Atâția ani adunați într-o viață, atâta zbucium

Joi, 27 februarie 2025. Din 19 februarie 2025 am intrat în Anul 75-LIS (care se termină pe 18 februarie 2026). Așa țin evidența vieții mele, pe ani începuți din ziua de naștere… Nu pot decât să-mi exprim încă o dată mirarea că am putut să ajung la o asemenea vârstă, aberantă pentru mine – dacă a meritat, citiți la final mărturisirea făcută revistei Expres cultural la începutul lunii februarie 2025.

Le mulțumesc și pe această cale revistelor România literară (cu apariție săptămânală la București, director Gabriel Chifu, redactor-șef Răzvan Voncu), Expres cultural (apare lunar la Iași, redactor-șef Nicolae Panaite) și Hyperion, trimestrială (apare trimestrial la Botoșani, director Gellu Dorian) pentru „aniversarea” celor 75 de ani ai mei (a semnalat vârsta și revista lunară bucureșteană Luceafărul de dimineață, condusă de Horia Gârbea), am fost mai mult decât onorat, le rămân dator.

Pot fi citite, de curiozitate, în format PDF, revistele enumerate dând click pe linkurile „înroșite”:

România literară: file:///C:/Users/Liviu/Downloads/nr8_compressed%20(2).pdf

Expres cultural: file:///C:/Users/Liviu/Downloads/Expres%20cultural%20februarie%202025%20pentru%20corectur%C4%83%20(1).pdf

Hyperion: file:///C:/Users/Liviu/Downloads/cop%20+%20int%20Hyperion%201-2-3_2025.pdf

(Luceafărul de dimineață: file:///C:/Users/Liviu/Downloads/BT_LDD%20-%20%20februarie%20(1).pdf)

Constat că nu se deschid linkurile PDF aici, regret – trebuie copiate linkurile de mai sus (apăsați pe link și vedeți un pătrat în căsuța apărută, apăsați pe el și se copie) și puse fiecare în fereastra de căutare Google pe un laptop / computer să poată fi citite.

Slavă cerului, ieșit cu totul din comun, mi-a bucurat ziua de naștere și editorul Mircea Petean, care mi-a trimis acasă chiar de ziua de naștere exemplare din tirajul cu noua mea carte de versuri (intitulată „Mersul lucrurilor”, Editura Limes, Cluj). Ieșit din comun, spun, fiindcă i-am trimis cartea pe e-mail pe 3 februarie și pe 17 februarie Mircea Petean posta pe contul lui Facebook:

Liviu Ioan Stoiciu revine, după „Nous” (2015), la LIMES-ul nostru, cu o nouă carte de poeme:

Mersul lucrurilor, 104 pag. B5 cu clapete, 29 lei, Colecția MAGISTER, Coperta – Dinu Virgil, ilustrația copertei – Vasile Anghelache, „Autoportret”, imagine autor copertă – Dan Vatamaniuc.

În vârtejul de imaginii din creuzetul rostirii lăuntrice cad și se amestecă alte voci, sumedenie, resturi de priveliști ale unei lumi delabrate, fragmente din osatura unor corpuri dezgolite, bolnave, pline de cicatrici, urme ale unor sensuri pierdute în poemele sale unde ai senzația că te pierzi uneori, înaintând ca printr-un labirint.

O mostră:

Străbătând nemărginirea

Tămăduind toată boala și neputința.

Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste tine. Nu mai

face nici un pas. Poate ajunge la o învoială,

în sine, în particular… Acum ce

ți-a cășunat pe mine? Se ceartă singur. Nu mai fi

atât de amărât… Tot ce e bun îi e pus

la dispoziție, se simte în deplinătatea forțelor, în armonie.

Ar vrea să se scoată din minte, să nu mai sufere.

Ce rost mai are istoria lui? Cui face el jocul? E la mijloc

o „inferioritate biologică” – și suferă,

mai are de jucat vreun rol? Nesilit de nimeni…

Că s-au împlinit zilele. Dacă se întoarce, merge înainte:

cum să evite vlăguirea și lâncezeala? Are

sufletul frământat, brăzdat de râpe, îi place să intercaleze

nouri sau ceață în peisaj, părți vizibile ale

invizibilului, uneori se vede

zburând – de câte ori i se aduce la cunoștință să se

întoarcă, să meargă înainte. Ce

aere pretențioase! Ce naiba am spus? Plimbarea pe jos o

să-mi prindă bine. Își aduce sigur aminte?

Dacă se întoarce, merge înainte?

Se uită de departe la el, așezat la masa cu poezii –

fragilă expresie a unei lumi care ne mai

face, încă, să visăm… În întreaga lui sinceritate și râvnă.

