Marți, 27 septembrie 2022. După o viață de om (am, totuși, 72 de ani), în vremuri grele (ani de „pandemie”-Covid de sfârșit de lume și luni de război în interiorul fostei URSS, între Rusia și Ucraina, care a dat lumea peste cap; când nu se mai poate trăi decent, inflația trecând de 15 la sută la noi, cu scumpiri incredibile pe piață și devalorizări ale propriilor economii, pe fondul exploziei prețurilor la curent electric, gaze și combustibili, de neimaginat), slavă cerului, am reușit să pun la cale un mormânt la Adjud (unde am avut casa părintească, părinții mei fiind adjudeni), în cimitirul în care sunt ai mei.
Luna asta am plătit o criptă, e gata, după ce am cumpărat un loc de veci (mijlocit de fratele meu Marian; mă așteptam să primesc un loc de veci gratuit, având titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Adjud, acolo unde sunt mormintele celor ce au acest titlu, eu n-am primit) – mulți bani, dar ce mai contează. Am scăpat de o grijă, acum îmi aștept sfârșitul liniștit, am pus bani destui deoparte și pentru cheltuielile cu înmormântarea, va fi o simplă formalitate să fiu îngropat… Acum îmi permit să mă amuz: am primit titlul de Cetățean de Onoare în alte trei localități – la Botoșani (ca laureat al Premiului Național „Mihai Eminescu” – Opera Omnia), la Târgu Cărbunești (ca laureat al Premiului Național „Tudor Arghezi”) și la Petroșani (ca fost miner în subteran în 1973). Anul acesta am ales să-mi fac mormântul meu la Adjud, orașul copilăriei și adolescenței mele. După ce am sperat că preotul Bisericii Dârste, de care aparține adresa la care locuiesc flotant acum la Brașov (str. Cedrilor) îmi va găsi un loc de veci în cimitirul bisericii, n-a găsit…
Neuitând că am primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofiţer, acordat de Președinția României, care ar putea să-mi asigure o înmormântare oficială. M-am uitat de curiozitate pe internet, la LEGE nr. 29 din 31 martie 2000 privind sistemul naţional de decoraţii al României, se stipulează la Art. 51. – (1) Pentru cinstirea memoriei cavalerilor ordinelor naţionale, în cimitirele existente în municipii şi oraşe se va rezerva, prin grija autorităţilor locale, un loc special pentru înmormântarea celor decoraţi din respectiva localitate. (2) Costul parcelelor respective va fi suportat din bugetele primăriilor. Locurile de veci vor fi puse la dispoziţie moştenitorilor legali în mod gratuit. (3) Cu ocazia unor sărbători naţionale şi religioase, prin grija autorităţilor locale, se vor organiza manifestări de omagiere la mormintele cavalerilor ordinelor naţionale decedaţi… Aviz fiului meu! Va să zică aș fi avut dreptul la loc de veci gratuit și datorită Ordinului Meritul Cultural în grad de Ofiţer. Cum domiciliul meu stabil e și azi la București, în sectorul 6, ar fi trebuit să mă adresez cui din București, pentru a obține un loc de veci?
Nu spun că la București aș putea să fiu îngropat într-un loc de veci repartizat prin Uniunea Scriitorilor (Uniune care, de altfel, acordă ajutoare de înmormântare tuturor membrilor ei, din întreaga țară) – citeam nu demult un comunicat, că Uniunea Scriitorilor speră să obțină locuri de veci la mănăstirile Cernica și Pasărea, le-o fi obținut? Va fi bătaie pe ele, dacă îmi pot permite să mă amuz. Apropo, cu mai mulți ani în urmă, dus la Mănăstirea Cernica să mă închin și să aprind lumânări la scriitori (Virgil Mazilescu, Ernest Bernea, Daniel Turcea, Gala Galaction), am fost întrebat de un prieten poet (din vremea cenaclului „3,14” din Str. Mântuleasa, de la Casa de cultură, din anii 70 ai secolului trecut), azi ieromonah Ignatie Grecu, dacă nu vreau să cumpăr un loc de veci aici, mi-a arătat între două morminte cimentate jumătate de metru (cât să fie strecurat un sicriu). Cât costă? Nimica toată, 3000 de euro (repet, era cifra de cu ani în urmă). Mi-am făcut cruce… Final: am mormânt la Adjud!
