Iar am sufletul greu și mă simt bătut în cap. Tudor Cicu mă vede în zariștea poeziei. Adrian Botez își continuă metafizica

Sâmbătă, 5 noiembrie 2011. N-am ieșit din casă, deși e sâmbătă și a fost o zi excelentă de plimbare – nici măcar după cină nu m-am omorât cu firea (cum ar fi trebuit obligatoriu, știți povestea preumblărilor pe întuneric de trei sferturi de oră, în medie). Apropo, aseară la ora 21.30 mă plimbam cu scara rulantă la Pasajul Universității, nevenindu-ne să credem că merge (cele dinspre Ministerul Agriculturii), urcam și coboram și mă gândeam că ar fi culmea să fiu recunoscut și să aud că am luat-o razna și că biata Doina n-are ce să-mi facă. Tot ieri seară am invitat-o pe Doina să completeze ambele variante, la Loto și Joker, eu am plătit (am uitat să vă sesizez că Doina a câștigat săptămâna trecută la Joker… 83 de lei; n-a făcut cinste, iau acum seama). Iar am sufletul greu și mă simt bătut în cap. Nu știu ce am. Am întârziat în pat, deși nu-mi era somn, până după 12, am ațipit, m-am trezit (în această dimineață Doina s-a dus de Pomenirea Morților noștri la Biserica Sf. Spiridon cel Nou și a împărțit una, alta, bunătăți pentru săraci; a fost uimită să vadă trei mese lungi, de la altar la ieșire, pline de daruri; aceștia sunt bucureștenii cărora eu le sunt îndatorat). Nu mă mai simt bun de nimic. M-am așezat la birou să scriu de mână un poem pentru sertar și o oră n-am scris decât tâmpenii fără har, altceva ar fi fost dacă aș fi avut sufletul îmbunătățit, nu mă mai ajută nici morții. Poemul ratat m-a indispus, mai bine nu-l scriam. Neavând chef de viață, am citit. După care m-am culcat de trei ori, neputând să mă concentrez. Poate trag a boală, ieri mă durea capul și am avut semnele unei răceli…

