Duminică, 17 iulie 2011. Ieri, sâmbătă, am fost întreaga zi plecat din București – după o noapte albă (noapte de vineri spre sâmbătă nedormită măcar un minut; continui să am parte la nesfârșit de aceeași insomnie de dinaintea plecării la drum; degeaba m-am culcat vineri noaptea de la ora 3.30, n-am făcut decât să mă zvârcolesc în pat). Am fost la Slănic Prahova, avertizat că sâmbătă va fi o nouă zi de caniculă. Toată ziua am tot stat într-un lac mare sărat și am înotat, căutând culoare printre cei ce pluteau (ținuți la suprafață de apa extrem de sărată; când ieși din lac și te usuci, apare sarea pe tine). M-am întors la București seara târziu atât de obosit, că abia am reușit să mănânc, să-mi spăl părul și apoi să-mi tai unghiile (îndeletnicire obligatorie de sâmbătă seara-noaptea, dezagreabilă pentru mine), pe canapea în sufragerie, cu ochii pe ultimele știri de la televizor. Cu un ultim efort, la ora 1 din dimineața de azi, duminică, am publicat obligația mea săptămânală pe Jurnalul de Vrancea, articolul (legat de intelectualii lui Băsescu și ai puterii în general; care ar putea să vă intereseze, doi dintre cei pomeniți de mine în acest articol sunt membri ai USR, dați click pe http://www.jurnaluldevrancea.ro/opinii/liviu_ioan_stoiciu/5861-intelectualii_puterii_otravesc_viata_publica_romaneasca.html) la rubrica Opinii. 
De ce încep așa această pagină a mea de jurnal online? Fiindcă trebuie să dau niște explicații. Vineri noaptea-dimineața am publicat, preventiv, pe acest blog, pagina mea de jurnal online de sâmbătă, fiind sigur că aș putea să ratez scrierea ei la întoarcerea de la Slănic, întors acasă mort de oboseală seara târziu (așa cum s-a și întâmplat și de data asta). Am anunțat la post-scriptum vineri, 15 iulie, aici, că voi publica sâmbătă a mesajul scriitorului Ion Lazu, scris după ce s-a întors de la a doua convocare a Adunării Generale extraordinare a CopyRo (trimis mie prea târziu, după ce deja publicasem pagina de jurnal online aici). Mesajul de vineri seara de la Ion Lazu era intitulat „Un text CopyRo” și nu avea nici o atenționare de confidențialitate… A apărut aici ieri, sâmbătă, acest mesaj onest de la Ion Lazu (e opțiunea sa să se exprime astfel, tot respectul; vineri noapte-dimineață când l-am publicat, n-am mai găsit timp să pun și etichete paginii de jurnal online de sâmbătă). Astă noapte n-am mai avut puterea să deschid e-mailurile (sau Inboxul). Azi am găsi un mesaj (la fel de interesant, care ar fi meritat să fie publicat) în care Ion Lazu mă atenționează că e confidențial, pe aceeași temă a CopyRo. Mai mult, îmi atrage atenția că și mesajul apărut ieri pe blogul meu era… confidențial. Îmi pare rău pentru ieșirea din timp – ieri n-am fost acasă, să pot să opresc eventual mesajul lui Ion Lazu cuprins în pagina mea de jurnal online. Fac toate aceste precizări fiindcă am văzut că au ieșit scântei la Comentariile de ieri, aici. Mă bucur sincer că, împăciuitor și cu umor, cum e prin fiere, Ion Lazu a rezolvat totuși neînțelegerea. Apropo, sunt consternat să aflu că blogul lui Ion Lazu (remarcabil în sine) a dispărut în neant! De ce?
*
Nedormit peste noapte, așadar, ieri, am plecat după ora 8 cu Doina Popa (și cu actrița Silvia Codreanu și regizorul de teatru Petru Ionescu, pe care i-am luat din fața blocului în care stau) spre Slănic Prahova. Am auzit că va fi o zi de caniculă și sâmbătă: unde să plecăm de acasă? Nu ne putem permite să mergem pentru o zi la mare, e prea departe. Avem de ales munții Bucegi sau Sărata Monteoru, care sunt cam la o sută de kilometri de București. Îi mulțumesc și pe această cale scriitorului Marin Ifrim, care m-a invitat să stau la el în apartament, surprinzător, la Buzău (apartamentul fiindu-i deocamdată liber) și să merg la Sărata Monteoru să fac băi sărate (aflată la 20 de kilometri de Buzău). Cum nu-mi place decât forțat să deranjez pe nimeni, am lăsat în suspensie invitația… Vineri, tam-nisam mi-am amintit că am fost o dată la un lac sărat superb, prin anul 1999, la Slănic Prahova, dus acolo de către familia Tomescu (directorii Editurii Libra din București; le urez sănătate amândurora!), care deschiseseră o tabără literară la Vălenii de Munte, la proprietatea unui celebru stomatolog, Constantin Găucan (care are un colegiu de tehnică dentară la București și clinică, a inventat „gaudentul”; fost parlamentar)… Vălenii de Munte e peste deal de Slănic. 
