De ce nu un armistițiu de încetare a focului de sărbători, pe termen scurt, în Ucraina. Frustrări personale

Luni, 28 noiembrie 2022. Mă uit cu ochii ucrainenilor, ipotetic: în vremuri tragice de război, când țara îți e bombardată „strategic” (și când se moare pe front cu sutele, zilnic, și distrugerile sunt colosale, inclusiv la nivel de infrastructură critică), să vezi meciuri de lux din Campionatul Mondial de Fotbal (din Qatar, cu stadioane arhipline cu suporteri veniți din întreaga lume)… Nu vreau să mă pun în pielea ucrainenilor de rând, le deplâng năpasta războiului căzută pe capul lor. Nu încetez, în schimb, să mă mir că ucrainenii, la intrarea în iarnă (în frig și întuneric, în bună parte de țară, după bombardarea instalațiilor electrice), nu se gândesc să ceară să intervină marile puteri militare ale lumii să încheie cu agresorul (Rusia) un armistițiu pe termen scurt de încetare a focului, până la primăvară, măcar.

Constat că din contră, marile puteri militare, în frunte cu SUA și Marea Britanie le cer expres ucrainenilor să extindă la iarnă războiul, înarmând Ucraina cu cele mai noi cuceriri ale armamentului greu, îndatorând-o pe termen lung (acum se așteaptă de la Ucraina să atace Crimeea de pe malul drept al Niprului, după abandonarea Hersonului de către ocupantul rus). Biata populație civilă din teritoriile vizate de „operațiunea militară rusă”, ocupate sau destabilizate din Ucraina, fuge peste hotare sau suferă în tăcere, ascunsă în adăposturi subterane, terorizată. De ce nu se ia o pauză frățească (e război fratricid doar; Ucraina e plină de ruși, doar s-a desprins din cadrul URSS) de câteva luni, să-și tragă fiecare combatant supraviețuitor sufletul? Mie îmi face rău în continuare acest război, din 24 februarie 2022 devenit obsedant. Cei doi ani de „pandemie Covid 19” nu m-au afectat într-atât cât mă afectează acest război de la granița României.

Personal, mă uit cu inima strânsă la meciuri ale Campionatului Mondial de Fotbal, campionat ținut în Qatar, țară musulmană cu un regim autoritar, care demonstrează că lumea liberă „își trăiește viața” la cotele cele mai înalte, ignorând războiul din Ucraina; interesant, fotbaliștii occidentali nu au dat semne de condamnare a acestui război, ci cer să fie respectate drepturile minorităților… LGBT+ (uneori LGBT, LGBTIA+, LGBT+ LGBTQ, comunitatea queer, gay sau alte acronime), „care este un acronim referitor la colectivitatea lesbiană, gay, bisexuală, transsexuală, transgen, queer, persoanele intersex, persoanele asexuale, aromantice, demisexuale, autosexuale, abrosexuale, pansexuale, trisexuale, sapiosexuale, polisexuale, poligame, poliamoroase, persoanele non-binare, persoanele care practică travesti, BDSM, fetișisme, swing, persoanele bi-curioase, non-heterosexuale, persoanele heterosexuale care practică sex cu persoane de același sex, persoanele care practică munca sexuală dar și alte minorități care nu sunt minorități sexuale”; nimic mai penibil.

Mi-ar fi plăcut măcar de sărbători, de Crăciun și de Revelion 2022/2023 să fi avut parte de pace „în întreaga lume” (zadarnică dorință; îmi amintesc de protestul meu – eram jurnalist la Cotidianul – din anii când Iugoslavia a fost atacată de trupele NATO, de Crăciun; e clar, legile războiului nu țin cont de sărbători, mai ales dacă sunt ortodoxe; curios, observ acum, Rusia n-a înarmat atunci Serbia, cum face acum NATO cu Ucraina, deși a fost desprins un teritoriu din Serbia, numit Kosovo, „țară separatistă” pe care România n-o recunoaște).  