***

La Adjud, joi, 3 noiembrie, la dubla lansare de carte a cărții mele de versuri „Pe prag (Vale-Deal)” și a cărții experimentale a lui Tudor Cicu despre cărțile mele de versuri, intitulată „Liviu Ioan Stoiciu – Poezia și subteranele ei” (abia apărută), la Biblioteca Municipală, înconjurat de scriitori (vezi lista lor menționată ieri, aici). Continui scurta relatare (vă dați seama, fiind vorba despre mine, m-am abținut să-mi notez tot ce s-a spus) a lansărilor. Paul Spirescu: „Pe prag” – limita dintre aici și dincolo, dintre lumea văzutului și nevăzutului. Nu exteriorul pătrunde în interior, ci interioritatea creează trup, lumea e un miracol, în care nu mai știi ce este și ce nu este realitatea. Analogia e mama poeziei, ea face să semene lucrurile care nu seamănă. Poetul umblă la subconștientul său și impune arhetipuri. Marin Ifrim a spus o pildă legată de moartea poeziei, cu un cetățean omorât în accidente de cinci ori, care n-a putut să moară, „așa e și cu poezia, toți încearcă să o omoare, dar ea nu se lasă”… A intervenit Tudor Cicu: am luat cărțile lui LIS de la Marin Ifrim să le citesc, LIS nu mă cunoștea, la LIS temele majore sunt obsedante, despărțirea de trup. Sunt trei mari direcții în poezia sa. Citindu-l pe LIS intri în subteranele poeziei în general. Memoria lui lirică are accente autobiografice, dar e și încărcată de basme și de știința astrală. E o dedublare în ce scrie: cine sunt eu și cine-mi dictează. E ironie și epic în poezia lui, e tragism. M-am tot gândit, citindu-l pe LIS unde se află lumina care trebuie să ne călăuzească în viață, de aceea i-aș spune titlu deasupra operei lui LIS: În zariștea poeziei. A intervenit apoi scriitorul Culiță Ion Ușurelu: Macedonski a scris despre poezia viitorului. Și-a amintit de o lectură a mea la Liceul Unirea din Focșani (pe când nu eram cunoscut, la o șezătoare literară), când am spus că voi citi poezia pe care v-o ascund profesorii… „În 1983 dau doctoratul cu Manolescu, care mi-a repetat că Alecsandri și Coșbuc nu există, nici Școala Ardeleană, l-am rugat să-mi dea un exemplu de poet din România care există, mi l-a dat pe LIS, știind că vin din Vrancea, probabil – aici este poezia viitorului, mi-a mai spus că Al. Piru nu are organ pentru literatura nouă”. În plus, „la LIS trebuie să reținem verticalitatea sa morală, e iubit, e recunoscut, ar trebui să fie fericit”… Vă dați seama, eu, fericit! A urmat Marin Ifrim: „în 1981 vorbeam cu Laurențiu Ulici, mi-a spus că el a descoperit în 1979 (era președintele juriului de debut la Editura Albatros) un mare poet din Focșani”. Între timp s-a confirmat, a continuat el: „LIS e un clasic în viață, a crescut de la carte la carte, s-a născut învingător”. I-am mulțumit, dar m-am rușinat – eu, învingător? Din contră. Înțelegând că sunt cuvinte de încurajare, nu m-am alarmat, știu că nu merit oricum decât la evenimente personale să fiu mângâiat amical cu vorbe mari. „În cazul lui LIS, poezia a mers mână în mână cu omul de atitudine, a fost o conștiință, nu numai că a dat dovadă de curaj”: e vorba de limbaj, de luptă subterană, de credință, a avut mereu un mesaj pentru viitor, pentru alt timp… A încheiat Adrian Botez prezentarea cărții mele: poezia viitorului trebuie să fie poezie. Când devii profund, ești fericit. Public mai jos o nouă parte din textul din care Adrian Botez a citit acum, la Adjud, la dubla lansare. A urmat un recital cu poeme ale mele din „Pe prag”, citite de trei eleve de la Liceul „Emil Botta” din Adjud. În acest timp, prozatoarea Janina Vadislav a făcut tot posibilul să rupă manifestarea, chemându-mă să dau un scurt interviu pentru nu știu ce televiziune la care lucrează, fiind în mare grabă, că trebuie să ajungă la Focșani, unde e nu știu ce manifestare importantă cu artiști plastici de la ora 17 (cu lucrări realizate într-o tabără de pictură la Lepșa, în septembrie 2011). În plus, e și ședință de cenaclu literar (condus de cel ce e la Adjud acum, Gh. Neagu, directorul revistei Oglinda literară) la Focșani în această după-amiază… La revenirea în sala mare a Bibliotecii Municipale, am găsit plecați scriitorii focșăneni, n-am apucat să le mulțumesc pentru solidaritatea colegială de care au dat dovadă, fiind prezenți la această lansare dublă. Cât am dat interviul, a vorbit autorul cărții monografice „Păuneștii Vrancei, între păduri și ape”, Liviu Iulian Roman. Manifestarea s-a lungit, nici nu ne-am dat seama cum au trecut orele. Cartea lui Tudor Cicu despre mine e abia apărută, n-a avut nimeni timp să o citească, să o prezinte – abia a fost înmânată scriitorilor acum, la Adjud.  Tudor Cicu a mărturisit că a fost inițial cucerit de volumul meu de mărturisiri intitulat „Cartea zădărniciei”, și mai ales de jurnalul anilor 1971-1973, deoarece a comparat tot ce mi s-a întâmplat mie atunci cu anii lui de tinerețe. Îi părea rău că n-a ținut și el un jurnal atunci. „Eu sunt constănțean de fel, în liceul de energetică eram îndrăgostit de poezie, am fost trimis la Fănuș Neagu, maestrul mi-a reținut câteva versuri”… Am înțeles că la LIS poezia are un efect terapeutic. Dacă am gândit cartea despre LIS dinainte? Nu, am scris cum mi-a venit… Ce am spus eu, în încheiere, e înregistrat parțial în filmul postat în Jurnalul de Vrancea, la centrul paginii 1 (Home), de Laurențiu Barbu (administratorul acestui blog și al Jurnalului de Vrancea), îl puteți viziona. Să mai subliniez că organizatoarea acestei duble lansări, Tatiana Valea, a comandat nu știu câte exemplare din volumul meu „Pe prag (Vale-Deal)” direct la Editura Polirom / Cartea Românească (semn de profesionalism) – o parte le-a achiziționat pentru Biblioteca Municipală. A urmat o masă festivă… La ora 18 am venit cu prozatoarea Doina Popa și pictorul Vasile Anghelache la fratele meu din Adjud, Marian (are casa lui nouă în ograda casei părintești), am băut o altă cafea, am plecat spre București la 19.30, am stat și la sora mea din Focșani, Ita Fănica, o oră, am băut și aici o cafea. La ora 23 eram acasă, în București, slavă cerului, fără evenimente rutiere. Le mulțumesc Andreei Brumaru, lui N. Ciobanu și Mihai Rogobete pentru Comentariile de ieri pline de bunăvoință față de aceste consemnări delicate.