***
Nu-mi vine să cred nici acum că am fost cenzurat de un tânăr poet (debutat editorial în anii 2000). Am avut rubrică mulți, mulți ani fără întrerupere la o revistă care apare la Suceava (fondată la Cernăuți în 1942), Bucovina literară, din solidaritate cu un critic drag Mircea A. Diaconu, redactor-șef, și cu o poetă dragă, redactor-șef Carmen Veronica Steiciuc (Dumnezeu să o ierte, a plecat de tânără dintre noi). A venit redactor-șef la Bucovina literară Alexandru Ovidiu Vintilă… În numărul trimestrial 4-5-6 (apărut în iulie), pe șest, tânărul redactor-șef n-a publicat textul meu. M-a luat prin surprindere, fiindcă am stat câteva zile lângă el la Festivalul „Poezia la Iași”, repartizați să citim la licee împreună, nu mi-a spus nimic de cenzurarea textului meu. Tinerii scriitori, treziți în fruntea unei reviste, cenzurează… Un „douămiist” lipsit de bun simț și de respect. Când am văzut porcăria, i-am urat sănătate. Am întrerupt pentru totdeauna colaborarea cu această revistă a familiei Vintilă, cum aud că i se spune. Și am predat textul cenzurat la revista Expres cultural, a apărut în numărul din august – și, extraordinar, a fost preluat de România literară, demonstrând că e un text de interes. De curiozitate, îl public aici, să fie de învățăminte…
Sper să fiu eu exagerat și să nu se aleagă praful
Nu ne merge bine, moral suntem la pământ, vremurile ne stau împotrivă. După doi ani de nou-coronavirus-Covid-19-pandemie (de izolare, de frică de infecție, de restricții care au fost nu o dată anticonstituționale), din 24 februarie 2022 stăm cu sufletul la gură, având un război fratricid crunt la granița de nord, de neimaginat. Drepturile omului și dreptul internațional sunt făcute praf. Nu mai avem liniște și pace de doi ani și jumătate, mă întreb dacă vom mai face față provocărilor din viitor – fiindcă e de așteptat să scadă dramatic nivelul de trai la nivel global (inflația în Europa pare a fi scăpată de sub control, după scumpirile la curent electric și gaze, plus combustibili; agravate și de penalizările aplicate Rusiei „invadatoare”), să fie puse sub semnul întrebării siguranța alimentară, dezvoltarea economică și stabilitatea financiară (care susțin bugetele fiecărei țări; scad văzând cu ochii PIB-urile). Personal, pesimist cum sunt, mă aștept la ce e mai rău (o dată ce acum sunt prioritare cheltuielile cu înarmarea și coșmarul războiului din Ucraina continuă, și poate fi extins).
Privind de deasupra, cum arată literatura română în asemenea vremuri de restriște: s-a schimbat, resetat ceva din decembrie 2019 (când s-au înregistrat primele cazuri ale epidemiei de nou coronavirus) încoace? Nici la nivel de mentalitate scriitoricească nu văd nici o schimbare. Falia produsă cu mult înainte de a apărea „pandemia” și „războiul” în interiorul vieții literare de la noi s-a adâncit, din păcate. Douămiiștii și urmașii lor, alăturați scriitorilor desprinși din Uniunea Scriitorilor (inițial autointitulați „reformiști”, între timp deveniți simpli contestatari în justiție a conducerii actuale a Uniunii Scriitorilor, aleasă legal, dovedind că nu-și doresc decât să preia cu orice preț puterea în literatura română) au rămas pe baricada lor. Anual, se vede cel mai bine ruptura dintre membrii Uniunii Scriitorilor și cei puși pe baricadă adversă, la premierile cărților originale apărute – cu jurii net incompatibile. De o parte Premiile Uniunii Scriitorilor (de un profesionalism indiscutabil al juriilor formate din critici, la care criteriul estetic primează) și de alta, premiile revistei Observator cultural (reprezentantă a celor puși pe baricada adversă Uniunii Scriitorilor), „ca alternativă”, la derută, importantă fiind „afilierea”.
