Duminică, 15 mai 2011. Am ratat aceste însorite zile de sâmbătă şi duminică, cu 27 de grade la umbră, n-am ieşit din Bucureşti. De când a venit la Bucureşti (după ce şi-a îngropat mama paralizată, pe care a îngrijit-o la Focşani şapte ani, mutată acolo), o tot rog pe Doina să facă ea un program cu preumblările, pe unde o fi, să ne mai distragem atenţia de la politicile regimului Băsescu sau de la dedesubturile vieţii literare sau de la ameninţările anului 2012 (care ar putea fi ultimul, nu?). Degeaba, ne omoară comoditatea. Iar eu abia aştept să spună ea că stăm acasă sâmbăta asta („lasă că plecăm la drum săptămâna viitoare”), că imediat îmi fac program la masa de scris şi citit. De fapt, mie îmi convine să am un şef şi să-l cert că nu se descurcă nici el deloc, ajunşi la o vârstă. Eu mi-am bătut joc de anii care au trecut, neavând unde să mă retrag de la oraş. Pe mine Dumnezeu m-a lăsat să trăiesc de azi pe mâine, nu m-am descurcat deloc. 
Dacă aş fi avut o casă la ţară (nu vilă, Doamne fereşte), aş fi fost salvat acum? Vorba vine. Neînvăţaţi cu „distracţia”, preferăm să stăm acasă să citim sau să scriem când tot poporul dă buluc la iarbă verde, la munte şi la mare. Ne-am învăţat cu puţin, nu ne interesează ce face lumea în general. Mie nu mi s-a schimbat în nici un fel viaţa personală, nu-mi mai las timp pentru nimic. Doina are dimineaţa rezervată o oră de gimnastică (sub privirea speriată a celor două ţestoase din bazinul lor cu apă, din sufragerie, care nu mai înţeleg nimic, nu mai îndrăznesc să iasă la plimbare prin apartament) şi de încărcare spirituală (are canoane de la un preot de dus la îndeplinire). Eu, pus somnoros pe picioare (nu spun că peste noapte am avut insomnie), n-am chef de nimic, beau un pahar cu apă, dacă nu uit (sau o gură de agheasmă şi anafură, dacă avem în casă, fac o cruce) şi intru în programul strict pe care mi l-am propus. Nu e greu de înţeles că de când editez Jurnalul de Vrancea (şi trebuie să-l actualizez zilnic, să citesc în prostie ştiri şi să public texte originale primite de la colaboratori; apropo, s-au adăugat în ultimele zile la Opinii doi profesori-scriitori, criticul Mircea Dinutz din Focşani şi istoricul literar, autor de manuale alternative Rodica Lăzărescu din Bucureşti, ambii dovediţi publicişti remarcabili) şi scriu zilnic aici, pe acest blog, îmi omor timpul, cât îl am eu la dispoziţie. 
Din păcate nu cred că am să mai rezist sub această presiune a editărilor online. Mă gândesc serios să renunţ, am obosit – şi nu merită efortul.