Cum să cuprindă și întunericul de deasupra? Îl

lasă să-și trăiască pe mai departe suferința. Ici și colo au

crescut fapte și opere. Unele, sub

formă de imbolduri, altele din plăcerea de a distruge și

ultima fărâmă de imbold. Domnule, nu te

poți neliniști prea mult. Cauți un loc retras, comod și

plin de bucurii, unde să te ascunzi și să

eviți primejdia? Dacă te întorci, mergi înainte și dai peste

tine, o iei de la capăt, nota dominantă

la români este neprevederea și nepăsarea, care fac toate

lucrurile provizorii și efemere, spunea

Dumitru Drăghicescu. Încât să-ți poți permite să fii

nefolositor. Asta e. Dacă te întorci… Fie

că a înțeles acest lucru, fie

că a înțeles altceva. Străbătând nemărginirea.

Video de pe munte, dați click pe linkuri:

https://photos.google.com/photo/AF1QipMMCD9mj7NRhxydDFRzfAf2IrOtDayQCt612NvO

https://photos.google.com/photo/AF1QipNI1ItRJ85NPzBM3ptp0HFR59Y79Oh5J56arG_R

https://photos.google.com/photo/AF1QipNvMIFkWfHz5Gs-8eX72tQ6Cz1qsjTZHWWRo7hZ

„Străbătând nemărginirea” e ultimul poem din volum. Ilustrația copertei, intitulată „Autoportret”, e semnată de prietenul meu din copilăria de la Cantonul 248 / Adjudu Vechi, Vasile Anghelache (grafician de valoare, membru UAP, azi locuiește în Franța, la Lyon). Altfel, pe contul meu Facebook postam la ziua mea de naștere de miercuri (cu 61 de poze și video): 19 februarie 2025, Brașov. Mulțumesc nespus pentru felicitări (primite pe Facebook, Messenger, WhatsApp, email, SMS sau vocal pe telefon), sunt copleșit. Le urez prietenilor tot binele din lume, la rândul meu. Mulțumesc Doina Popa, surioarelor Mela Stoiciu și Ita Gavrila Stoiciu, fratelui meu Marian Stoiciu și soției lui Mariana Stoiciu-Glod pentru îmbrățișările de acasă (veniți de la Adjud și Focșani). Mulțumesc extraordinarului Mircea Petean, care a ținut chiar de ziua mea să primesc la Brașov exemplare din noua mea carte de versuri, editată de editura sa, Limes. Mulțumesc bunului Dumnezeu că mă mai rabdă pe aici.

Azi am fost pe munte, singur, am plecat pe jos de acasă după ora 11 și m-am întors după ora 17, las mărturie ce am notat pe mobil: Sunt minus 5 grade, sosesc la Dâmbu Morii la ora 12. Fulguie, zăpadă moale, de 20 de centimetri. Nici o urmă de turist în zăpadă, pe traseu. Greu de dislocat zăpadă afânată cu picioarele, în mers, stratul de zăpadă crește la 30-40 de centimetri, cu cât înaintez. Sub zăpadă e gheață. La 12.45 la Cascada cu Apa Vie. Alunec, intru cu ghetele în apa Sipoaiei, traversată de nu mai știu câte ori, mă ud serios (au dispărut punțile). Doi tineri mă ajung din urmă la Cascada 7 Scări, îmi cântă „La mulți ani!”, mirați că sunt pe aici. Degeaba mi-am pus mănuși, îmi îngheață „bocnă” mâinile în interiorul Canionului, la urcarea scării verticale mi se blochează și mușchii la picioare, e ger al naibii, frig tăios, umed… La ora 14 cobor de pe scările Canionului. La întoarcere, mi se cântă „La mulți ani” de o familie tânără cu trei copii, necunoscută, știa de ziua mea de naștere de la cei doi tineri, care au plecat înaintea mea spre Dâmbu Morii, nu pot să cred. Numai noi suntem azi pe traseu. Efortul fizic e dublu față de un urcuș și coborâș vara, trebuie să faci pârtie prin zăpadă. Conform pedometrului de pe mobil am mers 17,14 kilometri. Frumoasă zi, nesperată, norocoasă.