Mie îmi e greu să înțeleg ignorarea cărților valoroase la premii, numai fiindcă autorii lor sunt „din altă tabără”. E adevărat, Uniunea Scriitorilor își premiază membrii valoroși (dar la debut, numai nemembri, firește, scriitori de talent). Dincolo e o problemă discutabilă; o revistă „liberă”, privată, cum e Observator cultural, îi exclude de câțiva mulți ani (de când a apărut ruptura de care am pomenit), neprincipial, la premii, pe membrii Uniunii Scriitorilor (e drept, în afara celor care sunt membri ai Uniunii Scriitorilor, dar sunt în relații „interpretabile rău” cu conducerea Uniunii Scriitorilor). Te doare capul! Au fost peste doi ani de penitență, dacă pot să spun așa, din 2020 încoace, care ne-au arătat cât de fragilă e și condiția scriitorului român; ar fi putut să fie pusă între paranteze incompatibilitățile colegiale. Dar nu, inflamarea a rămas, viața literară rămâne viciată.
În acești ultimi doi ani și jumătate a apărut un val de scriitori „de rezervă”, „de pluton”, care întăresc pozițiile baricadelor adverse. Debutanții apăruți fac tot posibilul să atragă atenția asupra lor, riscând și oprobriul public, „minimalismul” douămiist e redus la „stări” de moment inadecvate (care sunt exprimate „cum vin”). Revistele literare de pe piață, atât de multe câte sunt, dau dovadă de mare slăbiciune critică, tot felul de cărți sunt recenzate numai laudativ, fără nici o acoperire. Dacă n-ar fi revistele Uniunii Scriitorilor cu cronici literare și critici care se respectă, n-ar mai exista ierarhii, toți scriitorii (și cărțile lor) ar fi egali în valoare, contrazicând selecția mamei naturi (că fiecare se naște altceva, egalitatea e doar o poveste, în regula corectitudinii politice; nu poți să spui că un scriitor e slab, fiindcă îl discriminezi?). Încet-încet receptarea critică a relativizat orice verdict în literatură.
Postmodernismul optzecist a fost strălucit prin promovarea unor vârfuri, postumanismul (de care se face caz azi, deși nu pare a fi decât o găselniță critică ideologică în lumea literară) face tot posibilul să aplatizeze talentele native, să le mențină la nivel mediu. Azi „îmi place / nu-mi place” fac legea și aplauzele găștii din care faci parte; orice obiecție critică de bun simț e dezavuată. Vechile generații literare supraviețuitoare nu mai înseamnă nimic pentru poeții apăruți în anii 2000, deși exact seniorii literaturii române de azi țin steagul sus (publicând cărți de top), salvând aparențele unei literaturi care dă senzația că se autodesființează pe mâna noilor generații. Personal, din cauza separării tinerilor de literatura moștenită, scrisă până să apară ei (și după ce au apărut ei), ignorată programatic, nu mai văd nici un viitor.
Vom rămâne cu amintirea istoriilor literare apărute până azi, care demonstrează că literatura română (de frumoasă limbă română) a avut valoare, reținând cărți și scriitori care oricând fac literaturii universale cinste. Dacă nu vom reintra în normalitate și nu se va schimba atitudinea distructivă a generațiilor noi (inclusiv de critici) la adresa vechilor generații (care mai mobilează bibliotecile publice, încă; dar oricând ar putea să apară o epurare, așa cum au început să apară epurări în manuale școlare și cursuri universitare, odată cu ocuparea unor posturi publice-cheie în stat de către tineri de rea-credință, care au putere de decizie; lasă că au dispărut îngrijitorii de ediții de opere), se va alege praful… Sper să fiu eu exagerat și, odată maturizați și îmbătrâniți, tineri de azi din literatura română să recupereze trecutul literar de dinainte de apariția lor și să-l valorifice estetic.
20 aprilie 2022. BV
Tabloul din titlu e semnat de Felix Aftene
0 Comments