Azi am primit ordin (v-am spus că am un şef în casă): „gata, ieşim în parc”. Ce să fac, m-am conformat, era trecut de ora 17. Fiul cu prietena lui au plecat pe role în Parcul Carol (am impresia). Noi, încotro? Haidem în Parcul Tineretului (în sudul Bucureştiului, acolo unde e Sala Polivalentă). Am mai avut o tentativă de plimbare pe aleile lui într-o duminică, dar imediat ce am intrat în el, a început ploaia şi ne-am întors cuminţi acasă sub umbrelă. N-am mai fost demult în acest parc relativ nou, am mers pe jos două staţii de maşină. N-ai cu ce să te alegi, copacii sunt tineri, nu sunt flori plantate, să le admiri, sunt înfloriţi doar castanii şi tufele de Floarea miresei acum (data trecută, când ne-a apucat ploaia, erau şi pomii din familia cireşilor sau corcoduşilor înfloriţi), iarba e deja înaltă, necosită, dar Parcul Tineretului are un avantaj – are şi deal, se întinde pe 80 de hectare! De altfel, el poate fi legat direct de Parcul Carol, dacă traversezi Bulevardul Tineretului (Parcul Tineretului e cuprins între acest bulevard, apoi Calea Şerban Vodă, Calea Văcăreşti şi Şoseaua Olteniţei; pe deal e şi incineratorul uman, care pe mine mă impresionează când îl conştientizez, văzând cum iese fum pe horn). Aud că parcul e amenajat în zona cunoscută drept „Vale a Plângerii” (probabil de la acest incinerator uman) şi e atribuit lui N. Ceauşescu (amenajarea lui a început în 1965, până în 1974)… 
Ce am găsit azi în Parcul Tineretului – cozi la închirierea de biciclete (devenite un pericol pe alei) şi îngheţată, mizerie „cât cuprinde” (ai senzaţia că nu se mătură), locatari de la blocurile din jur făcând plajă pe iarbă, în slip, pe o pătură, câini de rasă scoşi la plimbare şi copii mici, adolescenţi pe role. Nu-mi mai aminteam unde e capătul lacului, am urcat un deal şi am coborât, l-am înconjurat. Lacul e colmatat (cu nelipsitul concert de broaşte) la celălalt capăt al lui, e plin de sticle de plastic şi gunoaie. Din loc în loc, raţe sălbatice cu minunate răţuşte după ele, mici-mici… Era şi un pescar rătăcit, erau şi bărci pe lac (una, cu o persoană atât de corpolentă aşezată în spate, că barca se ridicase cu partea din faţă periculos, la ea doi copii vâsleau din greu). Sunt şi două insule, neîngrijite, mlăştinoase ici şi colo… N-am avut ce să reţin. De când s-a dat voie să se calce pe iarbă în parcuri (şi să se stea la plajă) şi a dispărut paza, ai senzaţia că eşti integrat într-o anume complicitate cu mama natură vegetală… Din păcate, totul pare a fi uşor părăginit. De ce n-o fi îngrijit acest parc? Am găsit într-un loc, izolaţi, înfloriţi, stânjenei (crescuţi cu siguranţă din întâmplare; mie stânjeneii albăstrui îmi amintesc de cimitir, acolo cresc în prostie, fără să-i semene nimeni). Trecătorii sunt „la talie”, cu bluze fără mâneci şi pantalon scurt, ies acum la iveală tatuajele… Scriam la un moment dat că am fost în Parcul Cişmigiu, tot într-o duminică, unde am descoperit flori peste flori, plantate (gen lalele şi crizanteme „bătute”), straturi de sute de metri, o încântare. 
Nu se poate compara Parcul Tineretului, delăsat, nici cu Parcul Carol, la fel de cochet ca Parcul Cişmigiu. În Parcul Cişmigiu am revăzut Rotonda Scriitorilor şi m-am mirat – au bust aici Al. Vlahuţă şi St. O. Iosif, care demult au dispărut din manualele şcolare (iar istoriile literaturii române îi consideră minori). Am trecut şi pe la mesele de şah, table şi rummy, unde dormeau pe bancă nelipsiţii boemi (mulţi câştigă un ban la aceste mese). Erau şi în Cişmigiu tineri pe iarbă, cu chitare după ei. Am admirat în Cişmigiu şi lebedele (de mai multe feluri), raţele şi gâştele exotice, dar mai ales păunii înfoiaţi… La ieşirea de nord a Parcului Cişmigiu ne-am îmbătat de mirosul liliacului (era un arbust extrem de viguros în grădina Bisericii „Schitu Măgureanu”; am intrat în această biserică bogată, cu icoane valoroase, de argint, şi cu vitralii cum rar găseşti în bisericile din Bucureşti, să ne închinăm, mulţumind lui Dumnezeu că ne mai rabdă, aşa cum suntem, şi să aprindem o lumânare alor noştri)… Ce unea Parcul Cişmigiu de Parcul Tineretului era puful de păpădie din aer, care-ţi intra în nas şi te obliga să te scarpini sau îţi intra în ochi şi te făcea să lăcrămezi, surâzând… Reînvierea vegetală nu dă deloc semne de apocalipsă, în orice caz.
