N-am cuvinte să vă mulțumesc pentru urări, vi le întorc îndatorat. Pilda vieții Sfântului Ioan Botezătorul de Nicolae Steinhardt

Sâmbătă, 7 ianuarie 2012.  Nu pot să cred – le rămân dator tuturor celor ce m-au felicitat de Sfântul Ioan la Comentariile de ieri, aici. Dacă-mi dau voie, îi îmbrățișez cu drag, un pic înlăcrimat (așa sunt eu, mai slab de înger). Vă mulțumesc, vă urez la rândul meu tot binele din lume! Dumnezeu să vă ocrotească… Nici nu vă imaginați cât de onorat sunt: încet-încet a apărut aici o solidaritate naturală ascunsă (dată de gol, când și când, la câte o zi de un anume interes sentimental) care are legătură cu o mică minune, când se știe că în România orice gen de solidaritate publică e confundată numai cu o gașcă (atunci când nu e o familie). Știam că societatea românească s-a „atomizat” ireversibil. E adevărat, aici suntem pe teren literar și ne putem permite luxul să ne felicităm cordial, fără nici o obligație, punând valențele sufletului la bătaie – pentru o clipă. Nu-mi fac iluzii, mâine această solidaritate putându-se diviza și ea… Azi n-am dormit deloc – adică n-am dormit de ieri, vineri. A revenit insomnia de care am crezut că am scăpat din cauza bolii (criza biliară a trecut, cât de cât; nu mai am grețurile insuportabile). Venit în pat după ora 2 (era ordin dat de Doina să nu stau mai mult de ora 1.30), am ațipit nu-mi dau seama pentru cât timp, după care am stat treaz și m-am tot zvârcolit, până m-am hotărât să vin la birou. M-am îmbrăcat și… am scris de mână un poem! Enervat, dacă tot nu dorm, măcar să mă aleg și eu cu ceva de ziua mea onomastică, de Sfântul Ioan Botezătorul, am pierdut două ore cu scrierea și transcrierea poemului (nu mă grăbea nimeni, așa că nu m-am omorât cu firea să mă opresc, văzând că nu prea am ce să scriu). Poate ar fi meritat să redau aici acest poem scris cu stiloul chinezesc folosit pe post de toc (în față cu o călimară de cerneală neagră deschisă). Nu degeaba fac aici caz iar de acest stilou chinezesc din vremuri ceaușiste (probabil că are 30 de ani vechime, dacă nu 35) – devansez o secvență a zilei de azi, Sfântul Ioan Botezătorul (întruchipat de Laurențiu-Ion; da, azi a fost și ziua onomastică a fiului meu; și de iubita lui Florentina) mi-a dăruit… un stilou nou, de lux (în cutie de… piele neagră)! Să nu mă mai vadă chinuindu-mă atât (el crezând că stiloul mă chinuiește, nu… talentul la masa de scris). Eram cât pe ce să-i dezamăgesc pe darnicii mei, când m-au întrebat: ce crezi că e în această cutie de lux (întinsă de ei într-o altă cutie de lux)? Le-am spus: orice, numai stilou să nu fie, că n-o să scriu cu el, mai am în colecție stoluri noi dăruite de care nu m-am atins. Văzând că le cad fețele, să-i împac (înainte de a face o gafă), n-am avut ce face și le-am promis că pentru ei voi abandona stiloul chinezesc din vremuri uitate (”că și așa e stilou ceaușist”) și de mâine voi scrie cu stiloul lor. Asta-mi mai lipsea, vă dați seama, noul stilou „D&P Colection – Delegance du temps depuis 1964” (în catifea neagră, într-o cutie cu magnet, alături de un pix la fel de simandicos, de ministru sau de președinte de țară; le-am spus că ar fi meritat să primesc un asemenea dar când îndeplineam și eu o funcție publică) sigur o să mă inhibe la masa de scris (eu, care și așa nu mă mai îndemn să scriu poeme, singurele pe care le mai scriu și transcriu de mână). Uite așa m-am căpătat cu un dar numai bun să mă oblige să scriu de mână – măcar dacă aș avea ce să scriu… Cum spun, după ce am transcris poemul (care ar merita să fie redat aici, cu putere de exemplu, dar „nu-mi stă în caracter”, e prea fierbinte, nu mă pot face de râs chiar în halul ăsta, l-am pus la frigider, în sertar), am citit până la 7.30. Toată noaptea a fost prăpădul lumii, furtună cu ploaie, la 3 grade, duduiau continuu geamurile, copacii se aplecau în toate părțile (criticul și poetul Radu Voinescu îmi mărturisea la telefon azi că toată noaptea dintre Bobotează și Sfântul Ioan n-a făcut decât să dea apa afară din casă, intrată pe două geamuri sparte, degeaba a pus cârpe și nailon; tot eu am fost mai câștigat, luptând cu insomnia și cu… poemul – cu siguranță, m-a ajutat Sfântul Ioan Botezătorul în persoană). Am stat degeaba în pat, somnul meu era plecat departe – nu vă mai dau amănunte. M-am pus iar pe picioare, mi-am stricat foamea, am aprins candela pentru părinții mei (Ioana și Ioan, duși într-o lume mai dreaptă; Sfântul Ioan rămâne oricum patronul nostru), am vrut să vin la computer, dacă tot aveam insomnie, dar nu m-a lăsat Doina – că să trec imediat în pat, dacă nu mergem la spital. Era și o zi grozavă de mers la spital, de Sfântul Ioan, când Bucureștiul era răvășit de furtună… M-am întins în pat. Urmarea? Imediat diavolul de deasupra apartamentului (proprietate nouă a unui irakian) s-a sesizat că m-am culcat și a declanșat și pe ziua de azi (totuși, e mare sărbătoare la ortodocși) operațiunea șantierului – de trei luni o tot ține așa, poate-poate mă internez în spitalul de nebuni! N-am mai pomenit atâta nesimțire, de la ora 8 a repornit infernul șantierului de deasupra. Am strâns din dinți și am rămas în pat. Doina s-a supărat și a bătut la ușa nenorociților care nici de Sf. Ioan (sâmbăta) nu încetează lucrul, nu i-a deschis nimeni, bineînțeles, băieții deștepți și-au văzut de treburi. Cu tot zgomotul, am ațipit – pentru cât timp, însă? Maximum o jumătate de oră, destul să prind puteri, să rezist noii zile de încercare… Doina, între timp, a plecat singură la biserică. Văzând că nu reușesc să readorm, m-am îmbrăcat (profitând de faptul că sunt bărbierit de câteva ore) și am plecat la… Biserica Sfântul Spiridon cel Nou, unde am prins cuvântarea preotului, la sfârșitul slujbei de Sfântul Ioan Botezătorul. Am luat seama că Sfântul Ioan Botezătorul a fost dulce copil pe lângă noi, în sfințenie, noi având parte de botez de la naștere… Biserica, plină! În dreapta, cum te uiți la altar, bărbații, în stânga femeile, de o parte și de alta mese ocupate cu „colive” pentru morți și pentru vii (la ele se va muta slujba preoților bisericii, de la un moment dat). M-am închinat la moaștele Sfântului Spiridon cel Nou și m-am așezat la coadă la miruit pe frunte și pe cele două mâini (știți, primii vin bărbații, apoi femeile) – preotul a fost încântat să vadă un „sfânt Ioan” în carne și oase, în persoana mea (serios și brav), i-am sărutat cuviincios mâna pentru simpatie. Doina era între femei (nici prin vis nu i-a trecut că eu aș putea veni la biserică), nu avea ochelarii de distanță cu ea – dar cum era în față, a văzut mai slab un tip care seamănă cu mine, ajuns în dreptul preotului care miruia, nu putea să-și creadă ochilor că eram totuși eu. Sau nu eram eu? Mai știi, încurcate sunt căile Domnului… Am așteptat-o și pe Doina să stea la coadă la miruit și apoi am aprins împreună lumânări alor noștri (eu am aprins și pentru scriitori; așa fac de fiecare dată). Dacă tot n-aveam cum să adorm acasă, am plecat mai departe la „Mărășești” la cumpărături de Sfântul Ioan… Trebuie să mă opresc, nu mai am timp de povești (am venit iar târziu la computer, de data asta furat de un film artistic suprarealist, mai degrabă, decât SF, tradus cu titlul „Războiul lumilor” pe ProTv). La ora 16 am avut masa festivă de Sfântul Ioan – cu fiul, Laurențiu-Ion și iubita lui Florentina, cu o surpriză de proporții: Doina ne-a anunțat solemn că de azi înainte e și ziua ei onomastică azi, fiindcă literele IOAN se regăsesc în DOINA (așa i-a atras atenția fratele ei din Brăila, Valentin Popa)! I-am răspuns că trebuie să ne mai gândim, să mai deliberăm. Cum adică, din 1975, de când suntem împreună (din acel an s-a născut și Laurențiu, fiul) abia acum a descoperit că în cuvântul DOINA se regăsesc toate literele lui IOAN? Am stat cu lumânare din sfeșnic aprinsă…

