Dus la Brăila, la pomana colectivă organizată de o biserică ortodoxă care are în subordine cantina săracilor. Dumnezeu nu distruge

Luni, 26 septembrie 2011. Am reușit să mai ieșim din București – sâmbătă, 24 septembrie: la parastasul de șase luni al mamei Doinei, Maria, la Brăila. O obligație. Am fost la fratele Doinei, Valentin Popa. Pomana s-a organizat la o biserică ortodoxă din centrul Brăilei, care are în subordine o cantină a săracilor… Am plecat din București la prima oră, să fim la ora 10 la Brăila (ca de obicei, n-am dormit decât simbolic, pe sărite, am legat o oră peste noapte) – pe autostrada spre Constanța, în dreptul localității Drajna am traversat autostrada spre Slobozia. Am tras acasă (casă pe pământ, în centrul vechi al Brăilei, lângă Teatrul de copii, gard în gard cu o casă de cultură părăginită) la familia Valentin Popa, ne-au întâmpinat aici Rodica, soție și Andreea, fiica lor. Erau sosiți aici de la Galați Emil Olaru (fratele mai mic al mamei Doinei și a lui Valentin), cu soția, Iana. Primul care a sărit pe noi a fost Cuki, câinele de rasă, negru (de cinci ani), care n-are stare. Gazdele erau mândre de  mica lor grădină, în care câțiva vreji de viță de vie dăduseră primul rod (Valentin și Rodica Popa sunt profesori, s-au mutat de trei ani de la bloc aici, făcând un împrumut împovărător, pe 30 de ani, în franci elvețieni; stau într-o casă de patrimoniu, practic, din secolul trecut). Andreea avea un pisoi negru, de vreo lună, extrem de zglobiu (care-și făcea culcuș în ghivecele mari de flori, spre exasperarea gazdelor, că rupe plantele ornamentale și că ar putea să-și facă nevoile acolo; deși pisicuța avea lădița ei cu nisip). Mă amuzam că lumea se va închina în fața pisoiului lor negru, de câte ori va traversa strada, cei superstițioși se vor închina cu limba în gură sau vor face trei pași în urmă… Am mers la biserica din centru înainte de ora 11 – practic, era un paraclis ridicat după Revoluție pe locul unde regimul comunist a dărâmat o biserică de patrimoniu, biserica nouă era ridicată alături, nu mai avea mult până să fie terminată (are turle personalizate). Biserica nouă e ridicată cu banii câștigați din organizarea pomenilor colective (Doina și Valentin au plătit 2 milioane lei, de exemplu; suma nu este fixă, contribuția depinde de numărul de parastase care sunt în fiecare sâmbătă, cu cât sunt mai multe, cu atât contribuția e mai puțină; pomana se împarte la cantina săracilor de către preoți; biserica are un serviciu social care gătește și cumpără, ocupându-se de întregul ritual). Era aglomerație. Pe o masă lungă, instalată în centrul paraclisului (cu tavan, fără naos și pronaos, cu o catapeteasmă modestă), erau mai multe farfurii cu un colac fiecare, cu două prescuri (cele în formă de cruce) și cu colivă, cu un bilețel cu numele celui dispărut, erau 30 – în aceeași zi, la ora 9 și la ora 10 au avut loc alte două pomeni colective, la fel aranjate. Cei programați la pomana colectivă aduc lumânări, prosoape și o sticlă cu vin. La capătul mesei (care se întinde de la intrarea în paraclis până la intrarea în altar), în interiorul paraclisului, sunt patru vase uriașe de inox pline cu sarmale, cu friptură de pui, cu ciorbă și cu pilaf. Organizarea e ireproșabilă, toate au gust. Au slujit patru preoți (doi tineri) și patru dascăli (tineri toți, cu voci de invidiat) – au cântat într-atât, încât să-i facă fericiți pe toți cei prezenți, pe puțin o sută. S-a început cu pomelnicul morților, nesfârșit. Am stat cu lumânările aprinse fiecare, la final am rostit cu toții Tatăl Nostru. Nu înainte de a cânta Veșnica Pomenire, formându-se acel lanț incredibil colectiv (fiecare pune mâna pe umărul celuilalt, începând de la preoți și toți cei ce leagănă în aer farfuria sau platoul cu bunătăți, cu zecile; merită filmat un asemenea spectacol de îmbunătățire sufletească, în preajma morților invocați). La plecare s-au împărțit sau s-au luat acasă eșantioanele din pomana dată de biserică la cantina săracilor. S-a dat de pomană și ce s-a adus de acasă la femeile cu copii mici și la bătrâni. Toți cei prezenți s-au întors în lumea lor mulțumiți că și-au făcut datoria față de morți… Am revenit acasă la Valentin Popa, pe strada Catolică (acolo e Biserica Catolică și școala ei). Sâmbătă a fost o zi cu soare generos, de vară. Ne-am așezat la masă în curte, Doina a preferat să rămână între rudele ei de sânge, eu am plecat de unul singur pe faleză, pe malul Dunării, redescoperind Brăila din prima mea tinerețe (cu ceasul mare albastru, acum refăcut, cu statuia lui Traian – habar nu am ce legătură are împăratul roman cu Brăila), nu-mi amintesc nicicum de ce le am permanent în minte, alături de drumul spre gara fluvială, ce am căutat eu pe aici? Am fost îndrăgostit probabil de o fetișcană… Nu-mi amintesc, altfel n-aveam ce să caut în Brăila. Am redescoperit părculețul Traian (cu fântâna cu copii de fontă, fontă spartă pe alocuri) și drumul spre gara fluvială, plin de ruine, care mă deprimă. Toată Brăila e plină de ruine, orașul-municipiu reședință de județ e în cădere liberă, Dunărea l-a înălțat cândva, Dunărea îl îngroapă… M-am preumblat până la capătul falezei, la parcarea cu pontoane pentru șalupe de toate mărimile și bărci cu motor (aici peisajul șalupelor trase la pontoane, una lângă alta, e nefiresc, numai în porturile occidentale am mai văzut așa ceva, în filme). Dunărea a scăzut și la Brăila, sunt pontoane într-o rână, o parte pe uscat și alta în apă, trebuie să faci echilibristică să urci pe un vas de aici. Peste tot, pe nisipul Dunării scăzute sau pe pietre sunt pescari, pe jumătate goi, e un început de toamnă minunat pentru cei ce nu sunt afectați de lucrările agricole sau de navigația pe Dunăre… Continui mâine.

