Îmi merge rău, îmi e tot mai greu (pagină de jurnal lunar)

Miercuri, 30 octombrie 2024. Ghinionistă lună octombrie pentru mine, nu-mi vine să cred prin ce stres am trecut și trec, și voi mai trece. Dacă n-aș fi fost plecat de acasă, pagubele ar fi fost mult mai restrânse. Am venit cu mașina la Suceava, cu Doina Popa pe 3 octombrie la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș”, invitat (manager de festival, poetul Ioan Manole). De câte ori venim la Suceava ne închinăm la mănăstiri care au putere duhovnicească (eu am cerut și o dezlegare de blestem, chiar așa; de unde „blestem”, mă abțin să dau amănunte, sunt extrem de scârbit de caracterul unor cunoscuți „creștini”).

Un motiv în plus a fost să facem acest drum să ne oprim la întoarcere și la Adjud, pe teritoriul casei părintești și să ne aprovizionăm pentru iarnă (cumpărăm „să avem în casă” vin roșu și miere de la Ploscuțeni, nu-i dau numele celui de la care cumpărăm, să nu punem pe gânduri ANAF; cumpărăm și un sac mare cu semințe de floarea soarelui, ajutat de fratele Marian, pentru pițigoii din pădure, de la gardul de acasă, de la Brașov). Vineri, 4 octombrie am participat dimineață la colocviul despre poezie și festivaluri de poezie, și după-amiază, într-o aulă plină la Colegiul Național „Ștefan cel Mare”, la un recital de poezie.

A doua zi, pe 5 octombrie, s-a mers la Mălini, la Casa Memorială „Nicolae Labiș” și Casa de Cultură de aici, unde s-au împărțit premii pentru „cartea anului” (s-a acordat la trei laureați, dintre cei ce și-au trimis cartea de poezie organizatorilor festivalului) și premii pentru debutanți. Noi, Doina și cu mine, n-am mai mers la Mălini, am plecat la ora 9 din Suceava spre casă. În Fălticeni, un șofer pe o dubiță de București mi-a tăiat calea nervos, habar nu am de ce, probabil voia să mă dau la o parte din fața lui, că era grăbit, eram pe banda a doua, am fost la un pas de accident. Ca un făcut, la Fălticeni am greșit drumul spre Roman, ne-am întors. Acum primim un telefon de la vecinii noștri: că ne-a fost inundat parterul de către centrala termică, din care curgea apă rece șiroaie. Ne-am făcut cruce.

Vecinii au venit dimineață să le dea celor două pisici ale noastre să mănânce și au văzut că apa a inundat și marchiza, nu numai sufrageria, holul de la intrare, cămara, baia și bucătăria. Ne-au trimis poze și filmulețe, apa era până la glezne – sufletiști, au adus un aspirator de la ei de acasă și au făcut ce au putut (după ce au închis apa de la robinetul afară; la centrala termică nu putea fi oprită). Dar era prea târziu (probabil toată noaptea a curs apă din centrala termică), apa s-a infiltrat în sufragerie, a umflat parchetul, a umezit pereții de jur împrejur (cade var), a umflat ușile și la cămară și la baie, a umflat și picioarele la masa mare și masa mică din sufragerie, a umplut de apă canapeaua (am văzut asta când am ajuns acasă, la ora 18, când am răsturnat-o, „dezastru”…).

Natural, ne-am stricat ziua pe drum, nu mai eram buni de nimic (slavă cerului că n-am fost afectat la condus) – am trecut peste calea ferată în locul unde a fost Cantonul CFR 248 în care am copilărit (cantonul a dispărut) la Adjudu Vechi, am venit peste Siret la Ploscuțeni, am încărcat vinul (împărțit și la vecini din Brașov) și un bidon mare cu miere și ne-am oprit acasă la fratele Marian, la Adjud, de unde am luat sacul cu floarea soarelui, cum spuneam. De supărat ce eram, abia m-am atins de grătarul făcut de fratele Marian… Pe drum, de la Suceava la Adjud și apoi Onești – Tg. Secuiesc și Brașov a plouat, era frig (din drum, la Brețcu Doina a cumpărat hribi și ghebe, ea mănâncă, eu am alergie la ciuperci; de la Adjud a cumpărat lipii). Ajunși pe la ora 18 acasă, ne-am luat cu mâinile de cap. Ce să facem mai întâi.

Eu am urcat în mașină și am mers rapid la Dedeman, am dat 500 de lei pe un dezumidificator – pe care-l vom ține în priză continuu săptămâni la rând (la cinci ore goleam recipientul cu apă adunată din aer, nu știu care e secretul acestui aparat). Ce să facem, însă, că nu aveam apă, de câte ori deschideam robinetul afară, curgea apă șiroaie de la centrala termică. Am dat nu știu câte telefoane la instalatori din Brașov, era sâmbătă seara, niciunul n-a venit – așa cum nu aveau să vină nici duminică, nici luni (că luni toți erau programați, cică). Un coșmar… Apa încă mai staționa la parter, peste tot.

