Miercuri, 28 decembrie 2011. Reamintesc, blogul de față e proprietate personală (și nu e o publicație oficială), un experiment la care m-am înhămat singur – scriu din 19 februarie 2010 în fiecare zi aici (nu știu să existe un alt blog care să propună în fiecare zi un subiect accesibil de discuție, cum e acesta al meu). În secret, am sperat să-mi mai micșorez din gradul de singurătate (n-am reușit). Am declanșat pentru mine o nouă normalitate, stresantă până al Dumnezeu, cu acest blog. Nu numai că nu mi-a fost ușor, dar am avut momente când m-a scos din minți. Sunt pe pragul să-mi opresc avântul, numai cei care nu scriu nu au idee cât de greu e să găsești în fiecare zi o temă originală (și să ai timp și chef să scrii zilnic). 
Fiind proprietatea mea (blogul de față), e clar că oricine intră pe ea (la Comentarii), nepoftit, care mă jignește, mă înjură sau mă calomniază, sau îmi dă cu parul în cap (sau îi jignește, îi înjură și calomniază sau le dă cu parul în cap oaspeților mei), intră sub incidența legii, e scos afară politicos sau în pumni, după faptă și răsplată, fiind în legitimă apărare (poate fi anunțată poliția și să fie dat în judecată). Nu pot decât să surâd cu bunăvoință când citesc la Comentarii că libertatea de expresie (câștigată după Revoluție) te obligă să lași capul în jos la tine acasă (pe blogul tău), să fii jignit, înjurat, calomniat de cel ce dă peste tine, tam-nisam, sau să primești un par în cap de la cine vrei și cine nu vrei, de regulă neavenit, de rea-credință. Trebuie să vă reamintesc iar și iar că n-am nici o obligație față de nimeni? Și că nu mă interesează ce se ascunde în spatele porcăriilor care apar la Comentariile acestui blog? Am încercat să propun aici un model de jurnal online, am dat exemplul meu – să se vadă din afară cum poate fi viața unui scriitor oarecare, azi. Eu pot fi un personaj, în bine sau în rău. Practic, nu m-am adresat în principal scriitorilor, ci cititorilor avizați. N-am avut nici o pretenție, când am intrat în dialog la distanță, decât să fim civilizați, să ne respectăm opiniile, să nu apelăm la jigniri, înjurături, calomnii, desființări. În numele cărei igiene mentale? Dumneavoastră aveți nervi de pierdut? Eu nu am. Să 
ajung să vin la propriul meu blog pur și simplu cu inima strânsă, că iar au apărut mizerii inadmisibile la Comentarii, mi se pare prea mult. Am fost tot timpul cordial cu colegii, am promovat necunoscuți și am atacat numai personalitățile abuzive în funcții, care au responsabilități oficiale, fiind obligația mea să le privesc exclusiv critic, fără menajamente. Curios, am observat că blogul meu (repet, e o întreprindere personală) s-a impus rapid, are mult mai mulți cititori decât are o revistă literară. Sunt onorat, le mulțumesc tuturor celor ce au pierdut vremea citindu-mă, în curând îi voi lipsi de această corvoadă (aleasă de ei, n-am de ce să-mi cer scuze). Azi anunț că, de curiozitate, închid rubrica de Comentarii, regretând absența eventualelor opinii ale celor legați sufletește de acest blog. Dacă vor să-mi scrie, o pot face pe adresa principală de e-mail pe care o găsesc apăsând, pe acest blog, pe butonul „Despre mine”, de sus (adresa de e-mail e la finalul Fișei biobibliografice). Îi rog să nu mă mai împroaște inutil cu noroi. În acești aproape doi ani de când scriu zilnic (serios, politicos) aici am avut o mare părere de rău, că n-am găsit timp să intru în dialog la Comentarii cu cei ce au semnat acolo. Mi-a fost imposibil să mă împart între blog, viața literară (cu obligațiile ei cotidiene; obligații față de reviste la care 
colaborez și față de sertarul meu, asupra căruia păstrez tăcerea) și Jurnalul de Vrancea (pe care-l actualizez zilnic; el e un alt experiment online personal, de care mă ocup singur și pe care de asemenea îl voi închide când voi închide acest blog). Acum, când văd nervozitatea atâtor cititori ai acestui blog (nervozitate transmisă de mine, probabil; le cer scuze), trag o concluzie: că a venit vremea să găsesc o altă normalitate, de ce nu, să mă întorc la vechiul meu tabiet. N-are rost să întind coarda și să transform într-o teroare ceea ce a fost o plăcere: acest blog.
