Duminică, 12.02.2012. S-a intrat în cod portocaliu de ninsoare și viscol (în partea de sud a țării) de la ora 18, mă uit pe geam: în București e liniște și pace (a nins ușor până la ora 18), sunt minus 9 grade. Îți e greu să crezi că în județele Vrancea, Buzău, Ialomița, Călărași stau țărani năpăstuiți, îngropați în casele lor în zăpadă, înfometați și însetați, cu animalele înghețate în bătătură, că mai sunt nu se știe câte zeci de localități complet izolate. Am văzut pe Pro Tv un scurt film al unui bătrân îngropat pe o asemenea vreme, după șapte zile de zăcut în casă, cu sicriul cărat de un tractor uriaș până la poarta cimitirului, de unde a fost dus cu o sanie mititică, nu-mi pot imagina cum i-a fost săpată groapa, știind că pământul acoperit de zăpadă de doi metri e și înghețat. Aveam senzația că asist la un film artistic de clasă, făcut după un scenariu ireal. Unde sunt săniile mari, trase de vaci sau cai din copilăria mea? Nu mai sunt. În Vrancea s-a decretat „starea de alertă” (după ce alaltăieri au văzut că declararea „situației de urgență” n-a folosit la mare lucru, rămânând și azi rupte de lume 25.000 de persoane din peste 20 de localități) guvernanții s-au îndurat să scoată bani de la teșcherea, de la centru – „aceasta stare presupune alocarea unor fonduri suplimentare consiliilor judetene pentru deszapezire si pentru achizitii publice in regim de urgenta, fara licitatie”. La nivelul țării se anunță 60.000 de persoane izolate. Nici nu se mai știe numărul localităților fără curent electric și al localităților cu drumuri blocate de nămeți, cu magazinele goale. Slavă cerului, azi n-a mai ieșit pe teren noul premier M.R. Ungureanu, un caraghios dovedit a fi și de rea-credință din prima zi de guvernare, când îi cerea imperativ populației sinistrate să iasă la treabă, să curețe zăpada de pe ulițe (iar bieții oamenii nu puteau nici să iasă din propriile case). S-au anunțat 68 de morți, și nimeni nu se simte vinovat. N-am auzit pe nimeni de la nivel de conducere, totodată, care să anunțe că populația sinistrată de viscol va fi ajutată bănește, să-și cumpere o parte din animalele din curte acoperite și ele de zăpadă, moarte de foame și de sete. Televiziunile au dat de gol, cu această ocazie, sărăcia cruntă de la țară (la fel s-a întâmplat la inundații). Și faptul că satele românești sunt în majoritate locuite de bătrâni. Vă dați seama, nu există nici o strategie guvernamentală să fie încurajați tinerii să rămână la țară. Trăim de azi pe mâine, țăranii „împușcă” banul. Așa facem de secole la țară. N-avem minți clarvăzătoare la nivel de conducere a țării. Vin bani în prostie de la Uniunea Europeană (e vorba de miliarde de euro) și construim cu ei de trei ani săli de sport și piscine la țară (construite de clientela politică a PDL, care se îmbogățește peste noapte), în loc să facem canalizare peste tot și să tragem apă curentă și gaze la casele de la țară, să asfaltăm toate ulițele. Se trăiește tot cu closetul din fundul grădinii, tot cu ulițe pline de noroi. Cei de la centru se spală pe mâini, că au descentralizat deciziile la nivel local – dar de unde să ia fonduri un neajutorat de primar de la țară, aflat departe de un drum național, care n-are ce să impoziteze? Las la o parte faptul că s-au închis una după alta școlile de la țară și dispensarele de când cu austeritatea lui Băsescu și că țăranii în putere au plecat la muncă unde au văzut cu ochii, în străinătate, să câștige un ban… Le mulțumesc și le strâng mâna tuturor celor ce au semnat ieri la Comentarii și l-au pus la zid, demni, fără iertare pe pupătorul în părțile dorsale ale lui Băsescu, un poet oportunist, azi, de toată jena (cu un vocabular inadmisibil), care și-a permis să jignească amărâții de sinistrați de la țară și să-i ridice în slăvi pe noii guvernanți, în schimb. Avem un regim anacronic la putere, care trebuie alungat cu orice preț. În aceste vremuri grele, manifestanții din Piața Universității au ieșit și azi și au cerut „Alegeri anticipate!” și „Jos Băsescu!” – a trecut o lună de când protestează!