***

Dinspre viața mea literară, luna asta, noiembrie, am stat cu capul la cutie – am tras o fugă la ai mei, la Adjud (unde am casa părintească, lăsată în paragină; la Adjud am definitivat, din august 2022, și locul meu de veci, știți, o criptă), în 9 noiembrie, invitat la o manifestare literară organizată de Casa de cultură municipală, la care am „lansat” (vorba vine; a fost doar o întâlnire colocvială; au lansat cărți adjudenii Fevronia și Paul Spirescu și Culiță Ion Ușurelu) cele două cărți ale mele apărute în luna mai 2022, una de versuri, „Luare aminte” (Rocart) și alta de jurnal-1989 intitulată „De uz strict personal” (Junimea). Pe contul meu Facebook am postat cronici literare la adresa acestor cărți ale mele, între timp s-au adunat și altele, le mulțumesc și pe această cale criticilor care au scris despre ele.

Sunt cărți ale mele receptate critic mai degrabă ca… documente literare sentimentale (legate de un eveniment personal „funest” care ar putea să se întâmple în 2023; eveniment apărut ca… predicție; mă simt jenat să mai repet despre ce e vorba, e scris pe coperta a IV-a a volumului „Luare aminte”). Altfel, am mai scris versuri pentru sufletul meu, am mai onorat invitații de a colabora la reviste…

Rămâne în continuare teribilă la mine frustrarea că n-am mai urcat pe munte – neavând cu cine (singur, rămâne un pericol urcușul pe munți în care urșii flămânzi te întâmpină de unde te aștepți mai puțin; nu mai pun la socoteală un accident întâmplător). Lasă că nu mai am trasee azi accesibile.

***

Acum, când scriu aici, Nicolae Panaite, directorul revistei lunare Expres cultural, mă anunță pe e-mail că a apărut numărul 11 pe acest an, în care am un text legat de război. Îl transcriu aici, de curiozitate (în acest număr 11 / 2022 am publicat și o evocare, scrisă inițial pentru o antologie memorială, legată de dispariția la doar 54 de ani a poetei Carmen Veronica Steiciuc, poate fi citit la http://exprescultural.ro/wp-content/uploads/2022/11/Expres-cultural-nr.-71.pdf la pagina 16):

Liviu Ioan Stoiciu

Numai despre război nu!

„Poezie și război”, ce poezie poate să aibă un război? Doamne ferește de război. Am recitit zilele trecute, aflat la București, pe unul din pereții sediului Uniunii Scriitorilor, numele scriitorilor „combatanți în marele război al întregirii 1913-1918” (săpate în marmură, alături de titluri ale cărților lor legate de războaie) – o placă memorială de mari dimensiuni, cu o cruce albă, care ne amintește că au murit 38 de scriitori, au fost răniți grav 12, iar 8 au fost mutilați și 8 au fost prizonieri. Titlul plăcii memoriale e doar orientativ (sunt cuprinși mai ales scriitori care au participat la Al Doilea Război Mondial).

Între combatanți, firește, mulți poeți… N-am cum să nu mă gândesc la destinul acestor scriitori pomeniți pe placa memorială, sensibilizat la maximum cum sunt de războiul de la granița noastră, din Ucraina, pornit în 24 februarie 2022, care nu dă în continuare semne că se va sfârși și care a lăsat până azi în urmă zeci de mii de morți; dar, adunați de o parte și de alta, ucraineni care își apără țara (independentă după prăbușirea URSS, cu granițe recunoscute pe plan internațional) și ruși „invadatori” (care consideră Ucraina ca parte a Rusiei, amintind de „Rusia Kieveană”), e vorba de sute de mii de morți pe front, după cifrele anunțate propagandistic; plus civili neînarmați, mii de „morți colaterali”, și pierderi materiale, militare și civile, inimaginabile, de mii de miliarde, în valută. Să ne ferească, vai, Cel de Sus de explozia unor arme nucleare sau de aruncarea în aer a unor centrale nucleare în lunile care urmează… Ce înseamnă în război destinul unui poet?

