Merg la mare „la scriitori”, nu mai urc singur pe munte

Joi, 29 august 2024. Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul. Sfântul Ioan este Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului (rugăciunea Bisericii îl numește: „prooroc, apostol, înger, înaintemergător, botezător, preot, propovăduitor al celor din iad, modelul călugărilor și floarea pustiului, mucenic”).

Prenumele meu de botez e Ioan, așa cum e în cartea de identitate (am adăugat Liviu, fiindcă în familie mi se spune Liviu, preluând prenumele surioarei mele Livia, care a murit înainte de a mă naște eu, la 6 luni, deocheată; e un obicei al locului să preia cel născut și numele copilului mort înainte de a se naște el; doar tata îmi spunea Ionel în casă), pe mama mea o chema Ioana (a murit trăsnită în bucătăria de vară la 21 iunie 1951, la Cantonul 248 / Halta CFR Adjudu Vechi, când aveam un an și patru luni), pe tatăl meu îl chema Ion și fiului meu i-am pus prenumele de Ion (Laurențiu-Ion). „Patronul” în familia mea, astfel, e legat de Sf. Ioan Botezătorul…

Sfântul Ioan Botezătorul este cel mai mare dintre prooroci. „Proroc (prooroc, prevestitor) este o persoană care interpretează voința lui Dumnezeu și este capabil să prezică viitorul”, conform DEX. Sau, mai lumește: „Persoană care intuiește apariția sau desfășurarea unor evenimente în viitor”… Cine nu știe cum a murit Sf. Ioan Botezătorul? Din Evanghelie cunoaștem că Irod, la un ospăț prilejuit de sărbătorirea zilei de naștere, a tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. În acea vreme, Sfântul Ioan era întemnițat în castelul lui Irod de la Maherus. Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era soția fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase și plăcuse oaspeților și îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată. De când îmi pun întrebări simbolice, contemplativ (în vremuri în care gândirea postmodernă n-are nici o legătură cu logica lui Dumnezeu; vremuri în care suferința, ca purificare sufletească, e exclusă din mentalitatea noastră), nu reușesc să-mi opresc mirarea că Sf. Ioan Botezătorul a murit de-a dreptul stupid, aberant, atât de ușor, din cauza mofturilor și a urii unei femei profund imorale, nu numai pentru legile creștinești, cum e posibil? Unde e protecția divină? Înainte să mă apuc să scriu acest text pentru blogul (site-ul) meu, m-am adresat unui preot tânăr clarvăzător, intelectual universitar, pe Messenger – mi-a răspuns (mesaj vocal) că profeții creștini au sfârșit-o toți prost și că prin moarte rușinoasă au fost mântuiți (asemenea tuturor sfinților care au spus adevărul în față stăpânilor; adevărul dezvăluit fiind pedepsit cu moartea). Înțeleg că liberul arbitru (al muritorilor, nativ) e deasupra lui Dumnezeu; „asta e drama lui Dumnezeu”. Dumnezeu să mă ierte…

A trecut și luna august. Din 1 în 10 august am fost la mare, la Vila Scriitorilor (care funcționează ca atare din 1974; dăruită de primul-ministru Ion Gheorghe Maurer lui Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor, care a transformat-o în proprietate a Uniunii Scriitorilor, dar cu terenul de sub ea rămas la stat pe termen nelimitat, la primăria Mangalia). Cine stă pe Facebook a văzut pe contul meu zeci de poze – le-am postat în 7 august: Neptun-Olimp, zile cu apa mării accesibilă tot timpul (fără valuri mari, călduță), bronzați printre nouri (a și plouat în două după-amieze; am venit pe 1 august la Vila Scriitorilor cu Doina Popa), nouri care ne-au protejat pielea de arsurile soarelui, desigur. De nerecunoscut, au dispărut stabilopozii străvechi, golfurile și plajele de la Vila Prezidențială la Hotelul Meduza și până dincolo de Amfiteatru s-au mărit substanțial, au apărut diguri noi, intrate cu 250-500 de metri în Marea Neagră…

Și în 10 august: Ultima zi la Neptun-Olimp. Ieri, vineri, am mers pe jos (în slip și șapcă pe plajele spre nord, cu picioarele goale prin apa marii, ignorând restricțiile șantierelor care fac diguri și măresc plajele; nu se lucra vineri), până la 23 August și mai departe, la plaja veche și dincolo de colțul malului uriaș intrat în Marea Neagră (după ce am depășit plaja nudiștilor), 12 kilometri dus-întors. În golful dintre Vila Prezidențială și Hotelul Meduza, am făcut plajă (întins pe cearceaf și prosop pe nisip) și am înotat pe cât s-a putut, pe o mare liniștită, caldă. Mâncare bună la restaurantul Vilei Scriitorilor (a sosit de două zile aici și președintele nou al Uniunii, Varujan Vosganian cu soția). Preumblări de seară pe faleza mării și în stațiuni, la Neptun și la Olimp. Ne-am bronzat, firește: mulțumim, Soare (cu nouri)!