Am primit de la Buzău, de la Marin Ifrim un text polemic la adresa eseistului și publicistului Mircea Mihăieș (vicepreședinte la ICR la București, directorul revistei Orizont din Timișoara, profesor universitar, membru în Comitetul Director al USR, editorialist la Evenimentul zilei etc.) – drept răspuns la un atac apărut în România literară 4 / 2012. Am așteptat să apară în ediție online acest număr, să pot să vă fac trimitere la articolul lui Mircea Mihăieș, să înțelegeți exact cum stau lucrurile, dați click pe http://www.romlit.ro/eminescu_la_buzu. La acest articol, va să zică, poetul Marin Ifrim răspunde:
DOAR UN ÎNCEPUT DE PAMFLET
În nr. 4/2012 al „României literare”, un domn care crede că e justiţiar cu experienţă de laborator criminalistico-literar, Mircea Mihăieş, are o problemă de protecţia muncii, şi, intoxicat de nesomnul său de-o viaţă, alimentat de nişte frustrări specifice Evului Mediu, a descoperit în subsemnatul un fel de vrăjitoare culturală, drept pentru care, în revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, scrieşte, cu o spaimă de şanţ metafizic, despre „Eminescu la Buzău”. Scurt pe 2,15 portocaliu. Pe 14 ianuarie a.c., nu pe 15, cum afirmă domnul Mircea, am organizat o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. La două săptămâni după eveniment, domnul Mircea se autosesizează şi mă înfierează cu o mânie proletară rar întâlnită nici chiar în obsedantul deceniu. În primul rând, în mintea dumnealui casele de cultură ale sindicatelor sunt „administratoare ale biletelor la băi pentru tămăduirea reumatismelor, responsabile cu distribuirea echitabilă a darurilor de Crăciun, cu mobilizările la mitinguri şi cu protestele, tot ele, sindicatele, duc greul societăţii româneşti…”
De când există case de cultură ale sindicatelor, acestea nu s-au ocupat niciodată cu bilete la băi, daruri de Crăciun, mitinguri, proteste etc. Dimpotrivă, dintotdeauna, inclusiv pe vremea comunismului, aceste instituţii au funcţionat pe autofinanţare, cum funcţionează şi în prezent, neprimind niciun leu de nicăieri, de la primării, consilii judeţene, prefecturi. În privinţa „mitingurilor”, Domnul Mircea o întoarce ca la Ploieşti, noi, ăştia mai din popor musai trebuind să ne ducem cu gândul la mitingurile din Piaţa Universităţii. Aţi priceputără ?
