Miercuri, 13 octombrie 2010. Vin iar din faţa televizorului, de la o ediţie specială cu premierul Emil Boc pe TVR 1, de la 20.35 la 21 – pe fondul protestului spontan al funcţionarilor din Ministerul Finanţelor, de azi (protest extins în ţară, el afectează toate casieriile sau trezoreriile, care răspund de banii publici; toate televiziunile au prezentat „fluturaşii” cu salariile celor ce protestau, erau mai mici decât salariul minim pe economie, de 600 de lei, după ce li s-au tăiat cu 25 la sută, e inimaginabil). Reporterul TVR 1 a insistat cu întrebarea: aveţi o strategie de stingere a acestui conflict de muncă? La care acest fenomen al mediocrităţii (reprezentativ pentru actuala putere, pentru PDL şi pentru Traian Băsescu), numit Emil Boc, a declarat strâmb că de ce insistă atât, e cumva de la posturile de televiziune de ştiri Antena 3 şi Realitatea TV, aflate în opoziţie? Adică premierul era preocupat de faptul că TVR 1, prin reporterul ei (Mihai Rădulescu, foto, cel ce prezintă la sfârşitul săptămânii ştirile de la ora 20 pe TVR 1), nu-i cântă în strună! 
Pur şi simplu reporterul voia să ştie ce se va întâmpla de mâine, fiindcă azi a fost o zi compromisă – dacă românii îşi vor mai primi amărâtele de salarii, pensii şi îndemnizaţii, dacă va continua protestul celor din Ministerul Finanţelor, în întreaga ţară… Răspunsul lui Emil Boc a fost că legea nu se negociază (legea însemnând o ordonanţă de urgenţă a guvernului) şi că se va trece la represalii, toţi cei ce vor continua greva spontană vor răspunde cu capul… Nu am cuvinte să mai continui, rar mi-a fost dat să văd atâta cinism de lemn şi dispreţ oficial („trebuie să facem ceea ce trebuie”; „ai depăşit planul, primeşti stimulente”, „menţinem echilibrul social”), atâta lipsă de respect faţă de populaţia majoritară, adusă în pragul exasperării. Fără doar şi poate, n-a mai rămas decât să se ceară în stradă demisia premierului Emil Boc şi a miniştrilor lui. Din păcate, nu cred că românii vor ieşi să-şi ceară drepturile în stradă sau la locul de muncă, în majoritate ei stau cu capul la cutie, zic mersi că mai au şi salariul simbolic pe care-l au. Suntem un popor neputincios, trist, care se resemnează să trăiască nedemn, învins. Ar fi o lovitură de graţie dată regimului Băsescu de către funcţionarii Ministerului Finanţelor dacă românii n-ar mai primi deloc salariile şi pensiile sau indemnizaţiile, numai aşa ar fi în stare să iasă în stradă. Cu siguranţă s-ar spune că e un scenariu destabilizator făcut de opoziţia parlamentară şi sindicală, ba chiar o nefericită de intelectual parlamentar precum Raluca Turcan ar susţine că e o lovitură de stat…
***
Scriam ieri aici că am participat la Suceava, pentru prima oară invitat, la un festival de poezie recunoscut de ultimele generaţii de poeţi, ajuns la a 42-a ediţie, an de an organizat – intitulat Nicolae Labiş (bucovinean la origine). Festival organizat ireproşabil în acest an de o poetă, de Carmen Veronica Steiciuc.
