O poveste casnică amară adevărată cu poetul Mircea din Bucureşti, care a intrat în greva foamei şi visează să se sinucidă

Vineri, 29 octombrie 2010. M-a trezit la ora 12 (m-am culcat la 6.30 şi am fost trezit la 10 de telefon, m-am culcat la loc) soneria, care suna continuu. Am sărit din pat, o fi inundaţie sau a luat foc, Doamne fereşte. Am deschis uşa – era un fost cenaclist din prima mea tinereţe, Mircea, a intrat peste mine şi s-a aşezat direct în sufragerie, pe un fotoliu. I-am spus indispus: Mircea, sunt obosit, vino altădată să vorbim. Nu, că el e în greva foamei din 17 octombrie… Am făcut ochii mari. Să-mi dai 8 lei, să-mi fac glicemia. Am luat portmoneul imediat şi i-am dat 10 lei, în speranţa că pleacă, să mă culc la loc. Dar Mircea nu se mişca din fotoliu. Are 60 de ani şi doi copii la şcoală, născuţi dintr-o căsătorie mai târzie. Unde ai anunţat tu greva asta? O ştiu numai eu, trăiesc din 17 octombrie numai cu apă şi aer. Şi de ce faci tu greva foamei? Din trei motive. Toate trei motivele fiind legate de neînţelegerile cu soţia lui, Maria. L-am ascultat. Primul motiv: vreau să am şi eu dreptul ca pensionar medical să fac un împrumut de la bancă de 500 de euro, mai exact un card de credit. Bun, şi cine te opreşte? Trebuie să fiu girat de soţie, şi Maria nu vrea. Şi ăsta e motiv să intri în greva foamei? Da, vreau să scot o carte de versuri. A, ăsta e un motiv serios, să debutezi cu o carte a ta de poezie la 60 de ani. În plină criză te-ai găsit, până acum de ce n-ai scos cartea asta? La un moment dat erai publicat în România literară (de altfel, pe când N. Manolescu conducerea PAC şi Mircea era un fel de administrator la sediul PAC, N. Manolescu i-ar fi fost un fel de naş), ai avut mulţi bani pe mână ani la rând (soţia lui a câştigat procesul împotriva statului român, fiind arestată abuziv la mineriada din 13-15 iunie 1990, a fost despăgubită civil cu sute de milioane de lei). De ce? Fiindcă eu mi-am crescut copiii, le-am acordat lor tot timpul meu liber. Alt motiv să intri în greva foamei? Divorţul. Nu ies din greva foamei decât dacă renunţă Maria la cererea de divorţ… Aflu că a făcut prostia să o „pocnească” la locul ei de muncă, de faţă cu colegii – asta, fiindcă ea l-a umilit şi jignit. Şi că divorţul a intrat în discuţie după ce el a încercat să se spânzure de faţă cu soţia şi copiii lor (o fată şi un băiat, amândoi premiaţi pe plan naţional şi internaţional la şcolile lor de muzică). Atunci Maria şi copiii au anunţat autorităţile, poliţia şi ambulanţa. Urmarea? El s-a supărat, n-a mai dat nici un ban în casă, n-a mai plătit nici telefoanele mobile ale copiilor… Scandalul în casa lor a început când copiii au dorit să aibă camera lor, într-un apartament vechi din centrul Bucureştiului, cu două camere mari-mari, bucătărie şi baie şi o cămară, plus holuri cât toate zilele (care ar putea fi oricând compartimentate şi transformate în camere). Maria trebuia să împartă camera cu fiica, el, cu fiul. Numai că el, fiind poet, vrea să aibă locul lui în care să nu fie deranjat de nimeni – a refuzat să împartă camera cu fiul lui şi s-a culcat pe jos pe unul dintre holuri (a aruncat patul), în semn de protest. El susţine că a fost evacuat din camera lui (cameră pe care a devenit stăpân acum fiul). În plus, l-a scos din minţi că soţia şi copiii i-au desfiinţat biblioteca (se mândrea cu ea, toată tinereţea a cheltuit bani grei să cumpere cărţi rare), de ce credeţi? Fiindcă pur şi simplu cărţile păstrează praf şi-i îmbolnăveşte pe toţi! Aşa că au depozitat cărţile în cămară şi le-au acoperit cu o cuvertură… E inimaginabil. Parcă-l văd pe Mircea cum se furişează pe sub cuvertură să găsească o carte de care are nevoie, cu frică de copii şi soţie să nu cumva să stârnească praful… Au înnebunit familiile de azi. Că familie i-a trebuit. Mai rău, arhiva: i-au aruncat manuscrisele, le-au împrăştiat, nu mai dă de capul lor! Şi eu ştiu ce înseamnă pentru un scriitor manuscrisele, pentru el