Mai departe, „titlul şoc” al articolului din ziarul Opinia, „Eminescu , între poetul naţional şi <Eminescu – de la lectură la statuie>”, nu-mi aparţine, e o mixtură a domnului Mircea, care, cu un cinism fierbinte, combină sula cu prefectura, adică spusele mele cu cele ale redactorului Cristian Ionescu, un ziarist de bun simţ, realizator al paginii culturale a ziarului respectiv. Domnul Mihăieş face jonglerii cu popice de circ, citează din „citate” amestecate. Se ştie că e priceput la aşa ceva, a mai făcut literatură în trei, scriind în grup un aşa-zis roman. Nu vă gândiţi la un fel sex literar în grup, ci doar la sindicalismul literar al domnului în discuţie. Nu e cazul să-i fac reclamă aici. Mai zice dumnealui că prin această manifestare mi-am propus să atrag „miile de buzoieni însetaţi de cultură”. Domnul Mircea e la curent cu recensământul cultural buzoian şi înzeceşte, ca toţi portocalii de meserie, electoral vorbind, numărul oamenilor buzoieni de cultură. Ca să dea bine la „hărmălaie”. Tot în stilul mâniei proletare, acest domn afirmă că i-am acordat lui Mihai M. Macovei o diplomă de excelenţă doar pentru că s-a născut la doar câţiva metri de Ipoteşti. Adevărul e simplu de tot. Mihai M. Macovei e un poet cu peste 4 decenii de activitate literară şi câteva cărţi publicate. Diploma de excelenţă a primit-o pentru constanţa pasiunii sale pentru opera eminesciană şi, fireşte, pentru „promovarea” acesteia, ca să folosesc un termen greu de perceput de mintea împăienjenită a vesticului Mihăieş. Totuşi, textul domniei sale are un merit fantastic. În fine, a fost consacrat nea Vasile Buruiană, un pasionat absolut inocent al poeziei eminesciene. Domnul M. M. vorbeşte despre „oamenii de bine” pentru care „cultura naţională e o chestiune de viaţă şi de moarte”. Mai mult, e convins că altminteri n-am fi „beneficiat de reclama gratuită a presei locale”. În mintea sa învătuită în sârmă ghimpată, domnul Mircea ar fi preferat ca, pe 15 ianuarie, să dau în ziarul Opinia, la rubrica „aniversări” un anunţ plătit prin care să-i urez lui Eminescu un simplu, sincer şi călduros „la mulţi ani”. Asta am şi făcut. Numai că am făcut-o cum ştiu eu, nu cum ar dori unii dintre alţii. Sincer să fiu, nu am mai citit „România literară” de mai bine de peste un deceniu. Dintr-un singur motiv. Îmi produceau indigestie aşa-zisele eseuri ale domnului Mihăieş, conţinutul lor, ura cu care erau scrise dându-mi senzaţia că prin venele acestui tovarăş al lui Alex. Ştefănescu nu curge sânge, ci bale. Personajul îmi e bine cunoscut încă de prin anul 1984, când, la Oradea, în prezenţa multor scriitori cunoscuţi am primit Premiul revistei „Flacăra”. Am stat acolo 3 zile, am locuit în acelaşi hotel cu împricinatul, ba chiar am asistat la o beţie cruntă cu palincă. Am văzut acolo tupeul, aroganţa, infatuarea domnului Mihăieş, care, la mintea sa de atunci şi de acum, îşi desena singur mustaţă pe poza sa dintr-un exemplar al unei reviste destul de cunoscute. Omul îşi etala nepăsarea faţă de propria-i celebritate şi importanţă naţională. În camera de hotel, împreună cu sosia sa dintotdeauna, unul Vighi, stăteau toloniţi peste cearceafurile albe, cu bocanci cazoni plini de noroi. Acum am înţeles că cei doi băieţi sunt profesori universitari. Mi se pare ceva firesc. Aş putea scrie un roman despre acest domn ciudat şi enervant de rudimentar. Nu-mi pot permite să-mi pierd vremea cu fleacuri. Apropo de sindicalişti, în timp ce aceştia ies disperaţi în stradă, domnul Mihăieş îi ironizează cu un cinism bolnav, ascuns undeva în spatele cortinei portocalii, rozând cel puţin două salarii, unul de la Universitatea de Vest şi unul de la Institutul Cultural Român, unde, după cum se vede, instituie cultura urinei şi a zvasticii perjovschiene via patapievici. Ca să nu mai iau în calcul şi micile stipendii de la revista lui… „Anonimus”. În acest timp, de vreo săptămână, marele poet Ion Nicolescu zace într-un pat din Spitalul Judeţean