Atenţie, în acest an, 2010, Nicolae Labiş ar fi împlinit 75 de ani! Vi-l puteţi imagina pe Labiş la 75 de ani? Vă puteţi imagina că ar fi fost sărbătorit în acest an la 75 de ani alături de Paul Goma sau Livius Ciocârlie sau D.R. Popescu? Vineri, 8 octombrie, la ora 10 am fost prezenţi la Colegiul Tehnic „Petru Muşat” din Suceava, aici a fost deschis oficial festivalul. Labiş – 75. În sala festivă, ilustraţii ale poetului-preot Constantin Hrehor (atât de originale). Cel ce a iniţiat festivalul, poetul Marcel Mureşanu (în fotografie alături de cele două surori ale lui Nicolae Labiş, Margareta şi Teodora, la Mălini; Marcel Mureşanu e clujean repartizat la Suceava, pe când conducea centrul de cultură), a fost prezent şi în acest an, modest, afabil, cordial (chiar încântat că la vârsta sa conduce un Tico; după pensionare s-a întors acasă la Cluj), a vorbit de fervoarea începutului, de faptul că simte o vagă tristeţe că Labiş n-a trăit până azi şi a amintit de versurile: „Doamne, cât albastru ai folosit, ca să nu te putem vedea”… Fiindcă aşa a vrut Dumnezeu să fie! Să moară Labiş la 21 de ani… Erau de faţă acum, aici, la Suceava şi cele două surioare ale lui N. Labiş, Margareta Labiş Diac (şi soţul, Florin Diac, el îşi va lansa o carte de matematici şi literatură cu această ocazie) şi Teodora Labiş Creţu (mai puţin mediatizată, care era prea mică la moartea fratelui ei să înţeleagă totuşi, cât de cât, dimensiunea evenimentului tragic; toată viaţa nu şi-a dorit decât să-şi dezvolte personalitatea independent de aceea a fratelui ei, conform propriilor declaraţii, mergând pe partea pozitivistă: „n-am vrut să fiu asociată cu fratele, semnam sub pseudonim”; era la Suceava sosită cu fiul ei, nepotul lui Nicolae Labiş, Horia Creţu). 
Grigore Ilisei a pus pe ecran, aici, în sala festivă, un excelent film al său documentar de televiziune despre Nicolae Labiş, un interviu cu sora lui Labiş, Margareta (ea păstrează intact cultul poetului-frate) – care subliniază că Labiş a fost ucis la 21 de ani (născut în 1935, a murit în 1956), că în ziua „accidentului de tramvai”, Nicolae venea de la o întâlnire cu străini: „a fost tras şi împins, mi-a spus fratele meu pe patul de moarte… el a fost într-un grup cu străini, cu o dansatoare, care mai apoi s-a sinucis”. Nimeni n-a dorit să aflu adevărul, a continuat Margareta, sora lui Labiş: „am fost acuzată că n-am vrut să spun adevărul, că am vrut să mă protejez astfel, dar poetul Florin Mugur a ştiut totul”… Când Margareta l-a vizitat la spital, după accident, Nicolae era bandajat în întregime, „arăta ca un cosmonaut”, avea coloana vertebrală ruptă, „s-a chinuit două săptămâni, tata (învăţător la Mălini, comuna natală a poetului) a fost acuzat că n-a avut grijă de Nicolae că a luat-o pe un drum greşit… tata a stat zece zile nedormit pe holul spitalului unde a murit Nicolae”. Mai mult: „Nicolae Labiş a intrat în precomă, când nimeni nu mai era în spital să-l reanimeze, a fost ciudat”… Atât mi-a mai spus Nicolae, spune Margareta Labiş: „viaţa e frumoasă, numai să ştii să o trăieşti”. 
