Continui adevărata poveste a descoperirii intuitive a celor cinci puncte energetice din Munţii Bucegi. Deania lui Al. Petria

Vineri, 27 mai 2011. Mi s-a reproşat aici (de către cititori interesaţi, le mulţumesc pentru fidelitate) că am abandonat povestea adevărată a descoperirii intuitive a celor cinci puncte energetice din Munţii Bucegi, care te încarcă direct de la Univers, şi că e cazul să o reiau de unde am lăsat-o. N-am mai publicat aici din 10.10.2010 nimic despre „Experienţa unei noi iniţieri”, luat cu alte subiecte, atunci ajunsesem la episodul 25… Reiau de azi pe mâine povestea adevărată – episodul 26. Înainte de a intra în poveste, o paranteză mai lungă. M-am tot întrebat de ce am o slăbiciune pentru ascensiunea pe munte – care pentru alţii e un chin (mai ales pentru localnici; dar şi pentru cei ce vin la munte de la câmpie, îndeosebi din Bucureşti, numai pentru „aerul curat”, aşezându-se la cârciumile din „staţiunea de munte”; îi las la o parte pe schiori). De ce ascensiunile pe munte mi-au rămas un hobby iraţional, în timp, mai mult sau mai puţin accesibil? În sfârşit, se pare că am găsit răspunsul: fiindcă sunt depresiv! Chiar aşa, am găsit intuitiv în urcarea muntelui un remediu natural antidepresiv. Cercetătorii psihologi austrieci (într-o ţară în care muntele e obsedant) au anunţat că o săptămână de ascensiuni uşoare montane are efectul unui tratament îndelungat cu antidepresive! M-am liniştit, am găsit răspunsul şi la această întrebare (pusă insistent de mine şi în Cartea zădărniciei, apărută în 2008), de ce-mi place muntele… Fiindcă sunt pesimist? Muntele îmi reglează funcţionarea creierului, conform psihologilor vienezi. După o cură de ascensiuni uşoare, chiar foarte uşoare, suntem asiguraţi, „pesimiştii nativi pot vedea realitatea în mod mai optimist”. Astea sunt poveşti, eu rămân în orice condiţii pesimist. Studiul s-a făcut pe mii de femei şi bărbaţi cu temperament melancolic şi flegmatic, anume, „care aveau o tendinţă înnăscută de a interpreta pesimist realitatea”. Pur şi simplu cercetătorii au observat că eşantionul studiat „şi-a redus negativismul din gândire”! E chiar prea de tot, repet, fiindcă eu n-am observat minunea asta pe proprie piele, pe munte gândind tot negativ. Dar dacă spun doctorii… „Studiile ulterioare efectuate cu ajutorul aparaturii moderne de rezonanţă magnetică au dovedit că pesimismul este învins datorită creşterii secreţiei serotoninei în unele zone din creier şi blocării recepţiei unor alţi transmiţători în alte regiuni nervoase. Trebuie menţionat că serotonina este un transmiţător de informaţie din sistemul nervos extrem de important în mecanismele afectivităţii”. Eu unul n-am luat niciodată antidepresive, se pare că muntele a ţinut loc de medicament, fără să am habar. De altfel, am conştientizat abia la prima bătrâneţe (din ceea ce am tot citit) că sunt depresiv, fără să fi fost diagnosticat de un medic în acest sens. De câte ori aveam o cădere psihică, eram sfătuit de binevoitori să iau un antidepresiv, dar eu nici azi nu ştiu exact ce înseamnă „antidepresiv”. Pe de altă parte, cercetători psihiatri elveţieni au atras atenţia că ascensiunile lente, pe pante cu înclinaţie mică, determină excitarea, încărcarea electrică a unor zone din creier, că ascensiunea pe munte oferă practic electricitate pentru unii centri nervoşi cu un rol în frânarea furiei şi agresivităţii. „Altfel spus, dacă urcăm cu paşi înceţi pe o cărare mai puţin abruptă, ne încărcăm un generator electric din creier, la care sunt conectate frânele furiei şi agresivităţii”. Cercetătorii elveţieni consideră că o cură de ascensiune lentă la o altitudine de peste 900 m poate creşte eficienţa stopării furiei pentru 4-5 luni! Bun banc… Mai mult, „puţini ne-am putea gândi că urcând pe o cărare de munte putem deveni mai sociabili, mai amabili sau mai simpatici faţă de cei din jurul nostru. Cu toate acestea, biopsihologii francezi au observat că legănarea specifica a corpului în timpul ascensiunii pe pante lente produce o descărcare specifică de endorfine, aşa numiţii hormoni ai plăcerii. Ca urmare a acestor modificări putem deveni mai abili în comunicare şi mult mai inteligenţi din punctul de vedere al intuiţiei. Aceste calităţi, alături de dezvoltarea capacităţii de obţinere a bunei dispoziţii ne pot face mai plăcuţi pentru cei din jur şi mult mai abili în a stabili relaţia de prietenie”… Am înţeles: de aceea tânjesc să urc pe munte, fiindcă sunt depresiv, antipatic, nesociabil, singuratic, incomunicabil, neinteligent. Natural, urcând pe munte mă reîncarc energetic inconştient. Păcat că la coborârea de pe munte se alege în câteva zile, nu luni, iar praful de toate: redevin depresiv, antipatic. O concluzie ar fi că, să pot să mă bucur şi eu de viaţă, să nu mai gândesc negativ, să fiu deştept şi simpatic tuturor, ar trebui să urc zilnic un munte… Închid paranteza. Ar fi trebuit să merg şi eu anul trecut într-o vacanţă, la munte. Dar de unde să am eu norocul ăsta? Poate mă împinge destinul de la spate în 2011. Deşi nu cred. Să nu mă scufund în depresie, am să rememorez acum secvenţe din preumblarea mea iniţiatică la munte, din iulie 2006. Când Doina Popa, practicantă Reiki, m-a luat de călăuză: mi-a pus în mână câteva file xerografiate dintr-o carte a unui maestru Reiki, D. Hristenko (în care se face caz, în chipul cel mai confuz cu putinţă, de sursele energetice din Munţii Bucegi), şi s-a bazat pe intuiţia mea – era un joc literar?