Ar trebui să ne bucurăm pentru lucrurile simple ce ni s-au dat şi să nu mai gândim atât la ce e mai rău, chiar dacă avem motive. Prietena de la Focşani a Doinei, Crăiţa Alexandrescu, i-a trimis azi pe e-mail un îndrumător – îl transcriu aici, e valabil pentru toţi, chiar dacă nu are nimic deosebit în el.
Invitatie la o cafea
Un profesor de filosofie statea în fata clasei având pe catedra câteva lucruri. Când ora a inceput, fara sa spuna un cuvânt, a luat un borcan mare gol, pe care l-a umplut cu mingi de golf. I-a întrebat pe studenti daca borcanul este plin si acestia au convenit ca era. Profesorul a luat atunci o cutie cu pietricele pe care le-a turnat în borcan, scuturându-l usor. Pietricelele au umplut golurile dintre mingile de golf. I-a întrebat din nou pe studenti daca borcanul era plin, iar acestia au fost de acord ca era. Profesorul a luat dupa aceea o cutie cu nisip pe care l-a turnat în borcan. Firesc, nisipul a umplut de tot borcanul. I-a întrebat din nou pe studenti cum statea treaba iar acestia au raspuns în cor „pliiin”! Profesorul a scos de sub catedra doua cesti cu cafea pe care le-a turnat în borcan umplându-l de aceasta data definitiv. Studentii au râs. „Acum (a spus profesorul dupa ce hohotele s-au domolit), as dori sa întelegeti ca acest borcan reprezinta viata voastra. Mingile de golf reprezinta lucrurile importante pentru voi: familia, copiii, sanatatea, prietenii si pasiunile voastre, si ca daca totul ar fi pierdut în afara de acestea, viata voastra ar fi tot plina. Pietricelele sunt celelalte lucruri care conteaza pentru voi: serviciul, casa, masina, iar nisipul e restul lucrurilor marunte. Daca veti începe cu nisipul (a continuat el), nu veti mai avea unde sa puneti mingile de golf si pietricelele. 
La fel si în viata, daca îti irosesti tot timpul si energia pentru lucrurile mici, nu vei avea niciodata timp pentru lucrurile importante pentru tine. Acorda atentie lucurilor importante pentru fericirea ta. Pretuieste iubirea partenerului, bucura-te de ea, gasiti-va timp sa iesiti in oras, sa va faceti mici bucurii, fa-ti controale medicale periodic, vei avea suficient timp alta data sa faci curat sau sa repari cine stie ce dispozitiv. Ai, în primul rând grija de mingile de golf, ele conteaza cu adevarat. Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip.” Unul dintre studenti a ridicat mâna interesându-se ce reprezentau cele doua cani de cafea. Profesorul i-a raspuns zâmbit: „Ma bucur ca întrebi asta. Ele vor doar sa arate ca, oricât de plina ar parea viata ta, e loc întotdeauna pentru doua cani de cafea, împreuna cu cineva drag.” Extrageţi din acest exemplu ce vă place. Eu am ales: Stabileste-ti prioritatile, restul e doar nisip. Din nenorocire, datorită stabilirii acestor priorităţi (am vorbit de ele mai sus) am ajuns la capătul puterilor. Nici nu-mi dau seama cum a trecut viaţa – şi cu ce m-am ales?
PS. Public fotografii făcute azi în Parcul Tineretului din sudul Bucureştiului.
Cu borcanul, cu mingile de golf şi cu ceştile de cafea, ce nu e clar?
E târziu, n-am timp să citesc decât într-o diagonală din diagonală…şi eu am fost într-un parc de pe faleză şi-am venit târziu…dar nu mă pot abține să nu-ți spun că poza cu fântâna arteziană e foarte bună…tot cu telefonul e făcută?
