de la Cireaşov-Slatina. Or, vă daţi seama, acele pietre, dislocate din baza terasei Oltului sunt, cu cele 100-200 gr ale lor, realmente punctele cele mai dure ale uriaşelor mase de roci ce alcătuiesc un munte! Atenţie, un munte., nişte masive muntoase… Restul fiind nisip, argilă, coloizi… În cazul gârlei mele, de lângă Slatina, pietrele respective, reprezentate aproape numai prin cuarţ, toate albe, cu rare excepţii roşii-ruginii, provin din Carpaţi, au fost aduse de râuri, depozitate în marea pliocenă, reluate în sedimentarea pleistocenă-holocenă.. Câtă selecţie, cât material a fost înlăturat, nici acela chiar lipsit de duritate, de nu-l spargi cu barosul…,totuşi selecţia acestor nuclee extradure este o lucrare teribilă, Natura are răbdare…suprafirească, în milioane de ani ne pune sub ochi un elipsoid de cuarţ alb-lăptos-translucid, extradur, rezultat al: alterării, degradării, eroziunii, transportului, rotunjirii, rulării etc. etc. (Numai geolog să nu fii.) Dar să te pomeneşti cu o piatră lunecoasă în mână şi să consuni cu ea, în actual – ce privilegiu fără egal! Visătorie curată, pură.
Nu contest nimănui accesul direct la aceste răsfăţuri, doar de s-ar îndemna mai mulţi s-o facă… Însă, insist: de aici şi până la a face dintr-o concreţiune grezoasă, oricât de insolită ca formă, … megalite, statuete de cult.. e…un abuz. Şi Punctum.
Ca să nu mai spun că pe o vale mai încolo, la Teslui, s-au găsit prelucrări ale silexului, cele mai vechi urme de civilizaţie din România, 200-600 mii ani. E ceva, nu? Silexul, o silice coloidală, singura care se poate prelucra manual şi să rezulte tăişuri ca de oţel… Iar nişte depozite sedimentare de silice coloidală de culoare neagră se numesc Lidiene, le-am cercetat în zona Câmpulung Moldovenesc, le-am prelucrat şi predat Băncii Naţionale, sunt folosite, aici şi oriunde, din vremi trecute, pentru măsurarea caratelor aurului…
Devotat, Lazu
Dle Tudor Cicu, intervenţiile Domniei voastre sunt un adevărat prilej de bucurie intelectuală pentru subsemnatul. Vă sunt îndatorat. Şi da, Van Deniken- escrocul! a mirosit bine: acolo, în manuscrisele de pe tăbliţele de lut sunt cele mai importante revelaţii privind natura umană şi mi se pare mai mult decât evident că de acolo porneşte totul în civilizaţia noastră multimilenară. Acolo sunt zeii tuturor religiilor, toate motivele culturale, iubirea, prietenia, trădarea, ura, Răul, Binele, destinul, gloria, trecerea, moartea-nemurirea. Ghilgameş, măreaţa epopee, pe care, oroare!, nu o văd trecută între primele 100 cărţi ce au influenţat mersul omenirii.
Mai departe, la Ovidiu, care descrie descoperirea focului prin izbirea a două bucăţi de cremene. Revenirăm la ce-i scriam Doamnei Doina, despre preeminenţa silexului (care „a făcut diferenţa”).
Mai departe, până şi I.Gh. are uneori dreptate: gura păcătosului. Reproduc: „Mărturisindu-le în viu grai ne dau depresii-profunde, sminteală…” Fără comentarii.
