Stau de vorbă cu un scriitor „provincial”, adjudean de al meu, care nu înţelege „dedesubturile, cu ce se mai mănâncă” Uniunea Scriitorilor din România, de fapt, deşi e membru al ei: Adrian Botez. Mă întreabă care e actualul sistem de stimulare a creaţiei originale prin USR şi ce sistem de editare a cărţilor are ea, cum funcţionează distribuirea cărţii editate de USR şi ce ştiu despre „promovarea cărţii valoroase”.
Natural, surâd cu bunăvoinţă. Îl iau cu binişorul. USR e un sindicat, o organizaţie non-profit şi non-guvernamentală, o asociaţie profesională care stimulează şi apără teoretic interesele „omului-scriitor” şi numai indirect creaţia lui. De creaţie, în sine, se ocupă în exclusivitate scriitorul (scriitor căruia USR îi poate da drepturi de autor pe creaţia lui, creaţie ce poate fi premiată anual sau nu, depinde de jurii, mereu contestate, inclusiv la nivelul filialelor USR). USR îi pune „pe hârtie” la dispoziţie omului-scriitor o editură (la care apar însă numai cei ce trec de „grila valorică” a responsabililor ei, cu „inevitabile” restricţii umorale colegiale) şi mai multe reviste literare (în care de asemenea publică şi sunt lăudaţi cei ce sunt pe placul redactorilor-şefi de la un moment dat, hachiţele redacţionale tăind şi spânzurând), îl ajută material la nevoie (în caz de boală sau stare materială precară, sau cu burse), sau îi pune la dispoziţie contracost o garsonieră la casa de vacanţă de la Neptun. USR nu răspunde de creaţia fiecărui membru al ei (creaţia în sine e numai treaba autorului, repet), dar o poate gestiona. Cel ce ia puterea (cine conduce operativ USR), desigur, comandă în viaţa literară: brusc, i se pare că a devenit nemuritor, se umflă în pene şi e convins că va primi şi Premiul Nobel pentru Literatură (deşi, în istora literară s-a demonstrat că el, funcţionarul cu funcţii în USR, e o victimă sigură a propriei posterităţi), linguşit de membrii simpli ai USR. Scriitorii neafiliaţi la o gaşcă sau alta, se subînţelege, sunt marginalizaţi (nu are legătură cu faptul că locuiesc în provincie sau în Bucureşti). „USR s-a tribalizat”. E adevărat, la masa de scris a fiecăruia nu are cum să intervină USR. Ne-am resemnat cu această situaţie, ca o gaşcă sau alta să controleze literatura română (găştile se schimbă eventual la patru-cinci ani, când au loc noi alegeri în USR; dar gaşca dominantă, „corectă politic”, s-a tot perpetuat de dinainte de Revoluţie). Nu e nimic de făcut, majorităţii membrilor USR i s-a dat de înţeles că e cam de umplutură.