Voi face caz de două situații, comparabile în timp cu destinul unui poet de azi prins în războiul din Ucraina. O situație, cea de a fi făcut prizonier. George Topîrceanu a fost făcut prizonier de trupele bulgaro-germane (a publicat Amintiri din luptele de la Turtucaia, 1918, şi Pirin Planina, 1936; în 2014 i-au apărut la Humanitas Memorii de război). „În vara anului 1916, poetul, atunci sergent într-un regiment de artilerie grea, a căzut prizonier, împreună cu alţi 28.000 de ostaşi români, după luptele dezastruoase pentru armata română de la Turtucaia. Atunci au murit pe câmpul de bătălie peste 6 000 de ostaşi şi 160 de ofiţeri”. Duceau o viaţă amară de ocnaşi, scoşi de sub ocrotirea oricărei legi. Oamenii nu se spălau niciodată; setea şi-o potoleau din şanţ ori mâncând zăpadă de pe câmp. Nenorociţii noştri ţărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcaţi în nişte zdrenţe de culoare mohărâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivăţul tăios le hărţuia în toate părţile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate de sfoară, slabi, murdari, cu faţă pământie, cu ochi sticloşi, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau nişte cadavre care s-au sculat cu pământul în cap şi-au ieşit la lumina zilei în hainele lor putrede, îmbibate de ţărână, îi descria Topîrceanu pe românii din prizonierat.

Topîrceanu fost eliberat în 1918 din prizonierat. O a doua situație, aceea de a te trezi cu țara ocupată (sau o parte a țării ocupată, cum e acum în Ucraina) și tu, poet, a nu ști de partea cui să treci. Dau exemplul lui Tudor Arghezi: „Pamflete l-au adus de două ori în închisoare pe Tudor Arghezi. Prima dată a fost închis între anii 1918 şi 1919, împreună cu 11 ziarişti şi scriitori, la penitenciarul Văcăreşti, fiind acuzat de trădare, pentru colaborarea cu autorităţile germane de ocupaţie. După un an de închisoare a fost eliberat, prin decret regal. Flori de mucigai şi Poarta neagră au fost inspirate din trăirile poetului din închisoarea de la Văcăreşti. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, Arghezi a publicat pamflete antifasciste, culminând cu un virulent pamflet Barone, împotriva baronului von Killinger, reprezentantul Germaniei hitleriste la Bucureşti. În 1943 a fost arestat şi trimis pentru câteva luni în lagărul de la Târgu Jiu. Marele poet s-a raportat diferit la fiecare dintre acestea: a colaborat cu germanii în perioada ocupaţiei din 1916-1918, Regelui Carol i-a dedicat volume omagiale, a criticat alianţa cu naziştii şi a fost arestat de către regimul antonescian, denigrat şi marginalizat de comunişti, ulterior a colaborat şi a fost reabilitat tot de către aceştia”. Îmi imaginez că poeți ucraineni din provinciile („republicile”) ocupate de Rusia vor fi acuzați de colaboraționism și arestați după o eventuală „eliberare” a Ucrainei. Ce destine de poeți care au prins vremuri de jale!

Trăim vremuri tragice – cui îi mai arde de poezie? Te poate inspira un război? Se scrie poezie peste tot în Europa, în particular, „ignorând” războiul din Ucraina (în România se scrie poezie în prostie, deși găzduiește milioane de refugiați ucraineni cu care empatizează și are războiul la câteva zeci, sute de kilometri; rachetele ruse ajung până la graniță). Poezia n-are nici o legătură cu tot felul de războaie. Dacă scrii despre război, intri în rândul propagandiștilor. Nu întâmplător în vremea celor două războaie mondiale revistele de cultură au fost suspendate câte patru ani. Nu-ți poți pune sufletul pe hârtie, pe viață și pe moarte, nu-ți poți ierta curajul de a omorî un om pe front sau de a fi omorât, fie și în numele unor idealuri înălțătoare. Nici nu poți să te pui în pielea unui laș public sau a unui trădător în vremuri de război…

Nu vrei să te pui în pielea unui poet ucrainean trimis pe front să-și apere teritoriul, nici în pielea unui poet rus trimis să ocupe teritorii. Preferi să-ți distragi atenția de la război „în general”, mulțumind lui Dumnezeu că țara ta e ferită de război. Stai cu capul la cutie, umil, spășit, și accepți să tragi ponoasele de pe urma războiului din Ucraina, care a dat peste cap civilizația europeană (după doi ani de „pandemie” apocaliptică, războiul mai lipsea), să supraviețuiești de azi pe mâine, „demn”, făcând economie la curent electric și la încălzire, mâncând sărac, sperând că așa ești solidar cu suferințele „poporului” ucrainean. Și să scrii poezie despre orice, numai despre război nu!

7 noiembrie 2022. BV

Fotografia de la titlu dă de gol că nu eu, ci mai degrabă motănelul nostru stă la masa de scris…