***

Ieri am început aici publicarea textului teribil de original al lui Adrian Botez despre poezia mea, din care a citit la dubla lansare de la Biblioteca Municipală Adjud – public azi o a doua parte:

METAFIZICA POEZIEI LUI LIVIU IOAN STOICIU (II)

…În volumul La plecare (care m-a înfiorat prin titlu, de cum l-am primit de la Poet, ca dar regal!) – se face un inventar al Fiinţei Metafizice şi al celei Fizice – tot continuând Poetul să bombănească, pe firava cărare dintre Viaţă şi Moarte:

-Cartea întâi: De unul singur – înfăţişarea;

-Cartea a doua: Dedublarea – mărturii;

-Cartea a treia: Faptele.

Domină o încordare, în carte: să nu-i scape ochiului NIMIC din ceea ce NU se vede, ci se intuieşte, ca punte între lumi!

Moartea este nu un leitmotiv – ci este cel mai bun antrenament pentru cunoaştere / CEA MAI ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ – este cel mai bun pretext de a cunoaşte dedesubturile miraculoase ale Vieţii Totale! Viaţa Totală începe cu percepţia Morţii – dar se condamnă orice neglijenţă a Verbului şi Faptei întru Slava Trecerii Dincolo:

–Îşi cercetează mâinile, vârfurile degetelor i se par subţiri: „stai liniştită, nu e decât un exerciţiu de pregătire (…) neglijentă, învăluită în ceaţă şi nouri. Că e o adevărată / magie la mijloc. Atâta / ştie, că <<a fost scufundată>>: dar/unde? În raport cu  masa de pornire în rotaţie”…

…Atâta bătaie de cap ne dau lucrurile învăţate inutil, ca pseudo-ştiinţe trufaşe, găunoase… – pentru a le înlocui cu ADEVĂRATA ŞTIINŢĂ, cea încă Intuită, încă posibil de învăţat, prin Şcoala Sublimă a Morţii!

-…Îţi înfrânezi simţul intern, ţi-e milă: „pe masă, busuioc şi un vas cu/ apă,/pentru sfinţit: în chioşcul verde, în derivă, plină de mister, tu,/ surghiunită…//Surghiunită de propria / ta dorinţă, cu tulburări de metabolism, pe malul râului care/arată drumul spre botez…” Busuiocul jertfei de binemirosire/MIREASMĂ, vasul cu Oglinzi Tranzitorii – dar în Chioşcul VERDE al Învierii, tu, care toată viaţa n-ai auzit decât despre „metabolism”, eşti „surghiunit/-ă” faţă de „malul râului care/arată drumul spre botezul” Mântuirii, al  Trecerii în Suprema (Con)Ştiinţă…