Şi acum partea tehnică: nici eu nu sunt vreun iscusit al netului. Sunt atâtea programe, le folosim cu toată încrederea-credulitatea, dar de ex. mie, când scriu un cuvânt de provenienţă franceză, îmi apare de la sine un tt, un e final, un ss etc. Îmi pare atât de rău că nu reuţiţi să postaţi pe blogul meu, al doilea, meşterit artizanal de mine, în disperare de cauză. Şi unde, la Comentarii eu însumi sunt constrâns să apar ca… „Anonim spunea…” Încercaţi, rogu-vă şi Dvs la „Comentaţi ca…”, alegeţi Anonim, ultimul din înşiruire, clik pe anonim, şi: scrieţi textul apoi previzualizaţi, apoi copiaţi literele ce vă apar, apoi clik pe Postare. Succes! Voi aştepta rezultatul. Al Dvs, Ion Lazu
Stimată Adriana Barna, mă impresionează tactul Dvs, semn sigur al calităţii umane. Aveţi dreptate, acest pasaj din Eliade este la obiect şi convingător, are cap şi coadă. Nici nu se putea altfel, pentru un atent cercetător al motivelor culturale. Pământul, Mama Gea, mitul lui Anteu, astea sunt marile intuiţii, astea sunt permanenţele culturale ale omenirii. De la huma din care a fost modelat Adam încoace, totul confirmă că din pământ am apărut şi în pământ ne vom întoarce… Apoi forţele telurice, magice, pietrele preţioase, toate astea nu pot fi eludate într-o discuţie corectă, unde nimeni nu vrea să ia faţa celuilalt. Sau, Doamne fereşte, să-i pună pumnul în gură. Respectuos, Ion Lazu
Şi acum, câteva cuvinte necesare Omului-care-scrie, despre Omul-de-ocară: Patroclu i se înfăţişase lui Ahile, după moarte, întreg şi nevătămat. Ba, chiar vorbindu-i: „Dormi şi de mine uitata-i cu totul Ahile? …De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă”. (Iliada). Omul-de-ocară nu are în conştiinţa sa, această ipoteză a prezentării sufletului în „chiar trupul său dinainte”. Ce scria LIS, într-un poem, despre fantomele sufletului? Să vedem: „De ce inventase oare bunica/mea fantomele? Nişte omuleţi verzi care ieşeau dintr-o /ciudată apă”. (Cântec, din vol. „O lume paralelă”). Vasile Beldiman, personajul lui Mircea Eliade din povestirea „Ghicitor în pietre”, spunea: „Sunt oameni care citesc în stele sau drojdie de cafea, sau în boabe de porumb. Noi, Beldimanii, citim în pietre…”. Pentru că, omul, niciodată nu se aşează la întâmplare în faţa pietrelor care îi atrage privirea, şi-l face să şovăie cu gândurile, dinaintea lor. E ca o spovedanie nemărturisită, şi nici măcar, dorită. O mărturisire a sufletului care nu comunică deloc cu trupul celui din care se desprinde, cum zicea LIS în versuri. Sau, ceea ce Omul-de-ocară, simte şi el, ca Beldiman din povestirea sus amintită: „Astea s-au întâmplat cumva, au să se mai întâmple a doua oară întocmai…”. Măi să fie! „Adică, eu sunt reâncarnat într-un corp şi am venit cu o memorie anterioară?” – se întreabă Omul-de-ocară. Vom asculta căzând în gol, cuvinte… cum ar fi spus Ion Caraion: „din noi în noi, ceţos comunicate”. Abia apoi, o să-şi îngroape toate secretele.
(Dacă poetul LIS îngăduie:)
Îi anunţ şi pe această cale pe cei ce sunt interesaţi de problema „megalitelor”, a concreţiunilor grezoase întâlnite în nenumărate locuri din ţară, dar şi în întreaga lume, că am început postatea pe blogul meu http://ilazu.blogspot.com a Albumului de artă fotografică „Natura sculptează”, apărut în 1984 la editura Sport-Turism. Voi publica integral, în următoarele 5-6 zile, prin scanare, eseul liminar despre frumosul din Natură şi din artă şi, selectiv, fotografiile. CÎn premieră pot fi văzute câteva fotografii care n-au intrat în Albumul din 1984. La final, voi posta fragmentul de text scos de redacţie, pentru că se referea direct la…statuetele arhaice (pietrele litice!) ale lui I. Gh. Un gând bun tuturor iubitorilor de frumos şi adevăr! ION LAZU