Buzău, unde, în calitate de sindicalişti get-beget, scriitorii buzoieni îl vizitează zilnic, îi duc alimente şi îmbrăcăminte. Ion Nicolescu a ajuns în spital din cauza foamei şi a frigului. De ani buni cerşeşte pe străzile Buzăului şi, culmea, printre altele, a fost şi el profesor universitar, ca magister Mircea. Sunt acuzat de nu ştiu ce fel de ură, inclusiv de stalinism. Nu, domnule Mihăieş, nu pot să urăsc pentru că nu am loc de dumneata, suporter fidel al bolşevismului ot tismăneală. În schimb, dumneata ai dat toate probele scrise şi orale ale unei canalii valabile în orice vremuri de cotituri istorice dramatice. De peste două decenii împroşti cu noroi tot ce se află în exteriorul cutiei tale craniene. Ai har, aş zice. Eşti un fel de starletă literară porno cu barba sub deschizătura discursurilor. Mai mult de atât, nu vreau să mai zic. Deja am făcut pentru dumneata ce n-am putut face pentru Eminescu: te-am strecurat în Soiuz. Aştept mulţumiri pe calea dumitale orală sau în revista care, înainte de a apărea pe site-un USR apare pe cel al ICR. Oare din ce motive tehnice se întâmplă chestia asta ? Nu cumva bunul de tipar al revistei e dat de mister Patapievici, şeful matale, ăla cu „inima ca un cur”? Îl ţineţi pe bătrânelul Manolescu la naftalină şi vă faceţi jocurile cu pătura pe cap. Nu e prima dată când sunt atacat aşa de mişeleşte cum ai făcut-o dumneata. Sunt obişnuit cu mizerii din astea. Aş fi tare mulţumit dacă aş şti cine te-a pus să gângureşti despre mine. O gângureală la derută, mascată, în spatele căreia se simte ameninţarea cominternistă, mârâitul acela de telectual-tinichigiu cu ranga forişată în mână. Tot revista „România literară” mi-a mai încărcat cardul moral cu mizerii, în urmă cu nişte ani, când scriam clar că Lae Manolescu nu e bun de preşedinte al breslei scriitoriceşti, care breaslă, spre deosebire de casele de cultură ale sindicatelor, percepe cotizaţie şi dă bilete la băi. Bre, nu înţeleg deloc de ce vrei să arunci pisica în altă parte decât acolo unde îi e locul. Parcă te aud cum, în 1984, la Oradea, miorlăiai la Bucur Chiriac un sincer şi gingaş „Să trăiţi!”. Bucur Chiriac, un diplomat onorabil pentru vremurile sale, fost ataşat cultural pe la Moscova nu crede în lacrimi şi pe la Sofia Loren la vârsta sfârcurilor. Parcă te văd cum făceai salut japonez, tot atunci, tot la Oradea, poetului Alexandru Andriţoiu, pentru ca, a doua zi, să te zăresc cum îţi desenezi mustaţă în poza din revista în care a debutat Mihai Eminescu ! Domnule profesor universitar de vest, ai o problemă, nu ţi se mai deschide paraşuta caracterului. Deocamdată, cam asta e treaba. Având în vedere că afară e un ger cumplit şi că musai trebuie să ies prin târg, continui altă dată, poate la primăvara de la Bucureşti, cea antiportocalie. Până atunci, vorba sindicaliştilor anonimi: „De-oi muri, să-mi iei căciula…”. Chiar că e tare frig afară. De restul zicalei ocupă-te matale. Am încredere!
Marin Ifrim
Aştept de la d-l Mircea Mihăeş, în contrareplică, un reportaj, dacă se poate şi televizat, prin care ne va demonstra ieşind cu lopata (de unul singur, cum a făcut-o în eseul din R.L.), prin nămeţii patriei, că cenuşa care trebuia să şi-o pună în cap, s-a şi transformat acum în zăpadă.
Ma uitam intr-o zi la o emisiune de circulatie realizata de un domn Vochin si ce vad, pe Patapievici cu fundul in iarba, un politist ii pusese dispozitivul la gura, ca sa sufle, iar masina Renault Clio era facuta praf, rasturnata si turtita, iar de jur imprejurul ei erau zeci de bidoane de plastic pline cu palinca, de se inalbise poiana si domnul Patapievici era foarte speriat, nu consumase alcool dar isi umpluse masina pina la refuz, si acesta a derapat in curba, printr-un efect care se numeste acvaplanare si s-a dus in sant. Ma gindesc cine erau destinatarii acelei cantitati de palinca, nu cumva amicii lui de la ICR, domnul Mihaies y compris, dar si alti mari critici literari, stie domnia sa la cine ne referim.