În dulapul de sub centrală toate oalele erau pline de apă. Ce să mai dau amănunte – ne amintea, culmea, de năpăstuiții inundați în județul Galați de ploi, cum încercau să curețe și să salveze ce se mai poate salva… Dar ce curățenie să faci dacă n-ai apă la robinet. Am desfăcut centrala și am găsit un buton care oprea presiunea apei, pe care l-am blocat, parțial (apa mai curgea picătură cu picătură), cu o periuță de dinți. Am avut așa și apă caldă, nu numai rece, am putut să ne concentrăm pe curățenie. Am stat până marți, 8 octombrie cu oale sub centrala termică, pe care le goleam de apă. Marți a venit un instalator și s-a mirat, nu știe ce a putut să provoace inundația, „probabil presiunea de la robinete”, a închis un robinet care nu se știe cum s-ar fi deschis și gata, centrala a reintrat „normal” în funcțiune (doar că la trei zile trebuie să adaug apă), acum intră pe avarie, pe roșu (acum limba manometrului se dă înapoi, nu înainte, cum făcea când se încălzeau caloriferele).

De atunci stau cu ochii în patru, să nu fim iar inundați de centrala termică, verific și noaptea… Ce a urmat? Am tot aruncat ce nu mai poate fi folosit. Curățenia în cămară, de exemplu (unde a staționat apa inundației) m-a căpiat (atâtea lucruri se adună într-o cămară, în zece ani, de când stăm aici)… Am apelat, la recomandarea vecinilor la un instalator de centrale termice de renume în Brașov, să-mi pună o centrală termică nouă (cu boiler inclus) – mi-a trimis un deviz de 38.000 lei! Vecinii mei, indignați („dar ce, e automobil să coste atâta?”), n-au fost de acord. Am luat seama că n-am cum să fac față cheltuielilor cu inundația. Am apelat, tot prin recomandare, la o firmă care să-mi pună parchet nou și să văruiască parterul – nu vă mai spun prețul devizului (nu l-am spus nici vecinilor), să nu fiu iar descurajat…

Așteptăm acum să înceapă șantierul la parter, am scos tot din sufragerie (cărate în marchiză sau în camerele de la etaj), biblioteca de aici mi-a scos sufletul. Nu mai dau amănunte… Rău îmi mai merge. Sfârșitul de an e compromis de această inundație. Nu avem soluție cu centrala termică, una ieftină nouă e o afacere proastă, spun toți.

Toată luna, din 5 octombrie, am fost sclavul inundației. În 27 octombrie am mai primit o lovitură, laptopul la care scriu acum mi-a aruncat în neant patru poeme (pe care le-am cules pentru o revistă), nu mi le-a salvat sau pur și simplu le-a șters nu numai din memoria laptopului, ci și de pe stick USB, pe care le-am salvat. E aberant, le-am pierdut pentru totdeauna poemele. A doua zi laptopul mi-a șters și jurnalul zilei…

Sunt „blestemat” să am necazuri ciudate, de neînțeles logic. Trebuie să cumpăr un laptop nou, dar n-am încredere în service-uri care să-l configureze. Un Service cunoscut de mine la Brașov e supraaglomerat, pur și simplu nu-l pot aborda. Stau cu ochii în patru acum nu numai pe centrala termică din casă, ci și pe laptop (să văd dacă salvează textele scrise). Am oroare de tot ce mi se întâmplă ciudat și nu știu cât o să mai fac față, sunt gata să mă predau. Încerc în fiecare zi să-mi distrag atenția de la necazuri citind (mai ales pe internet, în format pdf) și scriind (deși nu mă pot contra destul), pierd ore la rând pe telefonul mobil, pe rețelele sociale (dacă ar ști cei ce-mi trimit una, alta pe WhatsApp și Messenger ce mi se întâmplă, m-ar evita; nu mai stau pe Facebook decât accidental) și pe agenții de știri (războaiele Israelului cu țările vecine și al Rusiei în Ucraina continuă, mor și civili cu zecile de mii, nu mai interesează pe nimeni, n-au decât să nu găsească soluții de pace).

M-am mărturisit la Suceava, într-o chilie, că simt prezența diavolului, că el mă asuprește și că n-am nici o posibilitate să scap, „e un chin care te va ispăși până la urmă, trebuie să înduri”, mi-a spus călugărul-preot – dar ce greșeli („păcate”) am eu de răscumpărat prin suferință? M-am izolat la Brașov, fără viață literară, stau în banca mea, mă închin la Dumnezeu, ce am de ispășit?

P.S. Pe contul meu Facebook (https://www.facebook.com/liviuioanstoiciu.ro) am postat zeci de fotografii cu invitații la Festivalul Național de Poezie „Nicolae Labiș” și fotografii din Suceava.