Poza e facută cu aparatul foto, mulţumesc de întrebare, Ruxandra, ai pasiunea fotografiilor?
Prietene poet LIS, citind relatarea preumblării în doi prin parcul Tineretului (frecventat de mine mai cu deosebire în anii 70, când vieţuiam în Berceni), o mulţime de amintiri mi-au revenit, ca la un semn, în avalanşă. Nu despre ele va fi vorba, totuşi, cu voia dtale.
Da, Parcul Tineretului, cândva Valea Plângerii… Cum bine ai spus, zona a devenit parc prin anii 60, mai înainte fusese un maidan sălbăticit, ceea ce cat[ s[ redevin[ ]n yilele lui Piedone…. Iar mai înainte de asta, o zonă mlăştinoasă: Cociocul. Ai amintit de Crematoriul uman Cenuşa, ca de un reper fumegând, spre care priveşti cu inima strânsă (acolo au fost incineraţi eroii de la Timişoara!). La o vizită obişnuită, edificiul Crematoriului stârneşte curiozitate, fiind păzit precum un obiectiv militar. Şi chiar este! Are o istorie… cum să spun?… tenebroasă: Încă pe vremea lui Vlad Ţepeş, de la Curtea Domnească (de lîngă Hanul Manuc, poate mai cunoscut bucureşteanului prins de treburi şi neatent la context) se săpaseră nişte galerii subterane pentru motive strategice, desigur: să asigure o retragere de taină Domnitorului în cazul unui asediu turcesc. Aceste galerii, vreo trei, cu bifurcaţii, se dirijau în diferite direcţii, cea principală fiind spre Vest, cu ieşire într-o zonă intens împădurită, mult dincolo de Dâmboviţa – este chiar ieşirea din dreptul Crematoriului (dat în folosinţă în 1928). Când au ocupat, vremelnic, Palatul domnesc, turcii au distrus sistemul de apărare, poate şi intrarea în galerii, care însă au persistat. Reactivate pe vremea Cantacuzinilor. Lucrări amplificate, extinse pe vremea lui Ferdinand, care a continuat traseele subterane până la Palatul Cotroceni şi mai departe. A fortificat Bucureştiul pe circumferinţa Jilava, forturi redutabile, însă cu legături între ele şi prin subteran. Păreau inespungabile, s-a spus. Dar la venirea nemţilor, în primul război, s-au dovedit inoperante…
Asta în ce priveşte Crematoriul, care maschează intrarea principală în sistemul de galerii subterane, dezvoltate şi amplificate de comunişti, inclusiv la nivelul unei şosele subterane de la Cotroceni spre Băneasa etc. Pământul rezultat din excavaţii a fost depozitat la viitorul Palat al sporturilor, care a avut şi rolul de a masca lucrările respective…
E drept, aşa cum ai descris Parcul, neîngrijit, cu lacul plin de mizerii (ah, vino să vezi Parcul IOR-Balta Albă, o minunăţie, avem şi păsări acvatice, şi păuni, dar şi raţe sălbatice, lişiţe, broaşte ţestoase la metru patrat! – dar ce nu avem! Dacă lucrurile merg tot aşa, în curând va fi cel mai strălucit parc al capitalei.), nu s-ar bănui că pe sub lac se află sistemul de tunele…
Şi apoi, „dealul” despre care aduci vorba este chiar cel unde se află Cimitirul Bellu (oficial Şerban Vodă). Dat în folosinţă în 1858, donat urbei de baronul Barbu Bellu, de unde fusese o grădină pe domeniul său, devenită grădină publică, unde veneau orăşenii cu trăsurile, vara. Cimitirul e gard în gard cu Parcul Tineretului -, însă un gard ferm, de netrecut, după cum vei fi observat. Căci dincolo, în cimitir, se află… comori, oricât ar părea de şocantă afirmaţia. (Dar despre cimitirul Bellu sunt prea multe de spus. El face parte integrantă din istoria nostră modernă, din aspectele ei culturale, în orice caz. Nu insist. Mergi în Bellu cum mergi în Perre-Lachese, cum mergi în Montparnase… Acolo este istorie în piatră. Şi-mi spun că în aspiraţia spre ipotetica eternitate, Bellu este un prag, unde insul trecător pe-acest pământ face o bătaie abstractă, asemenea atletului care vrea să sară… Dincolo…)
Una dintre primele mele ieşiri, când am ajuns în Bucureşti, în 1956, a fost drumul la Bellu. Am avut la ce să iau aminte… Cu capătul în gardul cimitirului şi cu celălalt caspăt către fosta Mănăstire Văcăreşti, se află strada Mărţişor. Gândul te duce instantaneu la Arghezi, la foişorul pândit de mine în fiecare zi, din troleibuz, din tramvai, la întorsul acasă, cel din care Poetul privea stelele cu ocheanul. Dar nu tot astfel proceda Sadoveanu, din turnul vilei sale de pe Copou? Aceşti scriitori providenţiali au avut, bag-seamă, vocaţia înălţimilor, de unde, în clipe de reverie, să-şi înstruneze, pe arcurile spiritului „săgetarea de idei” (Labiş).