***
Apropo de… teroare. La Târgul de carte Gaudeamus, poetul Robert Șerban (consilier la Editura Brumar) mi-a întins insistent o carte de proză-jurnal (după ce mi-a dăruit cele cinci cărți ale lui Șerban Foarță, apărute anul ăsta) – „citește numele autoarei”. L-am citit: Fratu Hana-Luana. Am făcut ochii mari, habar nu am cine e. „Cum, n-ai auzit de Fratu? Sau de Hana-Luana. Face ravagii de ani buni pe 
Internet”. Pe Internet? N-am auzit să fi fost băgată în seamă de literatura română. Probabil că e o carte de consum douămiist, plină de expresii pe care eu nu pot să le citesc (de rostit, nici atât; nu e vorba de prejudecăți, ci de incompatibilități morale). O fi o nouă Ioana Baetica, la debut (mai nou, Ioana Baetica și-a adăugat la numele ei și numele unui străin). M-am mirat când am citit pe coperta IV a cărții o prezentare care se termină cu: „Fie-mi permis s-o socotesc (pe Fratu Hana) scriitorul de expresie română cel mai consistent al începutului de mileniu” – semnează… Radu Ilarion Munteanu (n-am auzit de el; o fi credibilă o asemenea judecată de valoare?). Am înțeles că numele real al Hanei-Luana Fratu este Luana Zosmer. Doina Popa a citit „Jurnalul Ozanei” (188 pagini), mi-a scris:
Fratu Hana Luana: ”Juralul Ozanei”, Editura Brumar, Timişoara, 2011 (Fratu Hana Luana a murit pe 15 decembrie 2010, anunță fiul ei, în introducere)
După cum bine o prezintă Dan, fiul Hanei Luana cartea este ”un cocktail de glume şi bucurie urmat de un gust amar de moarte; Un altar al hedonismului cu simboluri nihiliste şi tradiţie evreiască”.
La început autoarea ne face o demonstraţie a rostirii temei sexuale fără de inhibiţie. Ar putea să facă să roşească şi un douămiist. Dar scrie cu atâta umor încât nu produce stupoare ci haz. Mai apoi, prima demonstraţie fiind făcută, 
cartea îşi urmează cursul şi te destinde chiar şi atunci când prezintă lucruri triste. Un stil care îţi creează o stare de forţă lăuntrică şi de voioşie. Un citat:
”Şi comandantul aerienilor care au aruncat o bombă de-o tonă într-unul din cartierele cele mai aglomerate din Gaza – omorând 16 oameni nevinovaţi, dintre care 8 copii – a declarat că el n-are nici un fel de proces de conştiinţă; ba, i-a şi felicitat pe piloţi că şi-au dus misiunea la capăt cu succes, şi să doarmă şi ei liniştiţi. Că teroristul, pe care-l urmărea, a fost şi el printre victime. Ee, cum sună ? Grozav sună! Aşa-i? Ba, a mai zis că, atunci când a aruncat bomba în cartier, a simţit o uşurare în suflet şi-n avion. Are careva idee ce dracu’ se întâmplă cu poporul ăsta? Civilii omoară, soldaţii omoară, joacă tenis de masă cu testicule, îşi pun penisuri arăbeşti la căşti, împuşcă prunci şi aruncă bombe. Oare aşa au fost evreii întotdeauna şi n-au ştiut ei înşişi? Sau numai acuma? Oare ce fac americanii în Irak e mai bine sau mai rău decât ce fac israelienii în teritorii? Oare chiar trebuie să-i vedem pe americani, sau ei ne văd pe noi?” (Fratu Hana Luana)