M-am uitat pe hartă, să văd cum pot să ajung la Slănic din București și n-am înțeles nimic, nici imaginea din satelit nu lămurea dacă am drum direct, erau două posibilități: înainte de Ploiești, să o iei pe centură la dreapta (și să intri pe drumul european 1 A, spre Cheia-Brașov; apoi, de la Vălenii de Munte să o iei la stânga spre Slănic), sau să o iei la stânga, pe drumul european 1, spre Sinaia-Brașov și apoi să o iei la dreapta spre orașul Plopeni, dar nu înțelegeam pe unde. Am oprit în trei locuri, să întreb localnicii din Bărcănești care e drumul direct spre Slănic, și n-a știut nimeni. Așa că m-am bazat pe intuiția mea, am luat-o la stânga, pe drumul european 1, spre Sinaia-Brașov și am tot mers, sperând să văd vreun indicator care să nu mă trimită în municipiul Ploiești – degeaba (toate erau spre Ploiești). Am oprit la o benzinărie și am întrebat un șofer de transport de călători: de necrezut, nu știa nici el drumul direct de aici, de pe centura Ploieștiului, spre Slănic. El știa un drum prin Câmpina spre Slănic, sau să merg înapoi, pe centura Ploieștiului și să iau drumul european 1 A. Am plecat dezamăgit mai departe spre Sinaia („până la urmă mergem la munte, chiar dacă ne-am îmbrăcat de ștrand pe lacul sărat”), hotărât să fac dreapta la Băicoi-Plopeni, dar ăsta însemna ocol. Ca un făcut, a ieșit în cale un indicator, cu drum asfaltat care o ia spre… Păulești. 
Mi-am amintit că am văzut acest nume de localitate pe hartă și am părăsit drumul european. Unde puteam să ajung, în cel mai rău caz, luând-o la dreapta, pe drumul european 1 A? Am intrat pe drumul spre Păulești, de vis, cu arcade ale unei pădurii (copacii se uneau deasupra drumului asfaltat), plin de curbe. La finalul acestui drum am văzut un indicator pe care scria Slănic, 29 de kilometri! Nu-mi venea să cred… Am trecut prin Plopeni (înainte să intrăm în Plopeni, era să ne rătăcim, negăsind nici un indicator și drumul asfaltat bifurcându-se; am fost îndrumați de localnici). Am insistat cu amănuntele legate de acest drum, fiindcă vor mai fi fiind amatori care să meargă de la București la Slănic – drumul direct este acesta, descris de mine (găsit intuitiv). Cum am călcat pentru prima oară pe acest drum, îi avertizez pe amatori că au în drum de la Păulești încolo patru bariere (la una am așteptat sosirea unui mărfar, la dus; la întoarcere n-am avut nici o barieră lăsată) și că asfaltul e în bună stare (doar în Plopeni am dat de o groapă). Am ajuns cu bine la Slănic, am oprit și am întrebat la ce baie sărată să mergem, nu știam cum se numește exact lacul la care am fost în 1999. După descriere am înțeles că se numește Baia Baciului (că e cel mai mare lac sărat), dar nu mai e cum o știu (cu un al doilea lac, al Miresei, de pe lumea cealaltă), fiindcă s-a dărâmat muntele de sare. 
Am ales totuși Baia cea mare, a Baciului, am urcat dealul și am rămas cu gura căscată, n-am găsit loc de parcare nicicum, la un moment dat am mers 50 de metri cu spatele, băgat într-o fundătură de unul dintre tineri (care câștigă bani din parcare; la București sunt numiți „aurolaci”), printre mașini parcate, printre care abia m-am putut strecura. Până la urmă am abandonat străzile din jurul acestei Băi a Baciului ticsite de mașini parcate în fel și chip, ne-am închinat că e atât de aglomerat (credeam că suntem printre turiștii rari veniți de la București la Slănic; eram ultimii veniți, toate celelalte mașini erau de București; așa că drumul găsit de mine e demult fumat, cunoscut, probabil), am văzut o curte cu porțile de sârmă deschise și am parcat alături de alți isteți ca mine pe iarbă, într-o curte neamenajată – am dat cât mi s-a cerut, 10 lei. Ne-am luat rucsacurile și am plecat la Baia Baciului. E târziu, las pe mâine urmarea. Gură cască, am uitat să iau din mașină aparatul de fotografiat. Am făcut fotografii cu telefonul mobil (pe care nu mă sună nimeni, apropo; ar trebui să renunț la el), ce-a ieșit? Pozele pot fi mărite, dând click pe ele, bineînțeles. Prima poză e preluată de pe Internet…