Acum, ceva despre această „Vale a plângerii” ca atare. Ea se plasează la poalele „dealului” de care aminteai, în fapt fiind vorba despre platforma propriu-zisă a Câmpiei Bucureştiului. Vatra oraşului fiind plasată în vale, pe terasele râului, spre sud şi spre vest urbea avea aceşti versanţi de 10-15 m, care reprezintă malul drept al Dâmboviţei, într-un stadiu geologic anterior. Un mal destul de abrupt, intens împădurit, care vine dinspre Roşu şi se continuă la sud de Calea Văcăreşti. Abruptul de pantă se simte la urcuş pe Calea Şerban Vodă, la Cuţitul de Argint, la Rond, la Chirigii, la Uranus, La Leu, la Grozăveşti… Nu se mai păstrează din pădurea neîntreruptă a Vlăsiei decât Parcul Carol, Cotrocenii, Grădina Botanică. Malul celălalt, stâng, al Dâmboviţei este ceva mai anevoie de depistat, la pas. Oricum, lacul din Cişmigiu este unul dintre „belciugele” (meandrele) râului Dâmboviţa. Care, în curgerea ei ezitantă, tipică zonei de câmpie, a modelat câţiva „martori de eroziune” (popine), dintre care impresionează chiar Dealul Patriarhiei, pe care însuţi îl escaladezi, uneori; el are cota 81 m deasupra nivelului mării, altitudine egală cu a Universităţii, deci au făcut parte din acelaşi platou al câmpiei. Ceea ce era de demonstrat. Dar mai pot fi menţionate alte „grădişti”: Dealul Spirii, Radu Vodă, Troiţa, Căţelu.. Ce vrea să însemne asta? Simplu: că vreodată Dâmboviţa a curs dincolo de Patriarhie, cam pe aliniamentul străzii 11 iunie, bătând în malul pe care în epoca ceauşistă s-a edificat Monumentul comuniştilor. Dincolo de Dâmboviţa, spre răsărit, se află un relief plat, prin care şerpuieşte agale râul Colentina, cu apă şi mai puţină, deci cu traseu încă mai ezitant, de unde nenumăratele meandre, devenite în ultimul secol tot atâtea lacuri artificiale: Mogoşoaia, Băneasa, Herăstrău, Floreasca, Tei etc. (Iar lacul IOR- Balta Albă, unde ies la plimbare măcar de două ori pe săptămână) este în parte un lac antropic, „operă” a cărămidarilor care au excavat loessul şi nisipul până au ajuns la oglinda pânzei freatice. Un lac fără alimentare şi fără drenare. Cu cărămizile fabricate în zona lacului Balta Albă s-a edificat Bucureştiul de după Independenţă şi până de curând. În foarte mare măsură relieful preexistent al zonei pe care s-a extins Capitala a fost modificat de om. Multe gropi au fost acoperite, destule pârâiaşe au fost ascunse în subteran şi deversează direct în Dâmboviţa, neştiute de nimeni, sau în lacul din Parcul Tineretului etc.