*

De ce nu? Rămăsesem pe Platoul Bucegilor, la Sfinx – unde ne-am oprit, într-o zi de joi (27 iulie 2006), eu cu Doina Popa, la sursa de încărcare energetică de la Univers de la Sfinx, ştiţi. Numai că efectul acestei încărcări n-a fost benefic (aşa cum a fost la încărcarea energetică, prin metoda Reiki, de care soţia are habar, la Peştera Ialomiţei, Sala Urşilor, la Grota lui Zamolxe şi la Patul Cosmic). Din contră, Doina a devenit brusc de nerecunoscut, iritată, supărată pe viaţă (îmi notez asta în jurnal, să ţin minte). Ne-am hotărât, cu chiu, cu vai, să plecăm mai departe, „la Omu”, dacă tot am ajuns la Sfinx (urcând din zona Cabanei Padina şi a Hotelului Peştera la Cabana Babele), chiar dacă „maestrul Reiki”, Dumitru Hristenko (datorită căruia suntem noi aici) ne sfătuieşte să dedicăm câte o zi fiecărei surse de încărcare energetică de la Univers. Suntem oricum în criză de timp (şi de bani, nu ne putem permite să rămânem la munte decât cinci zile şi e vremea nesigură, ploioasă). (Voi reveni)

PS. Vă invit mâine la Târgul de Carte Bookfest, la lansarea unui prozator apropiat (el e şi publicist cu coloană vertebrală; e şi editor): Alexandru Petria. Vă transcriu ce am primit pe e-mail:

Deania neagră, cel mai recent volum de proză semnat de Alexandru Petria şi apărut la Editura Herg Benet, va avea lansarea în cadrul târgului de carte Bookfest 2011 (Romexpo, Bucureşti), sâmbătă, 28 mai, de la ora 12, la standul Elefant.ro.

Cartea va fi prezentată de către Liviu Antonesei, Dan Mircea Cipariu şi Marius Ghilezan, în prezenţa autorului.

Noua carte a lui Alexandru Petria include 27 scurte povestiri, ipostaze ale unui acelaşi oraş provincial din România, imaginara localitate Deania, în care viaţa de zi cu zi a locuitorilor săi urmează logica desprinderii şi cuprinderii într-o Realitate personală şi nefiltrată, prin fapte care aparent nu au valenţe revelatoare dar care sunt cu atât mai mult autentice şi exemplificative, într-o atmosferă psihologizantă care nu se cere judecată ci doar înţeleasă şi tolerată prin canoanele normalităţii.

Chiar încă dinainte de apariție, volumul Deania neagră a stârnit reacții de un entuziasm pe bună dreptate greu temperat, din care merită să le amintim pe cele ale scriitorilor Liviu Antonesei, Dan-Silviu Boerescu și Petru Popescu:

„O carte pe care am citit-o „dintr-o bucată” şi pe care am recitit-o imediat, dar tot am rămas sur ma soif – mi-ar fi plăcut să fie măcar de două-trei ori mai voluminoasă! Prin ce m-a cucerit? Prin micile „poveşti” atroce, gingaşe sau gingaş-atroce, câteodată chiar „crude şi insolite”, prin caracterele excelent schiţate în două trei pagini, prin calitatea stilului, excelent adaptat de autor micilor spaţii explorate. Nu mă îndoiesc că voi deschide adesea această „casetă de bijuterii”, pentru a revedea un inel, o agrafă, un colier. Şi, de bună seamă, aş fi foarte bucuros dacă autorul ar recidiva cât de repede.” (Liviu Antonesei)