Să ne spună Mihăieş dacă a auzit de femela violată apoi agresată, Potârniche. Să n-o rodicească prea mult, că ne apucăm de scris proză S.F.
Vorba d-lui N Manolescu, din editorial. Nu se mai fac analize pe texte. Cred că seful, a dat deja tonul (transant), iar noua linie… calinesco-lovinesciană, dealtfel glorioasă, trebuie sa aibă , nu-i asa, „noi critici ai textualismului (italic) modern – gen M Mincu, care, aplicat provinciei, arată vigilenţa pupin (corişti)ilor, din „literaturnaia gazeta” (R.L.). Cu câta manie proletcultista, contrafortul RL, prin M Mihaiesi, ataca acest simpozion provincial, dealtfel, plin de încărcătura românească…. a trăirilor buzoiene pentru marele poet al neamului.
Văd, că, tot ce este românesc, este minimalizat de acest „domn”, folosind minciuna, ca adevăr prin omisiune, căutând cu disperare, deturnarea anumitor fraze si texte scoase din context, spuse sau scrise in anumite situatii de Marin Ifrim, ceea ce, nu face decât să le ridice la fileul portocaliu, celor care-l plătesc, interesele lui meschine. Acapararea în cele din urmă, si a acestui bastion, aruncând in faţă… marile lor personalitati: gen, HR Patapievici, V Tismaneanu, Cartarescu, Iliesi şi alţii, nu face decât să ne ducă cu gândul, la acei ciocoi, care, au vândut fanarioţilor, pe câţiva galbeni, însuşi neamul românesc.
Vorba d-lui N Manolescu, din editorial. Nu se mai fac analize pe texte. Cred că seful, a dat deja tonul (transant), iar noua linie… calinesco-lovinesciană, dealtfel glorioasă, trebuie sa aibă , nu-i asa, „noi critici ai textualismului (italic) modern – gen M Mincu, care, aplicat provinciei, arată vigilenţa pupin (corişti)ilor, din „literaturnaia gazeta” (R.L.). Cu câta manie proletcultista, contrafortul RL, prin M Mihaiesi, ataca acest simpozion provincial, dealtfel, plin de încărcătura românească…. a trăirilor buzoiene pentru marele poet al neamului.
Văd, că, tot ce este românesc, este minimalizat de acest „domn”, folosind minciuna, ca adevăr prin omisiune, căutând cu disperare, deturnarea anumitor fraze si texte scoase din context, spuse sau scrise in anumite situatii de Marin Ifrim, ceea ce, nu face decât să le ridice la fileul portocaliu, celor care-l plătesc, interesele lui meschine. Acapararea în cele din urmă, si a acestui bastion, aruncând in faţă… marile lor personalitati: gen, HR Patapievici, V Tismaneanu, Cartarescu, Iliesi şi alţii, nu face decât să ne ducă cu gândul, la acei ciocoi, care, au vândut fanarioţilor, pe câţiva galbeni, însuşi neamul românesc.
http://dantanasescu.ro/2012/02/12/cel-mai-tare-protestatar-din-romania.html
Daca domnul Irfim punea de ziua lui Eminescu decretata Ziua Culturii Nationale de o aniversare a lui Cartarescu, un fel de Eminescu in mizerie, pentru los colorados atunci dom Mihaies il alegea omul anului, si-i dadea si o felie din premiul Nobelit care a fost sutit de la Cacademia Suedeza si bagat pe gitul celor de la imbulina rosie, alaturi de gaina violata, editorialele lui Tismanetki, si poza de Adolf Hitler a lui nenea Patafizicianul.