Ştiam de la el, a mai spus, în filmul documentar, Margareta (în fotografie, elevă): Labiş, fratele-poet, a fost urmărit de Securitate, între timp se schimbase atitudinea autorităţilor faţă de el, a fost atacat într-un ziar, dar i se iertau păcatele fiindcă intervenea Sadoveanu (pe atunci preşedintele USR), care-l preţuia sincer, la un moment dat s-a zvonit că Nicolae Labiş a murit în Deltă, a fost un balon de încercare să se vadă efectul… faptul că a fost într-un grup de străini, nu i-a mai fost iertat… „Nicolae Labiş ştia că e urmărit: o dată s-a oprit şi l-a întrebat pe securist, eram de faţă, ce faci, mă urmăreşti? Nicolae i-a spus: sunt cu tatăl şi sora mea, iată, ţi-l prezint, el e tatăl meu, tată, el e turnătorul meu, dar pe sora mea nu ţi-o prezint, că ai mâinile murdare”. Margareta, sora poetului: mi-a dictat mie, pe patul de moarte, „pasărea cu clonţ de rubin”… Voi reveni. Vreau să reţineţi că în cele două zile ale Festivalului Labiş (vineri şi sâmbătă) a fost extrem de rece, 1 grad la Suceava şi a bătut un vânt care se strecura prin toate veşmintele posibile (să nu vă miraţi că în fotografiile realizate acum toţi sunt zgribuliţi şi îmbrăcaţi gros, nepregătiţi de frig).
„A scrie astăzi despre poetul care de văzut aevea n-a mai fost văzut,/Dar care însă ne vede şi ne judecă precum ne-a cunoscut, la vreme/Nici uşor nu mai este, nici nu mai are cine, cui să povestească…” – din Ion Gheorghe („Despre Labiş, data viitoare”). Da poete: mereu şi mereu va fi o dată viitoare, când cineva se va apleca deasupra colii de scris şi va răstălmăci în fel şi chip acea ultimă zi a poetului aflat în luptă cu Inerţia. „Cel pe nedrept împins sub roata de tramvai a Istoriei”, cum zice Ion Gheorghe, – cel care s-a aflat în tinereţe: ”El, în patul prim, pe dreapta uşii eu lângă el, al doilea, parcă definitiv orânduiţi/în faţa unei nişe pentru geamantane…”. Se cuvine o paranteză, spre a aminti cele spuse mie de profesorul meu de literatură (elev fiind la vremea aceea), de Elena Jean (sora actorului Jean Constantin): ” Singurul căruia portarul de la intrarea în universitate, îi dădea salutul în poziţia de drepţi, cu mâna ridicată la şapcă, nu era nici directorul şi nici administratorul facultăţii, ci tânărul Labiş, poet deja recunoscut la cei 19 ani, când intra cu părul ca de arici dat pe spate şi mâinile în buzunare, pe poarta universităţii, în vreme ce pe noi toţi ne controla la sânge”. Pentru acest mit am făcut mai târziu un drum la Mălini, la casa memorială Labiş, pentru a trăi alături de el „Moartea căprioarei” şi a plânge labişian în sufletul meu rătăcit multă vreme prin stepa dobrogeană fără de căprioare şi haiduci precum Cozma Răcoare. Citeşti acest poem al lui Ion Gheorghe (cum l-ai fi citit pe Balzac cu al său „Moş Goriot” cândva). De ce Doamne iartă-mă nu te poţi răsti sorţii precum a făcut-o Rastignac: ” Între noi doi, acum!” Lumea (acum după Labiş) chiar ne pare un ocean de noroi în care omul e împins până la gât de îndată ce încearcă a se lămuri mai îndeaproape ce poţi simţi pipăind cu degetul în această Mare Nedumerire a sa. „Sunt împrejurări în viaţă când totul e amărăciune”, scria Balzac, dar ciuma „lipsei de îndoială”, ne face să credem că toate împrejurările au devenit pagini ale acelei Istorii amintite de Ion Gheorghe: „Românii ies din Istorie, precum o merită şi li se cuvine”. Dar cine va defrişa „cu sabia adevărului” chiar Adevărul la care se ruga Lessing în truda sa neobosită de a se strădui să-i dea adevărului de urmă? Tot încercăm şi azi (după Eminescu şi Labiş…) a schimba versul, „răspândind o ploaie de sunete” – slavă ţie Homer, primul între poeţi, pentru aceste în aur dăltuite cuvinte! – şi nu mai reuşim să ieşim din eroare. Un matematician – cu spiritul său paradoxal – definea adevărul ca pe eroarea cea mai riguros sterilă. Ca şi întrebarea lui Pilat, rostită dinaintea lui Isus: „De unde eşti Tu?” Şi neştiind a-şi răspunde, l-a aşezat pe scaunul de judecător în locul numit Gambata. Pilda aceasta îmi spune mie (ochi critic) că trebuie să ne temem cu toţii de CEL care tinde să judece dintr-un singur punct de vedere. „Mai departe despre Labiş, data viitoare, când ne vom întoarce cu toţii” (Ion Gheorghe). Restul … e tăcere.