–La început este nectarul, iar la sfârşit este ca otrava:  „ O lumânare aprinsă. Fără nici o/ voluptate (…) mâine-poimâine va/scoate un firicel de fum” . De observat că titlul poemului face parte, organic, din poem (de fapt, dublează în transcendent, ceea ce conţinutul poemului dă mărturie că s-a pierdut în contingent!), ca o „Scară a lui Iacob”: se traduce, în limbaj alchimic, ceea ce, deocamdată, sufocaţi de inutilităţile „învăţului prost” al lumii acesteia, noi omitem şi nu ştim a traduce: NECTARUL va fi fost băutura zeilor –  dar omul trebuie să înceapă cu învăţul „OTRĂVII”/V.I.T.R.I.O.L., simbol şi realitate a SUPREMEI ŞTIINŢE, cea care transcende „lumânarea aprinsă”, din obiect lipsit de prost învăţatele senzaţii terestro-vitale – în JERTFĂ DE LUMINĂ – iar iniţiatul/iniţiabilul „firicel de fum” – este DUMNEZEU LOCUIND ÎN LUMINA ASCUNSĂ. „Firicelul de fum”- Cale şi Orientare a Căii, transcensă în SCARĂ-PUNTE MISTICĂ, spre cele ale Veşnicei Lumini Revelate…

…Toate acestea, după o istorie de neînvăţare a Lumii – devin tot mai greu de mărturisit. Numai Poetul mai este Paznicul Semanticii Divine, Truditorul-Răscolitorul de Verbe, Înnebunit de Responsabilitatea Sacrală a Misiunii sale…- veghează, de pururi spre pururi, la Înţelegere, la Traducerea celor Infinit Sărăcite Raţional, Împrăştiate – în Adevăruri Impalpabile, dar Incandescent-Arzătoare, Fierbinţi precum Duhul Sfinţeniei Lumii Ascunse în Taina Morţii… Veghează, dinspre pururi spre pururi, la Porţile Supremei Ştiinţe, RESINTETIZATOARE ANDROGINICĂ A FIINŢEI: „Cum pot să vă spun, să înţelegeţi? Cu mintea împrăştiată”…

…Da, Masa este ridicată de la pământ (într-o teribilă levitaţie angelică!), de trei ori (de trei ori se dă peste cap Făt Frumos, pentru a se elibera de Formă, pentru a scăpa de înţepenirea în formele înşelătoare! – Sfânta Treime este indicaţia Drumului spre imponderabilitatea Sinei Cosmice!), când se cântă veşnica pomenire…!

…Trebuie să ne „dezbrăcăm de putere”, pentru a căpăta Puterea Cerului Albastru. Trebuie să „ţopăim”, dacă vrem să recapitulăm, cu folos, Zborul spre Noi Înşine! Trebuie să ne situăm între cele PATRU Vârtejuri ale Crucii Lumii, dacă vrem să ne Înălţăm din mormântul propriilor prejudecăţi ale unei vieţi prost trăite, împrăştiat, anapoda şi inutil, DESEMANTIZAT trăită! CÂNTĂREŢUL DE O CLIPĂ este singurul care are drept la TRONUL ORIGINARITĂŢII ORFICE! Trebuie să trecem prin Zăpezile lui Noiembrie (NOUĂ=de 3 ori 3 – IERAHIILE CELESTE!), pentru a ne înnoi în dubla Închipuire şi Natură a Lui IANUS-HRISTOS! Trebuie să trecem prin Pâcle, prin Ploaie, pentru a deveni FLOARE-TIGRU, numai bună de prins în pieptul lui Charon, PAZNICUL MALURILOR-DOUĂ, cel care, prin Nuntă, ne abandonează, obosit ca orice Vâslaş în Veşnicie – TRANSCENDERII!

…Da, doar aşa ajungem  la Zalmoxis „zeu muritor (n.mea: numai alfabetizaţii cu Moarte pot fi autentici Nemuritori!), al rodniciei sufletului (suflatului în Puntea de Duh a Fluierului…!),/la om şi al pământului , păcurar” – …ca solii mioritici, PĂCURAR însemnând, aici: CĂLĂUZA CEA BUNĂ, SPRE CELE VEŞNICE / ESENŢIALE!