Cei din familie mi-au sărbătorit vârsta sâmbătă, pe 15 februarie acasă și la un restaurant central din Brașov celebru (cu bucătărie excelentă) – a fost o surpriză pentru mine venirea lor, Doina Popa fiind organizatoarea în secret. Inițial trebuia să mergem la băile calde de sare de Sângeorgiu de Mureș de ziua mea (cazați acolo pentru cinci zile; sărbătoream alături de fratele Doinei și soția lui), dar am găsit totul ocupat (programarea era făcută din noiembrie anul trecut, fiind vacanța elevilor). Pe 19 februarie, ca în fiecare an (dacă sunt sănătos) urc singur pe munte să mă „reabilitez” în fața propriilor ochi, preferând traseul cu apa frumos curgătoare a Șipoaiei, când în stânga, când în dreapta; în acest an de 19 februarie, în pădure, era zăpadă mare cu gheață dedesubt și ger tăios…

***

Liviu Ioan Stoiciu

Tot acest zbucium al meu

După o viață de om, cred că pot să-mi permit să trag o concluzie – dacă a meritat. Nu te poți pune cu Mama Natură, e clar că trebuia să fiu și eu pe aici (născut la trecerea dintre două zodii, Vărsător și Pești, pe 19 februarie 1950, cu noaptea în cap, motiv să stau între două luntrii și să cad mereu, când mă aștept mai puțin, în apă; am avut atâtea cumpene de-a lungul anilor, că am pus mereu sub semnul întrebării protecția astrală; născut la Dumbrava Roșie, la cinci kilometri de Piatra Neamț, într-un canton CFR, unde tata era detașat la șantierul căii ferate spre Bicaz). Nu știu dacă Dumnezeu m-a avut în vedere mai tot timpul, dacă n-am fost până la urmă o mare dezamăgire. De când aveam un an și patru luni „soarta” (să nu spun Dumnezeu) m-a lăsat fără mamă, din 21 iunie 1951, trăsnită în bucătăria de vară a Cantonului 248, Halta CFR Adjud Vechi, unde tata avea locuință de serviciu, retras aici, la vatra familiei lor (mama avea casa părintească în comuna Adjudu Vechi, tata avea casa părintească la Adjud), a contat.

În condițiile în care și azi consider, în fiecare zi, că am trăit degeaba dacă… n-am scris și citit ceva (scris și citit transformat într-o dependență, un drog „autoreprodus fiziologic, probabil de creier, dacă nu de inimă”). Numai prin scris simt că mi-am făcut datoria față de mine însumi. M-am deformat intuitiv, în acest sens, din 1964 (aveam 14 ani, licean la Adjud; am fost dat la șase ani la școală, la Adjudu Vechi), de când am început să scriu de mână, cu o regularitate de invidiat, poezie, proză, teatru, publicistică pentru „reviste” ale mele, inițiate din senin (pe file A 3 îndoite), nu-mi pot imagina ce a declanșat această frenezie creatoare, dacă pot să spun așa (nu aveam bibliotecă în casă; e adevărat, venit din clasa a VII-a la oraș de la Cantonul 248, care era la patru kilometri de Adjud și doi kilometri de Adjudu Vechi, izolat în câmpie, am descoperit la biblioteca orășenească și la chioșcuri presa, ziarele și revistele literare, alături de cărțile originale ale scriitorilor români; Adjudul era atunci capitală de raion în cadrul regiunii Bacău).

E interesant să rețin că din start am scris „împotriva curentului”, neținând cont de conformismul epocilor și a modelor literare sau publicistice, nu am avut un mentor, nici un reper, am scris spontan în toate genurile, simțind că numai așa îmi pot păstra ceva din libertatea interioară. Prin fire am fost un răzvrătit împotriva mea, în primul rând, văzând că nu mă pot adapta regulilor societății în care trăiam – am fost tot timpul „oaie neagră”, și în liceu, și în armată, și la mină la Bălan și Petroșani-Dâlja, și la ziarul Informația Harghitei din Miercurea Ciuc (din 1971-72, aveam 21 de ani), și la facultățile abandonate și la toate locurile de muncă avute în București și în țară până în anul 1975, de-a lungul unei boeme de șapte ani distrugătoare. Nici nu vreau să-mi mai amintesc, o abordare semnificativă a acelei boeme a fost că în 1973, la 23 de ani am avut șapte tentative de sinucidere, obsedat de ratare pe toate planurile.