***

A trecut cu bine prima zi a apocalipsei anunțate de profesorul de muzică australian, n-a căzut Soarele de pe cer (amuzantă e nedumerirea criticului Ramona Trifan: „e destul de soare pe-aici”). Rămâne să vedem ce Apocalipsă anunțată va fi pe 21 octombrie – Dumnezeu e mare. Îi dau cuvântul aici lui Octavian Mihăescu, să pot să îndrept nedreptele mele acuzații legate de viziunea sa ortodoxă:

«Nu, iara ma puneti repeta, io nu am prevazut întuneric de trei zile ptr luna asta, am mentionat nu odata; ca trebuiesc  trei zile de întuneric ptr a putea vorbi , dibui ce va urma conform profetiilor biblice (Apoc.), deasemeni am tot repetat, DUMNEZEU NU DISTRUGE CI PROTEJEAZA PLANETA NOASTRA; FIE OMUL BUN-RAU SE BUCURA DE ACEEASI GRATIE DIN PARTEA LUI DUMNEZEU. Abia dupa aparitia fiului pierzarii, spurcatului, calului alb incep a curge potirele lui Dumnezeu Nu contra omului ci diavolului, asa am spus mereu si ma repet iarasi si acu.

Poate ca mâine se va  implini marele eveniment, poate peste 100-1000 ori se poate ca niciodata sa nu apucam acele evenimente dramatice. Profetiile biblice NU sunt batute in cuie, ele nu sunt un program dupa care Dumnezeu se ghideaza, ori foaie de parcurs cum spun astia de azi, este complect gresita aceasta întelegere-interpretare-trâmbitare.

Eu nu cred ca va fi întuneric in aceasta luna, an, nici peste vreo 2-5 ani, deoarece mai sunt anumite infrastructuri de construit ca sa se poate ajunge la 7 ani pe muchie, ptr ca din acea clipa, sosirea spurcatului orcine poate numara 7 ani pâna la final, dealtfel, Ilie si Enoh trebuie sa fie aici din prima zi pâna la jumatatea celor 7 ani. Sunt atât de multe aspecte ce lipsesc incât nu pot crede ca pot avea loc in 2 zile, nici macar in 2 ani, dar, stiu sigur ca diavolul produce toate relele in asa fel sa fie identice cu cele din Apocalipsa.

Sa fie si asa cum spune sifiliticul asta de australian, eu o spun raspicat, NU vor fi semnele sfârsitului, nu sunt de la Dumnezeu, potirele acelea trebuie avea loc intr-un context bine definit si in prezenta lui Ilie si Enoh».

Octavian Mihăescu