M.M. :
„Cam aşa e celebrat Eminescu la Buzău în anul de graţie 2012: în spirit revanşard, cu ură, spumegând, în manieră pre-medievală, cu invocarea demonilor. Numai rugul în flăcări şi Patapievici perpelindu-se pe jarul produs de lemnul sfânt al teiului lui Eminescu mai lipseau pentru ca spectacolul prostiei umane să fie deplin. ”
Ce cumplit lucreaza subconstientul, chiar si la decerebrati, cand vine vorba de celebrarea Poetului National !
Cum sa nu sara ei de la locurile lor (inainte de termen, ca oricum nu mai au mult 😉 ), cand este prezentat la „bustul gol” unul dintre mizerabilii care drept recompensa pentru ca a jignit impardonabil, asemeni oricarui handicapat, nu numai pe marele Eminescu, dar si poporul din mijlocul caruia s-a intrupat geniul , a fost numit la conducerea ICR !
Care daca era prescurtarea de la Inaltul Comandament Rusesc, n-aveam nimic impotriva .
Pana la urma batranul lui Horia-Roman ( ce nume si prenume-si trag astia 😉 ) chiar de pe acele meleaguri pline de ger si viscol a venit pe tancurile rusesti sa implementeze (cu pretul atator crime si distrugeri insurmontabile) Odioasa Dictatura Comunista, impreuna cu alde Tismenetchi, Pauker, Neulander, Brucan si alti de-ai lor, toti unul si unul, din neamul alesilor
Numai ca initialele respective ascund si o sa vedeti indata de ce folosesc cuvantul!) cu totul altceva :
Institutului Cultural Roman !!!
Institutie care numai interesele romanilor nu le reprezinta peste hotare, dar traiesc regeste pe banii lor ( ai romanilor, nu ai lor !).
Ca sa nu mergem prea departe, cuibul asta gazduitor de cuci a incropit vreo 3-4 manifestari inchinate lui Mihai Eminescu ( sub o gaselnita oarecum acceptabila Zilele Culturii Romane) pe la Paris, Lisabona, Ankara si inca undeva prin America, desi are sedii si reprezentante aproape in toate marile capitalenale ale lumii . Dezinteres cras, ura nedisimulata a unor straini de neam si tara, care daca n-au reusit sa-l inchida in debaraua Istoriei, macar l-au tinut in anonimat bine controlat
Despre sluga Mihaies care injura la comanda tot ce nu-i portocaliu sau cu reale intentii criminale fata de trecutul romanesc, ar fi chiar umilitor sa amintesc.
Invaluit de dispret ( ca orice vandut) si aburi de alcool ( ca orice inadaptat social !), piticania nu poate scrie decat cum i se comanda, deoarece in ruptul capului nu pot sa cred ca un roman poate gandi atat de mizerabil ( nu ma refer doar la acest articol ).
Pentru inimosul domn literat Marin Ifrim intreaga stima si recunostinta, pe care il rog s-o transmita tuturor oamenilor de cultura buzoieni, care tin aprinsa flacara patriotismului local si national !
Astept ca dupa cateva zeci de ani pe frontispiciul Casei de Cutura a Sindicatelor din Buzau, in loc de ” Alexandru Sahia” sa apara „Marin Ifrim” !
P.S. Ca altfel s-ar putea ca intreaga Romaniei sa fie un chibut ceva mai mare, condus de urmasii celebrului cuplu roman tovarasesc Patapievici – Tismaneanu
Sincere mulţumiri tuturor celor care, dincolo de solidaritate, au înţeles „miza” disputei dintre mine şi furunculul mihăieş. Mulţumiri speciale domnului Radu Humor, care, franc vorbind, când scrie ceva parcă ţi se uită în ochi. Am trecut prin atâtea războaie literare fără să cer sau să primesc vreo medalie. Tot timpul m-a bucurat faptul că am camarazi în jur, oameni pe care te poţi bizui şi în cel mai profund somn cu „deşteaptă-te române” urlat în urechi. Vă mulţumesc şi vă asigur că am la dispoziţie un suflet de hotel de cinci stele cu locuri rezervate pentru voi, „cei mai iubiţi dintre pământeni”.