Ca un blestem, scrisul fără de care nu mai puteam să trăiesc m-a adus pe buza prăpastiei. Curios sau nu, am ieșit din starea de sfârșit de lume numai după ce am definitivat-dactilografiat primul meu volum de versuri, în 1974 (se intitula „Libertatea de a fi”), și azi uitat în sertar, și după ce m-am stabilizat, într-o sărăcie cruntă, prin căsătorie (cu prozatoarea Doina Popa, cunoscută la un cenaclu studențesc pe care l-am condus în acei ani la București), la Focșani, în 1975, și după ce s-a născut un fiu (azi la 50 de ani, vedetă în lumea lui la București), devenind dintr-odată responsabil de ceea ce se mai întâmplă cu mine, lăsat la voia întâmplării. Slavă cerului, familist fiind, concentrat asupra condiției mele, m-am mai trezit la realitate – mi-am găsit un loc de muncă prin concurs (pedagog și bibliotecar) și tot prin concurs am debutat editorial (în „Caiete ale debutanților” – 1977 și 1978, la Editura Albatros și premiat la aceeași editură în 1979 cu primul meu volum de versuri, „La fanion”, apărut când aveam 30 de ani).

Am avut norocul să nu fiu ignorat de critica literară, să fiu premiat de Uniunea Scriitorilor la debut (alături de Aurel Pantea și Matei Vișniec) și să fiu urcat în trenul „optzeciștilor”, care prindea viteză în anii 80 ai secolului trecut. Sigur, aveam să mă împiedic singur de dictatura lui Ceaușescu și să-mi tai creanga de sub picioare – al doilea volum de versuri, intitulat „Inima de raze” (dedicat „faraonului” nostru, care avea, pe copertă, manuscrisul unui poem încheiat cu „aici, în / nimica / unde zăcem în propriile noastre / excremente // păcătoși / în utopie”) avea să fie retras de pe piață și trecut la fondul secret al bibliotecilor publice, mie deschizându-mi-se dosar operativ „informativ” la Securitate, care avea să mă transforme în „oaia neagră” a epocii (dosarul fusese deschis de curiozitate în 1981, după ce Virgil Ierunca a citit la Radio Europa Liberă un poem al meu intitulat „Lanțul”, cu aluzii directe la „faraon”).

Pus la index, oficial, am avut iar noroc de un lector de carte de caracter, mare scriitor, Mircea Ciobanu, care n-a ținut cont de dosarul meu la Securitate (cum a ținut cont Uniunea Scriitorilor, care nu m-a primit în rândurile ei, deși primirea asta ar fi putut fi o pavăză împotriva Securității, m-ar fi ajutat) și mi-a scos alte două cărți de versuri până la Revoluție, „Când memoria va reveni” și „O lume paralelă”, la fel de interpretabile, din titlu, pentru Securitate, de necrezut, la editura Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească… Vârful comediei destinului meu a fost că din oaie neagră, pus pe lista celor ce trebuiau să dispară (după ce am semnat Apelul anticeaușist în octombrie 1989 alături de Doina Cornea și Dan Petrescu, am avut parte și de un proces public în 2 decembrie 1989 la Focșani, care mă lăsa fără loc de muncă), am fost luat pe sus dintre manifestanții pe care îi adusesem de pe platforma industrială din sudul orașului în Piața Unirii din Focșani, în 22 decembrie 1989 și instalat cu forța „președinte de județ Vrancea”.

Aveam 39 de ani. Natural, m-am retras din această „înaltă funcție revoluționară” după 73 de zile, în 5 martie 1990, după preluarea FSN ca partid a puterii (nu am acceptat „certificatul de revoluționar” cu toate avantajele lui nesperate; las la o parte faptul că n-am fost niciodată membru al vreunui partid) și am venit în gura lupilor „optzeciști” la București, ales de ei în fruntea unui săptămânal finanțat de Uniunea Scriitorilor, Contrapunct – un an mai târziu aveam să plec la revista Viața Românească, unde m-am perpetuat până azi. Din anul 1990 mi-am schimbat domiciliul stabil de la Focșani la București… De la Revoluție încoace trăiesc printre scriitori, particip (în felul meu, solitar) la viața literară a Uniunii Scriitorilor. Și am explodat în publicistică (intrat și în redacția ziarului lui Ion Rațiu, din 1991, Cotidianul), care mi-a scos peri albi, mi-am făcut dușmani de temut inclusiv între scriitori, critici otrăviți.

Am publicat cărți de memorii și jurnal. Am publicat și romane, și teatru, nu numai alte volume originale de versuri. Cred că despre ultimii 35 de ani se știu mai multe despre mine, nu e cazul să mai plusez, am intrat și în vederile… internetului (el poate fi consultat, sporadic, să fiu dat de gol). Am primit tot felul de premii (care mi-au mai îmbunat sufletul, mereu asuprit de mine), stârnind invidii. Din 2014 stau retras la marginea de sud a Brașovului. Per total, dacă e să trag o concluzie – dacă a meritat tot acest zbucium al meu, pe altarul literaturii, de la 14 ani? A meritat.

4 februarie 2025. BV