La dus, am plecat joi de acasă, din Brașov la ora 5.15 pe traseul DN 1 spre București, autostrada 3 de la Ploiești, apoi centura de nord a Bucureștiului și intrarea pe Autostrada 2, „a Soarelui” (unde am avut blocaj din cauza un carambol dincolo de Cernavodă, am tot stat bară la bară o vreme), la 11.15 am parcat la Vila Scriitorilor din Neptun (e la granița cu Olimp). La întoarcere, pe 11 august, duminică (să evităm aglomerația de pe Valea Prahovei și blocajele de la Nistorești la Predeal) am plecat la ora 9 din parcarea Vilei Scriitorilor și la Drajna am părăsit Autostrada 2, am intrat pe drumul spre Slobozia (plin de fântâni cu cumpene pe marginea drumului) și Buzău, ne-am oprit să cumpărăm legume și fructe de la „țară”.

Am făcut un popas la Lacul Siriu (unde am mâncat sandvișuri luate cu noi de la Neptun) și am oprit la Întorsura Buzăului la un „Profi” (pentru cumpărăturile de întoarcere acasă, pe care de regulă le fac săptămânal la Carrefour, la Brașov) – aici am fost blocat de doi șoferi nesimțiți, m-am enervat la culme (ar fi trebuit să anunț poliția, cei doi fiind scandalagii), am făcut manevre absurde dând înapoi, să pot să mă strecor și la ieșirea din parcarea minusculă a magazinului „Profi”, nevăzând banda mea de circulație (pe strada principală spre Brașov) din cauza unei mașini parcate ilegal, am fost la un pas să fiu lovit de o mașină, Doina a văzut-o, era sigură că mă omoară (norocul meu că nu avea viteză și a frânat la timp). Vreau să spun că am avut parte de o nouă cumpănă, puteam să fiu zdrobit, Doamne ferește! Îmi fac o nouă cruce.

Cât am lipsit de acasă a locuit la noi surioara mea, Mela (sosită de la Adjud), ea a avut grijă de cele două pisici ale noastre (și de motanul sălbatic, venit din pădure să mănânce la noi). Pițigoii și mierlele au căutat alte locuri unde să mănânce (s-au întors de câteva zile; le dau semințe de floarea soarelui și hrană uscată de pui pentru pisici). Dincolo de gardul nostru (și în tot cartierul Dârste-Noua) a bântuit o ursoaică și doi pui în această perioadă (1 – 11 august), zile la rând s-au chinuit jandarmii să-i prindă și să-i mute în altă parte. Între scriitorii prezenți (poate au fost și alții, pe care nu-i cunosc; de regulă sunt copii și rude ale scriitorilor prezenți la Vila Scriitorilor): Gabriel Burlacu, Lucia Verona, Irina Horea (în trecere), Bogdan Hrib, Elena M. Cîmpan, Dumitru Nicodim-Romar, Cezar Pârlog (a plecat, a stat 13 zile aici), Ilinca Ilian Țăranu, Mihai Antonescu (a plecat, bolnav; soția, poetă, a rămas), apoi doi scriitori de la Chișinău: Nicolae Rusu, Val Butnaru (și ziarista Veronica Boldișor), Andrei Stoiciu, membru și el al Uniunii Scriitorilor (fiul vărului prozator Constantin Stoiciu, care a murit nu demult; nu avem dialog). Și cercetătorii universitari Elena Siupiur și Victor Olaru. Pe plajă era și poetul Valentin Dolfi (a plecat mai din timp, era cazat la un hotel din Olimp).

Vila Scriitorilor a scăpat de centrala termică pe motorină, are două noi centrale termice pe gaz metan. Ca niciodată parcă, marea a fost liniștită în fiecare zi, călduță, în cele zece zile cât am stat la Neptun (am putut să înotăm fără probleme), eu am amestecat bronzul de munte cu cel de la mare, n-am avut probleme cu urechile, nici cu pielea capului (în alți ani aveam otită și mă ustura rău pielea capului, chiar dacă purtam dopuri de vată și șapcă).