numai ele contează, de fapt… Colac peste pupăză, s-a trezit la el în apartament cu mobila aruncată de o traducătoare (prietenă lor), care şi-a cumpărat mobilă nouă, şi nu mai are loc de ea. Li s-a dat pe gratis nu numai canapea, pat, masă, scaune, ci şi frigider şi aragaz şi el n-o suportă pe traducătoarea asta şi deci nu suportă nici mobila ei. Dar ce ai cu ea, Mircea? M-a făcut schizofrenic… „Şi eu am ajutat-o să-şi îngroape mama, am stat zi şi noapte la dispoziţia ei, fără mine nu s-ar fi descurcat”. Înţeleg, după ce i-a murit traducătoarei mama, i-a vândut apartamentul şi s-a trezit cu bani, şi-a cumpărat inclusiv mobilă nouă. „Mi-a trimis pe cap mobila veche să se răzbune pe mine, ştia că n-am nevoie”. Acum Mircea continuă să doarmă pe jos, pe hol, în curent: „apartamentul are 32 de geamuri, ar trebui pus termopan, dar de unde bani”. Tot în greva foamei e fiindcă Maria nu s-a mai culcat cu el de nu mai ţine minte de când, „nu era de ajuns că mi-a distrus cărţile şi arhiva sau manuscrisele”. A primit prima citaţie de divorţ, „Maria vrea să pună mâna pe casă, dar proprietar e mama mea, vrea să mă evacueze, să mă bage sub tutela ei”… Casa mi-a devenit străină, odată ce n-am un loc al meu de citit şi scris, continuă Mircea. Nu spun că mai avem un rând de mobilă ordinară, aruncată de un consul. Şi că până şi dulapul din bucătărie, în care ar trebui să ţină vasele, e plin de haine vechi, cumpărate de la mâna a doua, murdare, pe care Maria nu le aruncă. Mircea pleacă dimineaţa de acasă şi bântuie Bucureştiul, să-şi distragă atenţia de la greva foamei, „am intrat şi într-o asociaţie a câinilor, Zdreanţă, am împărţit oase câinilor în cimitirele Bucureştiului şi nu o dată am mâncat din mâncarea câinilor”. În 15 septembrie, când am vrut să mă spânzur acasă, au chemat autorităţile să mă interneze la nebuni, dar nu le-a mers, vor să mă lase pe drumuri… Mircea nu mai are dialog nici cu copiii (dar azi a condus-o pe fiica lui mare, liceană, la aeroport, a plecat în Italia cu o bursă), „am dat bani în casă până ne-am certat… am ajuns să spăl şi morţii… mi-a ajuns cuţitul la os, probabil că am să mă sinucid până la urmă”. Bine, dar deja îţi faci rău singur intrând în greva foamei, tu şi aşa eşti pensionat medical. „De 16 ani m-am ocupat numai de copii, au performanţe”… N-ai încercat, totuşi, o apropiere de Maria, să lăsaţi fiecare de la voi, să găsiţi un compromis? „Am fost împreună la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, am stat la coadă ore la rând, deşi eu sunt în greva foamei”… Dumnezeu vede. În concluzie: Mircea iese din greva foamei dacă soţia lui Maria renunţă la divorţ, dacă e girat să împrumute 500 de euro să debuteze editorial la 60 de ani, dacă e scoasă din casă mobila veche a traducătoarei (prietenă de familie, nu vrea să-i mai amintească nimic de ea). Nici nu se mai gândeşte că ar trebui să nu mai doarmă pe jos pe hol şi că n-are linişte şi o masă a lui la care să scrie şi să citească… Aşa e când ţi se urcă soţia şi copiii în cap. O poveste amară adevărată.

În tinereţea mea, când conduceam la Bucureşti cenaclul studenţesc „3,14” (în anii 1972-1974, dar cenaclul a continuat ani la rând după ce eu m-am retras), Mircea erau unul dintre poeţii de talent, cu profesionalismul în sânge. Din nefericire l-a furat boema (n-a renunţat niciodată la ea; eu am renunţat la 25 de ani la boemă, când mi s-a născut copilul) şi până azi s-a risipit în fel şi chip. Oftez.

PS. Îi dau numai fotografia poetului Mircea (făcută azi de mine), n-o să-i dau de gol numele aici (el oricum nu stă pe Internet), chiar dacă mi-a dat acordul să scriu despre el, din ce am aflat azi.

PS. 2. Vă invit mâine, sâmbătă, 30 octombrie, ora 17.00, la Poezie şi jazz la Cafeneaua „La muzeu” (la Muzeul Naţional al Literaturii Române, Bulevardul Dacia Nr. 12), manifestare gestionată de Ioan Cristescu:

RECITAL DE POEZIE SI JAZZ
LIVIU IOAN STOICIU, MUGUR GROSU
MIRCEA TIBERIAN

Daţi click pe afiş să-l măriţi.