Duminică, 29 septembrie 2024. Plouă de dimineață la Brașov fără oprire (e cod portocaliu) și nu pot să nu-mi amintesc de inundațiile nenorocite din județul Galați (și județul Vaslui), din 14 septembrie, având atenționare de formare a unui nou ciclon azi (după cel intitulat european Boris), cu pericol de noi inundații în aceeași zonă, îndeosebi (zonă care, înțeleg, în județul Galați, are sate așezate într-o covată de 40 de kilometri înconjurată de dealuri, dealuri la distanță de 4 kilometri; apa s-a adunat aici, în urma ruperilor de nori și a avut peste 2 metri adâncime), e cod roșu.
Am inima strânsă, bieții oameni sinistrați, rămași fără mai nimic, abia au reușit să curețe noroiul adus de viitura de pe dealuri și și-au făcut rost de o nouă mobilă și de haine noi (la casele care au rămas pe picioare) și ar putea să o ia de la capăt după 15 zile. Cu siguranță se cred blestemați – în 2012 au fost inundați la fel și statul român n-a găsit soluții, bineînțeles, de îndiguire (eu mă mir că statul german nu găsește soluții să nu-i mai fie inundate de ploi anual unele orașe). Vatra satelor inundate nu poate fi mutată. Să sperăm că alarma cu ciclonul „care abia se formează” nu va scoate nici Dunărea umflată din albie.
A trecut și septembrie, jurnalul meu lunar n-are ce să consemneze deosebit. De războaiele Rusiei și Israelului nu vreau să mai comentez, dacă ți-e milă de militarii rușii care au murit pe frontul din Ucraina (ucrainenii anunță că mor câte 1000 – 1.500 de ruși în fiecare zi; au ajuns la o cifră aberantă, se apropie de 700.000 de ruși uciși pe frontul din Ucraina), te trezești că ești etichetat drept „putinist”, dacă deplângi soarta civililor palestinieni uciși de Israel (s-a trecut de 45.000), te trezești că ești etichetat drept „antisemit”. Aceleași etichete ți se adresează și dacă îți dorești să se încheie un tratat de pace în ambele războaie (finanțate pe față de SUA, în spiritul democratic „al dreptului la apărare”, nu?). Sigur, eu îi deplâng și pe civilii ucraineni uciși în bombardamente rusești și pe civilii israelieni uciși de palestinieni. În continuare mă afectează teribil aceste două războaie, în fiecare zi urmăresc evoluția lor, e un dezastru moral. Eu n-o să mai apuc ziua, după ce se vor încheia de la sine aceste războaie, la împăcare, beligeranții tare or să se mire că s-au sacrificat pe altarul istoriei lor.
În ce mă privește – miercuri, 4 septembrie am fost în sfârșit la București, acasă (reamintesc, domiciliul stabil, al Doinei și al meu, e la București), în micul cartier rezidențial intitulat „Dolce Vita” din Giulești-Sârbi. Nu locuiește nimeni aici (un apartament cu două camere într-o vilă cu două apartamente; noi, la etaj). Doina refuză să mai calce prin București (s-au împlinit zece ani de când stăm la Brașov), sub scuza că nu suportă aerul (deși apartamentul e trecut pe numele Doinei). Am venit să iau deciziile cu noile pensii (numai adresa de aici e valabilă în toate actele; lasă că eu am medicul de familie la București și nu am nici un drept la Brașov când mă îmbolnăvesc, apelez numai la clinici particulare).
Am făcut curățenie „la greu”, cu cârpa și cu mopul cu burete ud – praf gros pe gresie și mobilă, păianjeni. Balconul dinspre curtea cartierului avea gresia înnegrită de praf, o oră am șters numai aici. Cunoscuții se miră că nu închiriem apartamentul – eu n-am încredere în onestitatea chiriașilor, am jumătate de bibliotecă și toată „arhiva” mea literară aici (nu-mi place să arunc nimic din ce scriu), dacă ar încăpea pe mâna unui chiriaș, aș rămânea fără nimic, pot să pun pariu. Preferăm să venim în apartamentul de la București din când în când (păcat că nu putem veni „în vacanță” la București). E ciudat: când am cumpărat casa de la Brașov, am crezut că ea va fi casa noastră de vacanță. Acum locuim flotant la Brașov „tot timpul”.
Preferăm izolarea de la Brașov, la gard cu pădure. Până să apară „pandemia Covid” veneam mai des la București, eram la București „ca acasă”. Apropo de „arhiva personală” – dintr-un motiv sentimental am căutat „dosarele” primelor mele cărți de versuri (apărute înainte de Revoluție; cu cenzurarea manuscriselor, cu poeme eliminate) și nu le-am găsit, e ceva de domeniul paranormalului; „am în ochi” aceste „dosare”, s-au ascuns, au dispărut.