Poezia afişată în lift, când am fost în blocul lui Iordan Chimet, ca să obţin aprobare pentru fixarea unei plăci memoriale, spune ceva despre un Bucureşti dispărut din amintirea contemporanilor noştri:
„Era oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint muiaţi în soare
O verde oază fermecată
Cu repezi ape cântătoare
Pe-oricare străzi cântau izvoare
Şi sărutat de flori ce-mbată
Trăia oraşul de-altădată
Sub plopi de-argint, muiaţi în soare.”
Al. Macedonski
(Şi iată cum, printr-o întâmplare, iar nu în urma vreunui studiu acribios, identific sursa inspiraţiei lui Daniel B., din descrierea Bucureştiului de altădată…). (Notă din 11 aprilie 2006)
Ce voisem să acreditez? Sub Roma actuală se află încă un oraş, cu toate ale lui; sub Paris se află un alt oraş Paris- Lutetia, nu?. Dar şi sub Bucureştiul zilelor noastre se află multe lucrări şi vestigii necunoscute localnicilor. Care trebuiesc aduse la lumină. Şi conştientizate public. (Nu asta face şi scriitorul: îşi scrutează subconştientul, pentru a-şi afla rosturile fiinţiale?) Căci una este o taină pentru toată lumea – şi cu totul altceva este să ignori ceea ce poate şi merită a fi cunoscut – şi face parte din lumea în care ne ducem zilele, bune-rele.
Ion Lazu
„oricât de plina ar parea viata ta, e loc întotdeauna pentru doua cani de cafea, împreuna cu cineva drag.”
Se pot inlocui cestile de cafea cu doua pahare de vin, sampanie sau apa de izvor 🙄
Daca eu as fi fost acel profesor de filosofie ( si nu mi-ar fi greu deloc !) , as fi lipit pe borcan o eticheta nescrisa pe care fiecare student sa scrie ce vrea !
Ce-ati fi scris pe vasul ala ce cuprindea toata viata dvs ?!
Parafrazandu-va, domnule Ioan Liviu Stoiciu, as spune ca
„nici nu-mi dau seama cum a trecut timpul, citindu-va – si cu ce multe m-am ales !”
Cu stima si sinceritate ,
Sunteţi drăguţ, domnule Radu Humor, mulţumesc iar pentru susţinere. Ce-aş scrie pe vasul ăla ce cuprinde toată viaţa mea? Că n-am ajuns nicăieri şi că nu ştiu ce caut pe această lume…
@LIS
Faptul ca simtiti ca nu sunteti din lumea aceasta, e o garantie ca faceti parte dintre cei ce au venit aici cu o misiune….Probabil ca in adancul sufletului stiti si care este aceasta. ”Tu ne cede malis sed contra audentior ito”
Am revenit sa citesc…da, mi-ar plăcea sa pot să fac fotografii foarte bune… poți să vezi din fotografiile mele, aici:
http://www.flickr.com/photos/ruxandra_anton/5687563932/in/datetaken/lightbox/
Ruxandra :
„..da, mi-ar plăcea sa pot să fac fotografii foarte bune…”
Pai chiar le faci ! Ai cateva care mi-au placut foarte mult :
Verdele linistii, Biserica ( cu albastrul caselor din jur s.m.), Dealul, Padurea , Poteca, Copilarie …
La aia cu „Vrei sa ma dezlegi ?”, in ziua de azi merge si
„Ai vrea sa ma mulgi ?’
Mi-au placut aproape toate, dar cel mai mult astea amintite !
A! si „La ponton” de Ruxandra Anton !
Vezi ca merge ? Continua ! Ai toate motivele !
Macar pana ajungi la :
” Prin Washington” cu Ruxandra .Anton !
Doamne ajuta !
Multumesc de incurajare si apreciere, d-le Radu Humor…cu umor. Nu visez atat de departe, dar mai stii!? poate ca destinul viseaza in locul meu.