Ce mai poti spune despre Labis,cand inaintea ta ,asterne aceste randuri Tudor Cicu ?Cu ingaduinta voastra, doresc sa aduc unele pilde ,nu neaparat biblice, ci mai degraba invataturi antice.Asi incepe cu pildele lui Cicerone ,cuvantare in fata poporului in forum, la 9 noiembrie anul 63,dupa Cristos,in Catilinara.
(Pentru cei care doresc o mai buna intelegere a lucrurilor actuale ,si pentru cei care il pomenesc si au un cult pentru Nostradamus)……In sfarsit am izbutit ,iubiti cetateni :l-am izgonit din oras pe Lucius Catilina,pe cutezatorul asta nabadaios care abia isi mai trage sufletul de atate faradelegi,pe omul care unelteste ca un nelegiuit ce e ,ruina patriei, care tot va ameninta cu foc si sabie si pe voi,si Roma- eu l-am gonit ,ori daca vreti mai degrabal-am facut scapat ,ba l-am insotit si cu urari in momentul plecarii.S’a dus, ne-a parasit,a fugit-a scapat de lanturi in sfarsit / De azi inainte cu niciun chip n’o sa mai poata pune la cale pieirea orasului (tarii),monstru cela nemaiauzit. De acuma mana-i armata cu faimosul pumnal n’are sa mai fie mereu gata sa mi se infiga in piept si n’o sa mai am de ce ma tem , nici cand voiu fi in Cimpul lui Marte, nici in for, nici in senat, si insfarsit nici intre pareti odaiei mele.Catilinina a fost izgonit din oras (tara),dar odata cu asta a fost scos si din pozitiunea-i strategica de unde planuia sa ne atace……….. iar daca e cineva asa de devotat in intereselor patriei- cum daltfel s’ar fi cazut sa fim cu totii- ca cu tot succesul meu de azi cand va vorbesc si ma laud ,sa ma acuze cu inversuinare pe motivul ca am facut scapat un inimic atat de primejdios in loc sa-l arunc in lanturi,apoi vina nu e a mea, ci a inpejurarilor.Ce bine era sa fi dus cu sine toate fortele.Mi l-ati luat pe Tongilius, Publicius si pe Miciucius ale caror datorii prin carciumi,nu puteau aduce un pericol sau vreo atingere statului…….
Totusi ,parfrazandu-l pe Tudor Cicu”Intre noi doi” Ion Gheorghe,cu iesirea Romanilor din istorie, va avea raspuns in viitoarele mele „preziceri” culese din Catilinara….evocarea istorica a dictaturii ,inca din antichitate de catre marele invatat, senator ,pubicist,si om al cetatii care lupta ca si Eminescu,Caragiale, chiar Labis ,pentru normalitate si ….
Ce fericire pe tara de va va arunca afara si drojdia asta a Romei/Sa fie curatit ,zau, statul de Catilina numai, si o sa vedeti cum se va usura si va renaste /………….
Inchei cu-n gand ,bun si de speranta pentru Domnul O.M.
La fel ca si Cicerone….Cetateni romani, va declar ca eu voiu fi seful vostru in acest razboiu si mai iau asuprami vrasmasia din partea oamenilor ticalosi…….
Va urma
I’d have to agree with you here. Which is not something I usually do! I enjoy reading a post that will make people think. Also, thanks for allowing me to comment!