Odiseea drumului spre Slănic Prahova, descrisă aici de LIS, îmi aduce aminte de un vers scris de Homer: ” …pe tracul Tamiris/Muzele l-au întâlnit şi luatu-i-au darul cântării/Când de la craiul Evrit din Ehalia el făcea drumul”. Lui LIS, nimeni nu-i mai poate lua acest dar, deşi drumul spre Slănic nu pare a fi ieşit din ruta poveştilor minunate. L-am făcut şi eu acum trei ani, mergând pe ruta Drajna, Vălenii de Munte şi imediat spre Slănic, prin câteva serpentine. Şi ciudat: chiar am întâlnit indicatoare care m-au dus direct la baia Baciului. Parcarea a fost la fel de greoaie. Dar ne-am descurcat în cele din urmă fără plată. În grota miresei, cândva intrasem împreună cu fiul meu, şi deşi apa era rece, sub cupola muntelui căscată deasupra noastră, am făcut o baie pe cinste: mai mult am avut impresia că mă târam pe pământ ca o râmă şi nu alunecam pe apă. De data aceea, am găsit (ce spune şi LIS), o groapă lărgită (înconjurată de chioşcuri, cu mici, bere şi altele), o baltă mult lărgită, cu apă foarte sărată (ni s-a spus cea mai sărată din părţile acelea) şi în care pe sub pontoanele malului de pe partea dreaptă am găsit nămol negru de uns trupurile. Interesantă această baie a Baciului. Sper ca LIS să redea câteva noutăţi. Asta pentru că în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Tu îţi spui că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta, şi că ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Să nu spui deci cititorule, că basmele mint, şi că numai asupra lui (a poetului), toate lucrurile îşi aţintesc asupră-i ochii. Alătură-te celor deja scrise de mine în aceste comentarii (eu le-am numit deja dialoguri într-o carte), şi vei auzi cum prin ochii lui, cuvintele îţi vor părea precum o viforniţă… şi ce viforniţă! Pot să-i amintesc poetului că la ţară la mine unde am fost cu soţia în acest weekend, printre fânul gata de cosit (şi chiar am pus mâna pe coasă de am dat jos câteva brazde bune), şi albinele mele zumzăind cu gândul numai la cules, chiar dacă nu-i ca la baia Baciului… dar un rai tot se poate spune că este. Dar acum vom trece în luntrea poetului, pe care-l vom trece cu vâsla cuvintelor sale…
Dragă LIS, Iată în ce m-am băgat! Acest malentendu între noi doi (cu cele două texte ale mele, timise prin mail şi care nu erau destinate să apară pe blog, în dorinţa de a-ţi furnizez nişte date concrete, de la faţa locului! – căci pe blog pot să le postez şi eu, dovadă cel de mai sus şi multe altele care au apărut aici), îi dă ocazie unui pseudonim să mă taxeze după cum îl taie mintea. Acum, dacă lucrurile au căzut aşa, ghinionul meu, altădată voi fi mult-mult mai circumspect.
N-am să-i răspund lui V., s-a compromis singur, vorba lui Eugen Barbu, care într-altfel ştia destule în chestiune. Domnia ta însă, ca stăpân al blogului, vei putea să-i atragi atenţia navigatorului Victor că nu-şi cunoaşte „fişa postului”, altfel ar şti că anume pe acest blog şi nu hăt-demult ci pe 9 aprilie, deci după şedinţa CopyRo din martie, în postarea mea privind „cazul Breban”, l-am citat pe E. Uricaru, în rând cu Alecu Paleologu şi Ion Caraion ca foşti colaboratori ai Secutităţii. Iar în fapt, am scris în presă cel puţin 6 articole pe tema „Scriitorii şi securitatea”, nemaivorbind că pe acest blog chiar, am postat , din aprilie încoace nu mai puţin de 3 texte în cazurile Groşan, Es Pop, Balotă, Marino. Sper că măcar dumneata eşti convins că subsemnatul nu fac parte din gaşca lui EU, dacă o are, şi din nici o gaşcă scriitoricească, de fapt. (M-aş mira f.f. tare dacă măcar unul dintre cei vreo mie de scriitori-pensionari, beneficiari ai jumătăţii de pensie în plus, obţinută pe vremea preşedinţiei lui E.U. ar interveni în această discuţie, nu neapărat de partea lui E.U, ci de partea adevărului. Probabil tot de teamă că vor fi acuzaţi de oportunism.
La final, altul decât m-aş fi aşteptat, un gând bun poetului LIS. Devotat, Lazu
Draga poete LIS ai fost in orasul unde candva Patriarhul Literaturii Romane,FANUS NEAGU, venea la prietenul sau ,poetul Aurel M Buricea,care a scris 4o de ani pe acest minunat munte de sare.Mai jos de Slanic ,la Cotofenesti,in fiecare vara isi petreceau vacantele vranceanul tau Mitica Pricop si Aurel M Buricea.Cand mai treci spre Slanic opreste la poetul AMB.Multa sanatate,cu pritenie,AMB