…În vremea când făceam primii paşi pe lumea cealaltă… – ”Ţăranii /vorbesc între ei, să se ierte, mai încolo, pe islaz …//(…)Aici, unde toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată. Unde/fiecare ar fi vrut să desfacă lucrurile/făcute.//Toba de acuzare, lumină a lor din interior, bate/în surdină”.

Ţăranii, ca şi Poetul, sunt în Misiune. Nu le este totul clar, pentru că „toată ordinea lucrurilor este/ răsturnată” – dar, de încercat să-şi împlinească „misia”, încearcă…încearcă să desfacă lucrurile bramburite de istorie, pentru a scăpa de acuzarea TOBEI  RITMULUI COSMICO-DUMNEZEIESC…pentru a re-face structura intimă-SACRĂ, a lucrurilor şi lumii, re-integrând-o în ritmul „bătăii în surdină” a TOBEI Lui Dumnezeu…!!! (cf. Cartea a doua: Dedublarea – mărturii).

…Există MANUALUL HRISTIC al re-integrării în Ritmul Cosmico-Divin – ca Un Poem Hesiodic, Străvechi… atât de incredibil şi… ”ne-modern de bun”! – …o carte a STRĂFUNDULUI DE PEŞTERĂ BETHLEHEMICĂ, ANISTORICĂ, a Lumii:

–A sătura pe cei flămânzi;

–A da de băut celor însetaţi;

–A primi în casă pe cei străini;

–A îngriji pe cei bolnavi;

–A îngropa pe cei morţi…(cf. Faptele).

…Câţi mai cred, oare, în ABECEDARUL LUMII HRISTICE? Câţi nu sunt orbi, în Valea Orbilor? Câţi, deci, au înşelat vigilenţa Paznicilor Laicei şi Sinucigaşei Orbiri?  Puţini. Doar POEŢII AUTENTICI, nicidecum postmoderniştii, care nu se pot ajuta nici pe ei înşişi (ei sunt morţi, înainte de a şti că-s morţi – dar n-au şansa de a trăi vreodată: „Fiecăruia, după credinţa sa!” – zice Hristos… Doar cei precum LIVIU IOAN STOICIU – omul de la Cantonul 248 şi Zeul-Orfeu de la Porţile Lumii- lumea unde orice CANTON nu e decât un POPAS, o minusculă HALTĂ (plină de o  tenebroasă şi ceţoasă, pentru cei cu ochii bolnavi şi neîncercaţi de Otrava Adevărului! – TEHNICĂ SACRĂ!), în Drumul spre Revelarea Zalmoxiano-Creştină, a Sinei Cosmice!

…E uşor de citit şi de înţeles LIS? Tot atât de uşor… cât sunt şi Tainele (gâfâite de novici…) ale Creaţiei Duble a Cosmosului (…dedublare „obţinută” de cuplul protopărinţilor Păcatului!): 1-Creaţia Înălţării Sublime şi 2-(De)Creaţia Căderii Penibile, în Istorie –  şi, deci, Parazitare de Dumnezeu…!!!

…Adică, aducând LIS cu sine, precum Dante în Divina Comedie, toate cele trei (ori două… după „modă” şi „gust”! – mai curând decât după ardenta CREDINŢĂ!, în această lume profană şi profanată, clipă de clipă, de răsuflările noastre, cele puturoase de păcat) trepte ale suprasensibilului/transcendentului. Dar, acum, după aproape 7 veacuri de la Dante, Poetul cărându-le treptele astea, precum Sisif, într-o lume în care abia-abia Ţăranii şi Poeţii mai sunt, cât de cât, alfabetizaţi, adică mai ştiu (infim, faţă de Măreţia şi complexitatea ei semantico-demiurgică, mereu sporindă !) – CARTEA!!!

Adrian Botez

(Va urma)