Duminică, 8 septembrie am urcat la 2.222 de metri pe jos (la Sfinx), pe Jepii Mici, de la Bușteni, pe masivul Caraiman. Am postat pe contul meu Facebook vreo 75 de poze, cu textul (scris pe telefonul mobil, din mers): Duminică, 8 septembrie 2024. Zi frumoasă de toamnă, soare, cald. Urc pe munte, în circuit. Venit de la Brașov 38 kilometri cu mașina la Bușteni, parcare în fața Sălii de sport la 8.15. La ora 8.30 intru pe traseul cu cruce albastră, pe Jepii Mici (numai urcare, la peste 2.000 de metri). La 10.15 mă opresc pe o stâncă plată, mănânc un baton de ciocolată și beau apă minerală (am luat 1,5 litri de apă minerală cu mine). Am o mică entorsă, ghetele noi îmi atrag atenția asupra ei (până la final, durerea a mai dispărut).
După trei ore de urcuș, mă resimt, a patra oră de urcuș îmi scoate sufletul… La ora 11.45 beau ceai și cafea la Cabana Caraiman (2.025 m) și mănânc două sandvișuri de acasă (pe care le împart cu două pisici). La 12.45 plec spre Babele (la 2.206 m), urcuș, sunt obosit. La Sfinx, la 2.222 m fix (am o aplicație care măsoară altitudinea fără greșeală pe mobil), semnificativă cifră, aici „te încarci energetic”. Plec de la Babele înainte de ora 14. Sunt la Cabana Piatra Arsă la 14.45, beau o cafea aici, mănânc un baton de ciocolată. La 15 plec spre traseul de pe Jepii Mari. La 15.30 cobor pe triunghi albastru, de la cabana Salvamont (e din anul 1910) pe Jepii Mari (numai coborâre de la 2.000 de metri).
Sunt singur pe traseu (nu mă așteptam; de necrezut, nimeni, de la un capăt la altul al traseului; s-or fi temând de urși? Pe Jepii Mici erau mulți tineri pe potecă). Ieșit de pe traseul Jepilor Mari înainte de ora 18, ajuns la Bușteni. M-am gândit mai tot drumul la poetul important optzecist, dispărut ieri, Ioan Moldovan, dragul de el, atâtea regrete, acum el e o lumină, vai de noi (colegii lui) care am mai rămas pe aici… Am mers pe jos azi 26 de kilometri (pedometrul enumeră 36.898 pași). Prea mult… Din octombrie se micșorează vizibil ziua (de la Echinocțiul de toamnă, din 22 septembrie se micșorează), nu voi mai putea să acopăr nouă-zece ore de lumină pe munte, la vârf.
Altfel, am tot citit „cărți documentare”, cum le spun eu (în căutare de vocabular-LIS) și am recitit poeme ale mele scrise acum 10-12 ani, de curiozitate, având cereri de colaborare – și după „gustul meu” de acum, ar trebui în marea lor majoritate să le arunc la coș, sunt poeme care nu mai au nici o valoare în ochii mei, e exasperant (când le-am scris mi s-au părut a fi „bune”). Sunt dezamăgit, am trăit trei ani din viață degeaba, am ratat „la grămadă” la masa de scris (singura care mai contează pentru mine). Culmea coincidenței, înainte de a reciti poemele mele scrise în 2011 – 2013, am scris un text pe această temă (a apărut în această lună în revista lui Nicolae Panaite, Expres cultural):
Poezia „bună”, poezia „rea”
„Ce înseamnă poezie bună?” Ce întrebare… Poezie „inspirată” (poezie care se scrie și rescrie singură, spontană sau elaborată, „transmisă” de subconștient prin cine știe ce conexiuni „decodate” de mama-natură)? Mă amuz, eu am un avantaj – când scriu, spontan, irațional, n-am nici o grijă (sau gen de frustrare) că trebuie să scriu o poezie „bună” și nu un poem ratat, „slab” sau în cel mai bun caz „mediocru”; scriu pentru sertar „așa cum îmi vine”, nu mă interesează „rezultatul”, îl las „la prima mână” (eu scriu poeme numai de mână, apropo).
Peste o lungă perioadă, pot trece și zece ani (când trebuie să onorez o invitație să colaborez cu poezie la reviste literare sau să definitivez o carte de versuri), la recitire, distanțat sentimental, constat care e „valoarea de moment” a poemului din sertar, dacă trebuie aruncat la coș sau definitivat / redefinitivat și bun de publicat (de scos în lume; fac o diferență, trimit la reviste, numai dacă mi s-a cerut o colaborare, poeme care nu mi se par a fi „rele”; pentru o carte, selecția e cu totul diferită, caut numai poeme ce trec de o anumită ștachetă, în fața propriilor ochi).