Am fost Cap Limpede la numărul 9 al Vieții Românești – redactorul-șef, N. Prelipceanu mi-a trimis de când eram la mare texte la corectură, aveam laptopul cu mine (dar nu aveam internet în cameră; wireless nu funcționa decât la club și la bar; veneam și salvam textele aici și le corectam „la rece” la cameră / garsonieră). Ajuns acasă am continuat munca online…

De Sf. Marie, pe 15 august (când avea să ne viziteze fiul, cu prietena lui; Laurențiu merge, de la o vreme, lunar în străinătate, în vacanță, în Europa) am avut parte de o nouă criză violentă de bilă, „am crezut că mor” – mă repet…

În fine, sunt frustrat că nu reușesc să mai urc singur pe munte, pe 24 august am avut o tentativă dar s-a opus iar Doina, că sunt prea mulți urși care n-au ce să mănânce și că la Bușteni (unde voiam să urc) arde pădurea. Mi-am cumpărat ghete noi (500 de lei am dat pe ele, în speranța că nu li se mai dezlipesc tălpile). Nu găsesc nicicum un însoțitor pe munte (e adevărat, nici nu caut).

Stau prostit în casă, răspund la invitațiile de a colabora la publicații (fără prejudecăți), scriu versuri pentru sertar și citesc (nu numai literatură, ci și carte enciclopedică, „științifică”; am luat seama că sunt neinspirat și când citesc o carte de pe urma căreia nu mă aleg cu nimic). Am stopat orice gen de proiect literar (nu mă mai omor cu firea), trăiesc de pe o zi pe alta la voia întâmplării: „îmi ajunge”.

Apropo de vacanța la mare (azi sună curios „vacanța” pentru mine, pensionat din 2015):

Ancheta revistei România literară:

AȚI PETRECUT O VACANȚĂ ÎNTR-UN LOC PE CARE L-AȚI DESCOPERIT PE CALE LITERARĂ?

(Cristian Pătrășconiu)

De cele mai multe ori la Casa Scriitorilor din Neptun

Un răspuns „tehnic”, „la rece”. Până la Revoluție, nefiind primit în Uniunea Scriitorilor (deși Revoluția m-a prins cu patru cărți publicate, din care prima premiată de Uniunea Scriitorilor, ceea ce ar fi trebuit să mă valideze automat drept membru al ei, conform statutului; dar aveam dosar de urmărire operativă la Securitate), nu am avut acces la „casele de odihnă și creație” ale Uniunii Scriitorilor, singurele care ar fi putut să asigure un… „loc de vacanță descoperit pe cale literară”. Îmi făceam vacanța modestă, cu bani strânși cu țârâita, de-a lungul fiecărui an, prin ONT și BTT din Focșani, unde locuiam din 1975, căsătorit, cu un copil (la mare, în principal; plătind bacșiș să obțin un loc; funcționa corupția amărâtă „comunistă” a salariaților statului).

De „loc de vacanță descoperit pe cale literară” am avut parte numai după Revoluție, la „casele de odihnă și creație” ale Uniunii Scriitorilor, inițial din curiozitate (să vedem cum e acolo; în vacanțe, în deplasare, eu nu scriu decât accidental poezie, să zicem; e adevărat, țin un jurnal superficial, pentru o eventuală reamintire a celor ce am făcut) – la Cumpătu (din Sinaia; nu și la Economat, la Palatul Regal, unde mergeau numai marii scriitori), în două vile cu etaj cu baie comună, încălzite cu lemne (retrocedate în anii 90); la Călimănești (într-o vilă a primăriei inundată la subsol de apa infiltrată din lacul de acumulare de aici; mergeam prin apă la bucătărie și baie; mă mir și azi că nu ne-am electrocutat de la aparatele aflate în priză, de la frigider la plită electrică; vila a fost abandonată de Uniune); la Sovata (vila, cu etaje, în proprietatea primăriei, a fost demolată între timp, lăsată de Uniune de izbeliște, neavând bani de investiții; instalațiile sanitare nu mai funcționau, trebuia reînnoit totul), sau la Poiana Vinului, două clădiri cu dormitoare, cu etaj (nu de mulți ani abandonate și ele de Uniunea Scriitorilor, autoritățile locale bistrițene, în subordinea căreia erau, refuzând să le întrețină la limite cât de cât rezonabile).

Și la Neptun, vara, la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu”, singura proprietate a Uniunii Scriitorilor – la care, de la un moment dat (nu mai știu exact de când) vin în fiecare an, încântat că din vilă cobor direct pe plajă și că „mâncarea” restaurantului ei e excelentă (noi, eu și soția, o apreciem, alții spun că e prea puțină; e un bucătar pe care multe restaurante și l-ar dori să-l aibă). La munte nu mai am nevoie de cazări în ultimii zece ani, mutându-mă flotant la Brașov (până să vin aici, mergeam din București, de câte ori îmi puteam permite, trăind din salarii minime și după Revoluție, în Bucegi, în principal pe Valea Prahovei, uneori la întâmplare, găsind cazare din gara CFR; după ce mi-am luat carnet de conducere, am înmulțit drumurile, îndeosebi la mănăstiri în întreaga țară sau la băi sărate calde, nu o dată profitând de o invitație la o manifestare literară, de la care rămâneam în vacanță).

Liviu Ioan Stoiciu

29 iulie 2024. BV