În legătură cu difuzarea cărţilor originale (de regulă, nevandabile) ale membrilor USR, ca şi a revistelor ei literare (la fel de nevandabile). USR a încercat să ţină în viaţă o reţea de librării ale sale în marile oraşe, cu salarii asigurate pentru librari şi chirii plătite în locaţiile în care îşi desfăşurau activitatea – dar, în timp (în zece ani) au dat faliment şi USR le-a desfiinţat pe toate în 2008. Naivitatea rentabilizării cărţii originale de literatură şi a revistelor literare a fost rapid trezită la realitate de „sălbatica economie de piaţă”. USR nu are posibilităţi materiale să sponsorizeze librării (la care se vindeau cărţile membrilor USR şi reviste literare), ele nu au decât pierderi, din păcate. Ne convine sau nu, aceasta e situaţia. Sigur, sunt şi scriitori de succes, cu cărţi originale care se vând, dar sunt prea puţini. USR a găsit soluţia cooperării editurii ei, Cartea Românească, de câţiva ani, cu Editura Polirom (impusă pe piaţă, cu o cifră de afaceri impresionantă), căreia i s-a subordonat, fără să-şi piardă identitatea. S-a dovedit o investiţie inspirată (cele mai multe premii literare le primesc volumele apărute la Cartea Românească, în noua formulă), chiar dacă în rândul majorităţii membrilor simpli ai USR sunt nemulţumiri, selecţia publicării cărţii originale aici fiind extrem de subiectivă, aşa cum subliniam mai sus, numai cei simpatizaţi de gaşca dominantă putând să publice fără rabat de calitate. Practic, Editura USR, Cartea Românească din Bucureşti era muribundă când s-a găsit soluţia preluării ei de către Editura Polirom din Iaşi, azi ea a redevenit un „brand” pentru scriitori. Cu atât mai mult e lăudabil, cu cât cărţile originale apărute la Editura Cartea Românească intră în circuitul marilor librării din ţară, datorită reţelei remarcabile de difuzare a Editurii Polirom (ea acoperă mai toate librăriile din ţară). Sigur, fiecare scriitor român poate găsi soluţii ideale să-şi publice opera şi să o difuzeze, numai de el ştiute, să aibă o strategie a lui, eventual. Eu, de exemplu fac parte dintre autorii fără cărţi la vânzare în librării, fiindcă am publicat la edituri care nu au nici un fel de difuzare (din nefericire, n-am publicat la Editura Cartea Românească decât înainte de Revoluţie). USR e incapabilă de mai mult, revistele ei literare nu se vând, doar săptămânalul România literară a intrat în circuitul particular de difuzare a presei în toată ţara, altul decât Rodipet, şi e cumpărat şi de cititorul nescriitor… E o resemnare generală, cartea originală (exceptând autorul român de succes, numărat pe degete) şi revista literară „nu se caută, nu se vând, nu contează”.
Ar trebui probabil să ne supărăm pe „vremurile noi” (dominate de televiziune şi distracţie, de consumism şi entertainment) că ne-am poziţionat într-un punct mort, când am ajuns să fim întrebaţi „pentru cine scriem, dacă nu avem cititori”. Natural, scriitorul poate să răspundă că scrie pentru el – dar… Rămâne acest jenant „dar”, creaţia literară originală în sine ar trebui cunoscută de public, în pofida faptului că scriitorul ar putea fi dezinteresat de asta. Dar cine să o facă? USR e neputincioasă, pentru Academia Română literatura e doar un compartiment, şi Ministerul Culturii a desfiinţat „cultura scrisă”, practic (banul public e prevăzut să sponsorizeze, printr-un juriu aranjat de AFCN, numai o listă de cărţi originale ale membrilor unor anumite „găşti”; Ministerul Culturii nu mai are nici o revistă literară a lui).
O promovare a cărţii valoroase în străinătate, prin traducerea ei? USR, Academia şi Ministerul Culturii nu se implică în traduceri ale autorilor contemporani – ele organizează, în cel mai bun caz, rar, întâlniri în România cu scriitori străini, sau facilitează plecările la târguri de carte sau şezători literare ale unor scriitori români (aleşi pe sprânceană, mereu aceiaşi) în străinătate. Există un institut care primeşte bani publici grei, pe nume Institutul Cultural Român, care traduce cărţi originale româneşti şi trimite scriitori români cu burse în străinătate (sau plăteşte burse unor traducători străini care traduc în româneşte) – dar el dă dovadă de acelaşi balcanism de joasă speţă în selecţia autorilor: dacă nu eşti în graţiile conducerii lui, „opera” ta nu înseamnă nimic; promovarea se face pe ochi frumoşi. Personal, nu-mi mai bat capul, e un cerc închis care nu mai poate fi spart. Dacă n-ai ce face şi conteşti măruntele „mafii” literare constituite în România (care ţin o mână de scriitori pe locurile din faţă ale ierarhiilor literare, care împart burse în străinătate şi te traduc pe bani publici în limbi internaţionale, sau care scriu „la schimb” cronici favorabile şi-şi dau premii reciproc), te trezeşti desfiinţat, izolat pe plan intern.