E curios, la recitirea poemelor „originale” (învechite în sertar, „inedite”) gustul de autoreceptare e schimbător, sunt zile în care poemele din sertar nu-mi mai plac deloc și zile în care aceleași poeme mi se par a fi „bune”. Adică, la mine „poemul bun” e relativizat, nu știu de ce anume depinde propria „judecată de valoare”. Cum țin un jurnal scurt legat de viața mea cotidiană (pentru o eventuală amintire, la o adică), de câte ori scriu un poem de sertar, îmi notez ce cred despre el și cel mai adesea îmi exprim dezamăgirea față de calitatea lui, extrem de rar îi pun calificativ onorant.
La fel mi se întâmplă, am observat, la lectura poemelor altor poeți „contemporani” mie (cu ei sunt în „competiție”, teoretic) – în prima tinerețe, după ce am început să scriu versuri, consideram „bune” poeme din reviste literare și cărți de poezie (le transcriam pe caiete, să le am drept reper), care, la recitire, după zece ani, mi se păreau banale, mult mai puțin valoroase decât la prima lectură. Nu înțeleg mecanismul schimbării „gustului de receptare”, dacă e un câștig în timp sau o pierdere de sensibilitate artistică (sau sensibilitate estetică personală, pretențios spus). Se pare că am limite ale mele de receptare și autoreceptare a poeziei, în timp. Și mă refer la poezia poeților considerați mari și după moarte.
Sigur, mă învinovățesc de subiectivitate „auctorială” în receptarea critică a fenomenului în sine, fenomen al devalorizării „poemului bun la prima citire” la recitirea lui, al poeților mari. Am deja experiența amară a recitirii de curiozitate, în anii din urmă, a unor poeți mari români, importanți, canonici (mă abțin să le dau numele, aș fi nedrept; prefer să cred că n-am spirit critic obiectiv) din generația 60, din promoția 70 și din generația 80. Nu-mi venea să cred, nu găseam un poem întreg „bun”, rețineam doar versuri bune de citat.
M-am mulțumit cu puțin, dar am tot căzut pe gânduri, operele poetice performante, premiate, își pierd din valoare pe termen lung, rămân „bune” (selectiv) numai în epoca în care au fost publicate. La zece ani se schimbă promoțiile literare, la 30 de ani se schimbă generațiile literare (deși, o dată intrați în mileniul III, viața literară susține că promoțiile se schimbă la cinci ani și generațiile la zece ani; după douămiiști se vorbește de postdouămiiști din 2010 și 2020 ca despre noi generații). Sigur, nu are cum să fie de acord cu mine un critic literar care scrie o istorie a literaturii române, opera poeților noștri „canonici” au asigurată posteritatea pe care o merită.
Ce înseamnă poezie „bună”? Poezia pe care o citesc azi și-mi „place”, e „bună” (dar eu nu mai garantez că după niște ani această poezie bună, la recitire, va lăsa aceeași impresie). Sunt cititor de poezie originală din adolescență (am o bibliotecă de cărți de poezie apărute în limba română) și am ars etape naturale receptând-o (cum am ars și la masa de scris poeme), am „evoluat” și „involuat” firesc drept cititor învederat, cine îmi joacă feste atunci când descopăr că un poem mare, „bun” de ieri, pur și simplu azi nu mai înseamnă nimic la recitire?
Am încercat și cu o relectură a poemelor „bune” traduse din mari poeți străini (unii premiați Nobel) – până la Revoluție am citit în prostie poezie tradusă (am rafturi întregi în biblioteca personală cu cărți ale marilor poeți ai lumii traduși în românește, inclusiv antologii colective masive; se publică și azi în reviste literare pagini de poezie tradusă, rar mai văd cărți de poezie străină tradusă în românește), mă bucura nespus descoperirea lor; azi, ele nu-mi mai spun aproape nimic. Sunt eu de vină că mi s-a schimbat radical gustul de receptare a poeziei, e clar. E o deficiență a minții, a inimii, a sufletului, căpătată de-a lungul anilor? Ce trist…
Ce e un poem „bun” (un grupaj de poezii pentru reviste literare sau o carte „bună”) hotărăște redactorul-șef (poet sau critic) al unei reviste care te publică, sau juriul de poeți și critici care acordă premii (unele de autoritate publică, de acces la… indemnizația de merit). Au ei criterii estetice de evaluare sigure? Unul ca mine, cititor dezinteresat de poezie (satisfăcut și cu un poem „bun” dintr-o carte cu o sută de poeme; poem „bun” care peste o perioadă, la recitire, s-ar putea dovedi „rău”), nu pot decât să-l felicit pe poetul care mi-a dăruit cartea lui cu autograf (fericit că nu sunt critic literar, să dau un verdict de omologare). Convins că n-o să mai apuc să-l recitesc…
Așa cum cu mine însumi, pus la încercare, plin de îndoieli în a mă autoevalua corect, nu mai îndrăznesc să mă recitesc, știind bine că am devenit tot mai nemulțumit de ceea ce scriu și că „binele” și „răul” nu pot sta împreună.
Liviu Ioan Stoiciu
0 Comments