„Cine spune că, în țara lui Caragiale (I.L.), marea literatură nu se poate naște din teme „mărunte”? Instantaneele în proză ale lui Alexandru Petria surprind o lume la intersecția fabulosului nebănuit cu pitorescul jegos, cartografiind universul în continuă schimbare, aproape volatil, al contemporaneității mărunte. Scriitorul reușește această performanță cu cinism narativ bine stăpânit, cu tandrețe, chiar… dar una deloc lipsită de cruzime. Bine ați venit într-o cușcă a maimuțelor actualizată în Deania neagră! ” (Dan-Silviu Boerescu)

„Prozele scurte ale lui Alexandru Petria sunt pline de surprize – ca, de pildă, fantezia personajului Todoran, care, după un act sexual familiar şi fără magie, visează deodată că are umerii şi braţele acoperite de porumbei. O altă lume nevăzută, uneori sinistră, alteori de vis, este ceea ce oferă autorul înăuntrul trăirilor tuturor personajelor, declarate – şi cunoscute – în mod intenţionat mediocre, tocmai pentru a ni se arăta că, de fapt, sunt misterioase. Cel mai misterios rămâne autorul însuşi. După un asalt anecdotal şi imaginar unanim foarte bine scris, ne rămâne încă necunoscut, dar dator să ni se desfăşoare în narative mai lungi. Sunt extrem de curios să continui să-l citesc.” (Petru Popescu)

*

Un fragment din povestirea „Când este în toane bune cucul”, din volumul Deania negră, poate fi citit mai jos:

Când a murit Afinia, cei apropiaţi au fost curentaţi, ai zice. Se împiedecau unii de alţii, nu pune aia acolo, pune-o dincolo, sună în stânga, ba în dreapta, cheamă popa, comandă coroanele, vorbeşte cu groparii, pentru sicriu, anunţă prietenii, am uitat ceva?

După ce doctorul Chiorean a certificat decesul, au spălat-o pe Afinia şi au îmbrăcat-o cu haine noi. Sergiu, întrând în cameră, revenit de la magazin, a observat că pe talpa pantofului drept al Afiniei a rămas o etichetă galbenă.

Spre seară, doi haidamaci au adus sicriul.

– E o treabă, cucoană, i s-a adresat unul cu început de chelie bunicii lui Sergiu.

– Ce treabă?

– Nasoală, a naibii, nu merge capacul, se băgă în discuţie şi celălalt, cu cel puţin 47 la bocanci.

– Dar pentru o sticlă de palincă o dăm gata…, reluă primul.

Sergiu se uita nedumerit, toţi din familie au ieşit, de el au uitat. A văzut cum cei doi o aşază pe Afinia pe podea, pe covorul înflorat, cu faţa în jos, cum cheliosul îi pune sub faţă o pernă cu broderii. Apoi cum haidamacul cu 47 la bocanci s-a lăsat cu greutatea unui picior pe coloana vertebrală a Afiniei, de mai multe ori, până oasele au pârâit. Haidamacii au băut câte un gât de palincă.

*

Alexandru Petria s-a născut la 27 februarie 1968, în orașul Dej, județul Cluj. Debutul publicistic și poetic și l-a făcut în “Tribuna”, în 1983. Printre cărțile publicate se numără “Neguțătorul de arome”(1991, poeme), “33 de poeme”(1992) și “La ce bun poeții…”(colectiv, interviuri). În 2010,  i-a apărut romanul „Zilele mele cu Renata”, la editura Tritonic. În decursul carierei sale, Petria a colaborat sporadic la toate revistele literare importante.

După 1989, Alexandru Petria a devenit șeful Comisiei pentru abuzuri și drepturile omului în CPUN-ul municipiului Dej. Împreună cu Radu Saplacan și Zorin Diaconescu, el a întemeiat săptămânalul dejean “Gazeta someșeană”- primul număr a fost scos în 23 decembrie 1989. În 1992, el a fost candidat din partea Mișcarii Ecologiste din România la Camera Deputaților. Între anii 1992 și1994, pe vremea directoratului lui Alex Ștefănescu, a fost redactor de investigații la revista bucureșteană “Zig-Zag”. Între anii 1994-1995, a fost reporter de investigații la ziarul “Cotidianul”. În intervalul 1995-1996, Petria a fost redactor șef al săptămânalului bucureștean pentru comercianți “Hermes” și redactor la săptămânalul “Partener” publicat de trustul “Romania Azi”. După reîntoarcerea în Ardeal, a fost redactorul șef al săptămânalului “Monitorul de Someș”, apoi, în 2000, a fondat propria sa publicație, lunarul “Realitatatea de Bistrișa-Năsăud, Dej și Gherla”, al cărei director este și în prezent.