***

De Sfântul Ioan Botezătorul public un superb text semnat de Părintele Nicolae Steinhardt :

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau „Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:

– absoluta smerenie

– capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine

– capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia

– capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod – nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa – isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:

– Iisus e mai puternic decat Ioan

– Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei

– Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc

– Iisus este anterior lui Ioan

– Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: „Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc.”

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: „Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?”

In referatul lui Marcu citim de asemenea: „Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: „Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc.”

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: „Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era.”

Botezatorului i se pune intrebarea: „Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?” Iar el, ne spune textul evanghelic, „a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul.”

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: „Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului.”

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

„Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei.”

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: „Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii.” Iar dupa botezul Domnului in Iordan: „Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El.”

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

„Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.”

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii – bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru – zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: „Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?” Si tot El raspunde cu glas ferm: „Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta.” Si inca: „Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el.”

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi „cel mai mare dintre cei nascuti din femei” tainicele cuvinte: „Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el.” Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de „eu” care iese din sine si – cu smerenie si netarmurit devotament – dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator – sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea – virtute crestineasca suprema si singura perena – este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: „Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.”

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas.

Parintele Nicolae Steinhardt

PS. A doua și a treia fotografie au fost făcute în această după-amiază, acasă, la masa de Sfântul Ioan Botezătorul – cu Doina, fiul, Laurențiu-Ion și Florentina. Frumoasele ilustrații din această pagină de jurnal online sunt lucrări de grafică ale lui Vasile Anghelache, consăteanul de vârsta mea din Adjudu Vechi (care mi-a ilustrat cărți), membru al UAP, pictor de biserici renumit.